ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4254/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Ape Ploiești, reclamanta M.D., în contradictoriu cu Ministerul Muncii, Familie și Protecției Sociale - Inspecția Muncii, a solicitat anularea Deciziei nr. 306 din 13 octombrie 2009 emisă de pârâtă și obligarea acestora la plata tuturor drepturilor salariale, pe perioada cuprinsă între momentul emiterii acesteia și până la momentul plății efective, sumă ce va fi recalculată în raport de indicele de inflație, arătând că prin această decizie, în baza O.U.G. nr. 105/2009, s-a dispus încetarea contractului de management nr. 81 din 25 mai 2009 și trecerea sa în funcția de execuție de inspector de muncă.

Prin sentința civilă nr. 29 din 10 februarie 2010, Curtea de Apel Ploiești a admis acțiunea formulată de reclamanta M.D., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, Inspecția Muncii, a dispus anularea Deciziei nr. 306 din 25 mai 2009 emisă de pârât și a obligat pârâtul la plata tuturor drepturilor salariale, inclusiv salariul cuvenit funcției și stimulentele acordate pe perioada cuprinsă între momentul emiterii acesteia și până la momentul plății efective, sumă ce va fi actualizată cu rata inflației la momentul plății efective. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut în esență că dispozițiile O.U.G. nr. 105/2009, în temeiul cărora s-a dispus încetarea contractului de management al reclamantei, au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1629/2009 a Curții Constituționale.

S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că Decizia nr. 306 din 13 octombrie 2009, emisă de pârâtă, prin care s-a dispus încetarea contractului de management nici nu cuprinde o motivare a emiterii actului administrativ, ce constituie una din condițiile de legalitate și validitate a actului administrativ. Împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de Apel Ploiești a declarat recurs pârâta Inspecția Muncii, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 și dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. In esență, prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă susține că, decizia nr. 306 din 13 octombrie 2009 constată o situație instituită prin act normativ cu valoare de lege, respectiv O.U.G.

nr. 105/2009. În ceea ce privește remunerația neîncasată, recurenta-pârâta arată că reclamantei i-a încetat contractul de management, prin urmare și ca urmare și-a reluat activitatea de inspector de muncă, fiind remunerată pentru activitatea prestată. Examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză precum și cu cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Guvernul României a adoptat O.U.G. nr. 37/2009 și O.U.G. nr. 105/2009 prin care a reglementat modalitatea de ocupare a funcțiilor publice de conducere a serviciilor publice deconcentrate, mai precis schimbarea denumirii acestor funcții.

O.U.G. nr. 37/2009 a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională în cadrul unei obiecții de neconstituționalitate a legii de aprobare a acestei ordonanțe. In cadrul controlului a priori realizat pe calea excepției de neconstituționalitate a legii de aprobare a ordonanței de urgență, controlul s-a raportat la actul normativ supus aprobării prin lege, care a format corpul legii respective și care nu poate fi disociată de legea de aprobare. Prin decizia susmenționată s-a reținut neconstituționalitatea extrinsecă, a O.U.G. nr. 37/2009, întrucât s-a emis de către Guvern o ordonanță de urgență în domeniul rezervat prin Constituție legii organice.

Așa cum s-a arătat și în decizia nr. 1257/2009, dar și în jurisprudența anterioară a Curții Constituționale, legea de aprobare nu poate elimina starea de neconstituționalitate rezultată din Ordonanța prin care Guvernul a reglementat într-o materie din domeniul legii organice. În ceea ce privește O.U.G. nr. 105/2009, prin decizia nr. 1629/2009 Curtea Constituțională a declarat neconstituțională și această ordonanță de urgență, care a înlocuit O.U.G. nr. 37/2009, deoarece conține aceleași soluții legislative. În cauză, reclamanta a invocat lipsa de efecte a unui act administrativ emis în baza unei alte ordonanțe de urgență declarată, neconstituțională. Înalta Curte precizează că actele administrative produc efectele pe care legea sau alt act normativ cu aceeași forță juridică le-a prevăzut.

Insă, în cauză suntem în prezența unei situații speciale, pentru care se impune a fi aplicate soluțiile jurisdicției constituționale. Puterile discreționare ale autorităților de legiferare, ale Parlamentului și respectiv ale Guvernului, în condițiile art. 108 alin. (3) și art. 115 din Constituția României, sunt însă limitate de prevederile Constituției ca lege fundamentală în stat. În situația legiferării prin ordonanță sau ordonanță de urgență, Guvernul în baza delegării legislative poate interveni în exercitarea nemijlocită a unei atribuții proprii autorității legiuitoare, dar numai în condițiile și limitările aduse prin Constituție, respectiv art. 108 alin. (3) și art. 115 din Constituția României.

Pierderea legitimității constituționale a actului normativ primar produce efecte directe și imediate asupra actului administrativ, situație în care însăși numirea reclamantului într-o funcție publică de conducere în alte condiții decât cele reglementate prin Legea nr. 188/1999 reprezintă un act nelegal al cărui beneficiu nu poate fi invocat. Viciul de neconstituționalitate al actului normativ primar, al O.U.G. nr. 105/2009 este de natură a antrena și viciul actului administrativ atacat. Înalta Curte precizează că potrivit prevederilor art. 142 și art. 146 din Constituția României, Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției și unica autoritate care se pronunță asupra constituționalității legilor înainte de promulgare (control a priori) și asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele.

Judecătorul de drept administrativ (ca și cel de drept comun) nu judecă legea sau ordonanța, constituționalitatea acestora, dar cenzurează un act administrativ adoptat cu ignorarea unei reguli constituționale, după ce Curtea Constituțională a declarat actul primar neconstituțional. Viciul de neconstituționalitate al Ordonanței de urgență, adoptată cu nesocotirea regimului constituțional atinge și actul administrativ, conferindu-i o existență lipsită de suport legal. Față de aspectele arătate, Înalta Curte reține că întemeiat și legal a apreciat instanța de fond că actul administrativ atacat este nelegal fiind emis în temeiul unei Ordonanțe de urgență în privința căreia Curtea Constituțională a statuat că este neconstituțională.

Cu privire la drepturile bănești acordate reclamantului Este cert că punerea în aplicare a celor două ordonanțe de urgență menționate, prin numirea și revocarea din postul de director coordonator adjunct în interval de numai 5 luni, din motive ce exclud culpa intimatei-reclamante, a produs efecte vătămătoare asupra carierei acesteia, inducând o stare de instabilitate, de incertitudine juridică, efecte ce se impun a fi înlăturate prin repararea pagubei cauzate, conform art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 106 din Legea nr. 188/1999.

Având însă în vedere circumstanțele faptice și normative prezentate mai sus, care nu permit încadrarea în ipoteza tipică a prevederilor art. 106 din Legea nr. 188/1999, în sensul reîncadrării în funcție și plății drepturilor salariale până la acel moment, Înalta Curte apreciază că obligarea autorității emitente la plata drepturilor salariale reprezintă o modalitate adecvată și echitabilă de reparare a prejudiciului cauzat reclamantei. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține. În consecință, pentru considerentele arătate, și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.(1) C. proc.

civ. Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Inspecția Muncii împotriva sentinței civile nr. 29 din 10 februarie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 octombrie 2010.