ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4254/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Ape

Ploiești, reclamanta M.D., în contradictoriu cu Ministerul Muncii, Familie și

Protecției Sociale - Inspecția Muncii, a solicitat anularea Deciziei nr. 306

din 13 octombrie 2009 emisă de pârâtă și obligarea acestora la plata tuturor

drepturilor salariale, pe perioada cuprinsă între momentul emiterii acesteia și

până la momentul plății efective, sumă ce va fi recalculată în raport de

indicele de inflație, arătând că prin această decizie, în baza O.U.G. nr. 105/2009,

s-a dispus încetarea contractului de management nr. 81 din 25 mai 2009 și

trecerea sa în funcția de execuție de inspector de muncă.

Prin sentința civilă nr. 29 din 10 februarie 2010,

Curtea de Apel Ploiești a admis acțiunea formulată de reclamanta M.D., în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, Inspecția

Muncii, a dispus anularea Deciziei nr. 306 din 25 mai 2009 emisă de pârât și a

obligat pârâtul la plata tuturor drepturilor salariale, inclusiv salariul

cuvenit funcției și stimulentele acordate pe perioada cuprinsă între momentul

emiterii acesteia și până la momentul plății efective, sumă ce va fi

actualizată cu rata inflației la momentul plății efective.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a

reținut în esență că dispozițiile O.U.G. nr. 105/2009, în temeiul cărora s-a

dispus încetarea contractului de management al reclamantei, au fost declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 1629/2009 a Curții Constituționale.

S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că

Decizia nr. 306 din 13 octombrie 2009, emisă de pârâtă, prin care s-a dispus

încetarea contractului de management nici nu cuprinde o motivare a emiterii

actului administrativ, ce constituie una din condițiile de legalitate și

validitate a actului administrativ.

Împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de

Apel Ploiești a declarat recurs pârâta Inspecția Muncii, invocând motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 și dispozițiile art. 304

1

C.

proc. civ.

In esență, prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă

susține că, decizia nr. 306 din 13 octombrie 2009 constată o situație

instituită prin act normativ cu valoare de lege, respectiv O.U.G. nr. 105/2009.

În ceea ce privește remunerația neîncasată,

recurenta-pârâta arată că reclamantei i-a încetat contractul de management,

prin urmare și ca urmare și-a reluat activitatea de inspector de muncă, fiind

remunerată pentru activitatea prestată.

Examinând cauza și sentința atacată în raport cu

actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente în

cauză precum și cu cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în

continuare:

Guvernul României a adoptat O.U.G. nr. 37/2009 și

O.U.G. nr. 105/2009 prin care a reglementat modalitatea de ocupare a funcțiilor

publice de conducere a serviciilor publice deconcentrate, mai precis schimbarea

denumirii acestor funcții.

O.U.G. nr. 37/2009 a fost declarată neconstituțională

prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională

în cadrul unei obiecții de neconstituționalitate a legii de aprobare a acestei ordonanțe.

In cadrul controlului a priori realizat pe calea

excepției de neconstituționalitate a legii de aprobare a ordonanței de urgență,

controlul s-a raportat la actul normativ supus aprobării prin lege, care a

format corpul legii respective și care nu poate fi disociată de legea de

aprobare.

Prin decizia susmenționată s-a reținut neconstituționalitatea

extrinsecă, a O.U.G. nr. 37/2009, întrucât s-a emis de către Guvern o ordonanță

de urgență în domeniul rezervat prin Constituție legii organice.

Așa cum s-a arătat și în decizia nr. 1257/2009, dar

și în jurisprudența anterioară a Curții Constituționale, legea de aprobare nu

poate elimina starea de neconstituționalitate rezultată din Ordonanța prin care

Guvernul a reglementat într-o materie din domeniul legii organice.

În ceea ce privește O.U.G. nr. 105/2009, prin decizia

nr. 1629/2009 Curtea Constituțională a declarat neconstituțională și această

ordonanță de urgență, care a înlocuit O.U.G. nr. 37/2009, deoarece conține

aceleași soluții legislative.

În cauză, reclamanta a invocat lipsa de efecte a unui

act administrativ emis în baza unei alte ordonanțe de urgență declarată,

neconstituțională.

Înalta Curte precizează că actele administrative

produc efectele pe care legea sau alt act normativ cu aceeași forță juridică

le-a prevăzut.

Insă, în cauză suntem în prezența unei situații

speciale, pentru care se impune a fi aplicate soluțiile jurisdicției

constituționale.

Puterile discreționare ale autorităților de

legiferare, ale Parlamentului și respectiv ale Guvernului, în condițiile art. 108

alin. (3) și art. 115 din Constituția României, sunt însă limitate de

prevederile Constituției ca lege fundamentală în stat.

În situația legiferării prin ordonanță sau ordonanță

de urgență, Guvernul în baza delegării legislative poate interveni în

exercitarea nemijlocită a unei atribuții proprii autorității legiuitoare, dar

numai în condițiile și limitările aduse prin Constituție, respectiv art. 108 alin.

(3) și art. 115 din Constituția României.

Pierderea legitimității constituționale a actului

normativ primar produce efecte directe și imediate asupra actului

administrativ, situație în care însăși numirea reclamantului într-o funcție

publică de conducere în alte condiții decât cele reglementate prin Legea nr. 188/1999

reprezintă un act nelegal al cărui beneficiu nu poate fi invocat.

Viciul de neconstituționalitate al actului normativ

primar, al O.U.G. nr. 105/2009 este de natură a antrena și viciul actului

administrativ atacat.

Înalta Curte precizează că potrivit prevederilor art.

142 și art. 146 din Constituția României, Curtea Constituțională este garantul supremației

Constituției și unica autoritate care se pronunță asupra constituționalității

legilor înainte de promulgare (control a priori) și asupra excepțiilor de

neconstituționalitate privind legile și ordonanțele.

Judecătorul de drept administrativ (ca și cel de

drept comun) nu judecă legea sau ordonanța, constituționalitatea acestora, dar

cenzurează un act administrativ adoptat cu ignorarea unei reguli

constituționale, după ce Curtea Constituțională a declarat actul primar

neconstituțional.

Viciul de neconstituționalitate al Ordonanței de

urgență, adoptată cu nesocotirea regimului constituțional atinge și actul

administrativ, conferindu-i o existență lipsită de suport legal.

Față de aspectele arătate, Înalta Curte reține că

întemeiat și legal a apreciat instanța de fond că actul administrativ atacat

este nelegal fiind emis în temeiul unei Ordonanțe de urgență în privința căreia

Curtea Constituțională a statuat că este neconstituțională.

Cu privire la drepturile bănești acordate

reclamantului

Este cert că punerea în aplicare a celor două

ordonanțe de urgență menționate, prin numirea și revocarea din postul de

director coordonator adjunct în interval de numai 5 luni, din motive ce exclud

culpa intimatei-reclamante, a produs efecte vătămătoare asupra carierei

acesteia, inducând o stare de instabilitate, de incertitudine juridică, efecte

ce se impun a fi înlăturate prin repararea pagubei cauzate, conform art. 18

alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 106 din Legea nr. 188/1999.

Având însă în vedere circumstanțele faptice și

normative prezentate mai sus, care nu permit încadrarea în ipoteza tipică a

prevederilor art. 106 din Legea nr. 188/1999, în sensul reîncadrării în funcție

și plății drepturilor salariale până la acel moment, Înalta Curte apreciază că

obligarea autorității emitente la plata drepturilor salariale reprezintă o

modalitate adecvată și echitabilă de reparare a prejudiciului cauzat

reclamantei.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și

criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de

fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține.

În consecință, pentru considerentele arătate, și în

temeiul dispozițiilor art. 312 alin.(1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge

recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Inspecția Muncii

împotriva sentinței civile nr. 29 din 10 februarie 2010 a Curții de Apel

Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 octombrie

2010.