ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4882/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 105 din data de 8 martie

2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

a admis acțiunea formulată de reclamanta B.M. în contradictoriu cu pârâta Inspecția

Muncii din cadrul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, a anulat

decizia nr. 290/2009 emisă de pârâtă, a dispus reintegrarea reclamantei în funcția

deținută anterior și a obligat pârâta să plătească reclamantei drepturile salariale

aferente de la momentul eliberării din funcție și până la reîncadrare.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut că reclamanta a fost numită în funcția de director coordonator

al Inspectoratului Teritorial de Muncă al județului Maramureș prin Ordinul din

25 mai 2009 al Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, în baza dispozițiilor

art. III alin. (4) coroborat cu art. IV din O.U.G. nr. 37/2009.

Exercitarea funcției de

director coordonator s-a făcut în baza contractului de management din 25 mai 2009,

încheiat pe o perioadă de 4 ani, care, potrivit art. III alin. (7) din O.U.G.

nr. 37/2009 este asimilat contractului individual de muncă.

Prin decizia nr. 290

din 13 octombrie 2009 a Inspectorului General de Stat, s-a dispus încetarea contractului

de management al reclamantei începând cu data de 14 octombrie 2009, potrivit prevederilor

O.U.G. nr. 105/2009.

Curtea a reținut că la

baza emiterii deciziei sus-menționate au stat Legea nr. 188/1999, H.G. nr. 11/2009,

H.G. nr. 767/1999, O.U.G. nr. 105/2009 precum și Ordinul Ministrului Muncii, Familiei

și Protecției Sociale din 25 mai 2009.

Deși nu i s-a acordat

previz și nu a existat ordin de revocare din funcție, decizia de mai sus și-a produs

efectele din data de 14 octombrie 2009, inclusiv în ce privește îndepărtarea reclamantei

din funcție.

Examinând dispozițiile

legale incidente în cauză, instanța de fond a apreciat că actul administrativ contestat,

prin care s-a dispus revocarea reclamantei din funcție, apare ca nelegal, întrucât

nu este semnat de ordonatorul principal de credite, în speță Ministrul Muncii, Familiei

și Protecției Sociale, nefiind probat mandatul deținut în acest sens de către semnatarul

dispoziției contestate.

În plus, Curtea a constatat

că actul administrativ contestat nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au

determinat autoritatea publică să adopte această măsură, decizia fiind astfel nelegală.

A mai constatat instanța

de fond că probele administrate în cauză demonstrează fără echivoc faptul că încetarea

contractului reclamantei nu se încadrează în nici una din ipotezele prevăzute de

art. 9 din contractul de management, întrucât nu este probat faptul că activitatea

reclamantei ar fi fost evaluată ca necorespunzătoare, că ar fi avut loc vreo reorganizare,

că ar fi fost desființată autoritatea publică sau că ar exista alte situații prevăzute

expres de lege.

Curtea a apreciat ca nefondate

apărările pârâtei potrivit cărora unicul temei, apreciat și ca suficient, pentru

adoptarea deciziei contestate de către reclamantă, l-a constituit O.U.G. nr. 105/2009,

întrucât acest act normativ menționează explicit că persoanele care ocupă funcțiile

prevăzute de art. III și art. IV alin. (3) își păstrează statutul și celelalte drepturi

prevăzute de lege, iar contractele de management aflate în derulare își produc efectele

până la expirarea termenului pentru care au fost încheiate sau, după caz, până la

data la care intervine un motiv legal de încetare sau reziliere a acestora.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs pârâta Inspecția Muncii, solicitând modificarea acesteia în sensul

respingerii cererii reclamantei ca neîntemeiată, pentru motive pe care le-a încadrat

în prevederile art. 304 alin. (9) C. proc. civ.

În motivarea căii de atac,

recurenta a susținut că actul normativ în baza căruia reclamanta a fost numită în

funcția pe care solicită reintegrarea, O.U.G. nr. 37/2009, a fost abrogat de Guvernul

României și declarat neconstituțional, nemaiputând fi, astfel, considerat ca legal,

funcțional și actual, situația în care solicitarea reclamantei este rămasă fără

obiect și nu mai poate fi pusă în executare.

A arătat recurenta că

noul act normativ, O.U.G. nr. 105/2009, a prevăzut expres desființarea posturilor

din categoria căruia face parte funcția ocupată de reclamantă și reluarea procedurii

de desemnare a directorilor coordonatori.

A mai susținut recurenta

că instanța de fond a reținut în mod greșit că mandatul acordat semnatarului actului

administrativ nu există. Inspectorul General de Stat a emis decizia nr. 290 din

13 octombrie 2009 ca urmare a împuternicirii delegate prin Ordinul din 09

octombrie 2009, act cu caracter individual, prin care au fost conferite atribuții

specifice, în valorificarea unor obligații ce rezidă din acte normative, unor persoane

în concret nominalizate, neexistând obligația de publicare a acestui ordin în

M. Of.

Examinând cauza

în raport de actele și

lucrările dosarului, de criticile formulate de recurentă, precum și de reglementările

legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursul este fondat și urmează a-l admite, pentru considerentele ce

urmează.

Înalta Curte reține că

intimata-recurentă a fost numită în funcția de director coordonator al Inspectoratului

Teritorial de Muncă al județului Maramureș prin Ordinul din 25 mai 2009 al Ministerului

Muncii, Familiei și Protecției Sociale, act administrativ emis în baza dispozițiilor

art. III alin. (4) coroborat cu art. IV din O.U.G. nr. 37/2009.

Prin decizia nr. 290

din 13 octombrie 2009 a Inspectorului General de Stat, s-a dispus încetarea contractului

de management al reclamantei începând cu data de 14 octombrie 2009, potrivit prevederilor

O.U.G. nr. 105/2009.

Guvernul României a adoptat

O.U.G. nr. 37/2009 și ulterior O.U.G. nr. 105/2009 prin care a reglementat modalitatea

de ocupare a funcțiilor publice de conducere a serviciilor publice deconcentrate,

mai precis schimbarea denumirii acestor funcții.

O.U.G. nr. 37/2009 a fost

declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunțată

de Curtea Constituțională în cadrul unei obiecții de neconstituționalitate a legii

de aprobare a acestei ordonanțe.

În cadrul controlul a

priori realizat pe calea obiecției de neconstituționalitate a legii de aprobare

a ordonanței de urgență, controlul s-a raportat la actul normativ supus aprobării

prin lege, care a format corpul legii respective și care nu poate fi disociată de

legea de aprobare.

Prin decizia susmenționată

s-a reținut neconstituționalitatea extrinsecă, a O.U.G. nr. 37/2009, întrucât s-a

emis de către Guvern o Ordonanță de Urgență în domeniul rezervat prin Constituție

legii organice.

Așa cum s-a arătat și

în Decizia nr. 1257/2009, dar și în jurisprudența anterioară a Curții Constituționale,

legea de aprobare nu poate elimina starea de neconstituționalitate rezultată din

Ordonanța prin care Guvernul a reglementat într-o materie din domeniul legii organice.

În considerentele acestei

decizii, Curtea Constituțională a arătat că atât modalitatea de reglementare a funcției

publice cât și actul administrativ de numire reprezintă construcții juridice deficitare

și confuze adoptate cu încălcarea competenței materiale a Guvernului.

În ceea ce privește O.U.G.

nr. 105/2009, prin Decizia nr. 1629/2009 Curtea Constituțională a declarat neconstituțională

și această ordonanță de urgență, care a înlocuit O.U.G. nr. 37/2009, întrucât conține

aceleași soluții legislative.

Înalta Curte constată

că, în speță, reclamanta a invocat beneficiul numirii printr-un act administrativ

adoptat în baza unei ordonanțe de urgență declarată neconstituțională și lipsa de

efecte a unui alt act administrativ emis în baza unei alte ordonanțe de urgență

declarată de asemenea neconstituțională.

Or, lipsirea de temei

constituțional al actului normativ primar, respectiv al O.U.G. nr. 37/2009 are ca

efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestuia, respectiv

al actului administrativ de numire și a contractului de management.

Pierderea legitimității

constituționale a actului normativ primar produce efecte directe și imediate asupra

actului administrativ, situație în care însăși numirea reclamantei într-o funcție

publică de conducere în alte condiții decât cele reglementate prin Legea nr. 188/1999

reprezintă un act nelegal al cărui beneficiu nu poate fi invocat.

Viciul de neconstituționalitate

al Ordonanței de Urgență, adoptată cu nesocotirea regimului constituțional atinge

și actul administrativ, conferindu-i o existență lipsită de suport legal.

În consecință, reclamanta

nu mai poate invoca protecția legală a statutului său împotriva măsurilor dispuse

ulterior, această protecție dispărând ca efect al Deciziilor Curții Constituționale.

În aceste condiții, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (3)

din Legea nr. 554/2004, urmează a admite recursul și modificând sentința recurată,

va respinge cererea reclamantei B.M. ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat

de către recurenta-pârâtă Inspecția Muncii împotriva sentinței civile nr. 105 din

data de 8 martie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal.

Modifică sentința recurată

în sensul că respinge cererea reclamantei B.M. ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 noiembrie 2010.