ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4882/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 105 din data de 8 martie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta B.M. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Muncii din cadrul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, a anulat decizia nr. 290/2009 emisă de pârâtă, a dispus reintegrarea reclamantei în funcția deținută anterior și a obligat pârâta să plătească reclamantei drepturile salariale aferente de la momentul eliberării din funcție și până la reîncadrare. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta a fost numită în funcția de director coordonator al Inspectoratului Teritorial de Muncă al județului Maramureș prin Ordinul din 25 mai 2009 al Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, în baza dispozițiilor art. III alin. (4) coroborat cu art. IV din O.U.G.

nr. 37/2009. Exercitarea funcției de director coordonator s-a făcut în baza contractului de management din 25 mai 2009, încheiat pe o perioadă de 4 ani, care, potrivit art. III alin. (7) din O.U.G. nr. 37/2009 este asimilat contractului individual de muncă. Prin decizia nr. 290 din 13 octombrie 2009 a Inspectorului General de Stat, s-a dispus încetarea contractului de management al reclamantei începând cu data de 14 octombrie 2009, potrivit prevederilor O.U.G. nr. 105/2009. Curtea a reținut că la baza emiterii deciziei sus-menționate au stat Legea nr. 188/1999, H.G. nr. 11/2009, H.G. nr. 767/1999, O.U.G. nr. 105/2009 precum și Ordinul Ministrului Muncii, Familiei și Protecției Sociale din 25 mai 2009. Deși nu i s-a acordat previz și nu a existat ordin de revocare din funcție, decizia de mai sus și-a produs efectele din data de 14 octombrie 2009, inclusiv în ce privește îndepărtarea reclamantei din funcție.

Examinând dispozițiile legale incidente în cauză, instanța de fond a apreciat că actul administrativ contestat, prin care s-a dispus revocarea reclamantei din funcție, apare ca nelegal, întrucât nu este semnat de ordonatorul principal de credite, în speță Ministrul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, nefiind probat mandatul deținut în acest sens de către semnatarul dispoziției contestate. În plus, Curtea a constatat că actul administrativ contestat nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au determinat autoritatea publică să adopte această măsură, decizia fiind astfel nelegală.

A mai constatat instanța de fond că probele administrate în cauză demonstrează fără echivoc faptul că încetarea contractului reclamantei nu se încadrează în nici una din ipotezele prevăzute de art. 9 din contractul de management, întrucât nu este probat faptul că activitatea reclamantei ar fi fost evaluată ca necorespunzătoare, că ar fi avut loc vreo reorganizare, că ar fi fost desființată autoritatea publică sau că ar exista alte situații prevăzute expres de lege. Curtea a apreciat ca nefondate apărările pârâtei potrivit cărora unicul temei, apreciat și ca suficient, pentru adoptarea deciziei contestate de către reclamantă, l-a constituit O.U.G.

nr. 105/2009, întrucât acest act normativ menționează explicit că persoanele care ocupă funcțiile prevăzute de art. III și art. IV alin. (3) își păstrează statutul și celelalte drepturi prevăzute de lege, iar contractele de management aflate în derulare își produc efectele până la expirarea termenului pentru care au fost încheiate sau, după caz, până la data la care intervine un motiv legal de încetare sau reziliere a acestora. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Inspecția Muncii, solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii cererii reclamantei ca neîntemeiată, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 alin. (9) C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurenta a susținut că actul normativ în baza căruia reclamanta a fost numită în funcția pe care solicită reintegrarea, O.U.G.

nr. 37/2009, a fost abrogat de Guvernul României și declarat neconstituțional, nemaiputând fi, astfel, considerat ca legal, funcțional și actual, situația în care solicitarea reclamantei este rămasă fără obiect și nu mai poate fi pusă în executare. A arătat recurenta că noul act normativ, O.U.G. nr. 105/2009, a prevăzut expres desființarea posturilor din categoria căruia face parte funcția ocupată de reclamantă și reluarea procedurii de desemnare a directorilor coordonatori. A mai susținut recurenta că instanța de fond a reținut în mod greșit că mandatul acordat semnatarului actului administrativ nu există.

Inspectorul General de Stat a emis decizia nr. 290 din 13 octombrie 2009 ca urmare a împuternicirii delegate prin Ordinul din 09 octombrie 2009, act cu caracter individual, prin care au fost conferite atribuții specifice, în valorificarea unor obligații ce rezidă din acte normative, unor persoane în concret nominalizate, neexistând obligația de publicare a acestui ordin în M. Of. Examinând cauza în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurentă, precum și de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat și urmează a-l admite, pentru considerentele ce urmează.

Înalta Curte reține că intimata-recurentă a fost numită în funcția de director coordonator al Inspectoratului Teritorial de Muncă al județului Maramureș prin Ordinul din 25 mai 2009 al Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, act administrativ emis în baza dispozițiilor art. III alin. (4) coroborat cu art. IV din O.U.G. nr. 37/2009. Prin decizia nr. 290 din 13 octombrie 2009 a Inspectorului General de Stat, s-a dispus încetarea contractului de management al reclamantei începând cu data de 14 octombrie 2009, potrivit prevederilor O.U.G. nr. 105/2009. Guvernul României a adoptat O.U.G. nr. 37/2009 și ulterior O.U.G. nr. 105/2009 prin care a reglementat modalitatea de ocupare a funcțiilor publice de conducere a serviciilor publice deconcentrate, mai precis schimbarea denumirii acestor funcții.

O.U.G. nr. 37/2009 a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională în cadrul unei obiecții de neconstituționalitate a legii de aprobare a acestei ordonanțe. În cadrul controlul a priori realizat pe calea obiecției de neconstituționalitate a legii de aprobare a ordonanței de urgență, controlul s-a raportat la actul normativ supus aprobării prin lege, care a format corpul legii respective și care nu poate fi disociată de legea de aprobare. Prin decizia susmenționată s-a reținut neconstituționalitatea extrinsecă, a O.U.G. nr. 37/2009, întrucât s-a emis de către Guvern o Ordonanță de Urgență în domeniul rezervat prin Constituție legii organice.

Așa cum s-a arătat și în Decizia nr. 1257/2009, dar și în jurisprudența anterioară a Curții Constituționale, legea de aprobare nu poate elimina starea de neconstituționalitate rezultată din Ordonanța prin care Guvernul a reglementat într-o materie din domeniul legii organice. În considerentele acestei decizii, Curtea Constituțională a arătat că atât modalitatea de reglementare a funcției publice cât și actul administrativ de numire reprezintă construcții juridice deficitare și confuze adoptate cu încălcarea competenței materiale a Guvernului. În ceea ce privește O.U.G. nr. 105/2009, prin Decizia nr. 1629/2009 Curtea Constituțională a declarat neconstituțională și această ordonanță de urgență, care a înlocuit O.U.G.

nr. 37/2009, întrucât conține aceleași soluții legislative. Înalta Curte constată că, în speță, reclamanta a invocat beneficiul numirii printr-un act administrativ adoptat în baza unei ordonanțe de urgență declarată neconstituțională și lipsa de efecte a unui alt act administrativ emis în baza unei alte ordonanțe de urgență declarată de asemenea neconstituțională. Or, lipsirea de temei constituțional al actului normativ primar, respectiv al O.U.G. nr. 37/2009 are ca efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestuia, respectiv al actului administrativ de numire și a contractului de management. Pierderea legitimității constituționale a actului normativ primar produce efecte directe și imediate asupra actului administrativ, situație în care însăși numirea reclamantei într-o funcție publică de conducere în alte condiții decât cele reglementate prin Legea nr. 188/1999 reprezintă un act nelegal al cărui beneficiu nu poate fi invocat.

Viciul de neconstituționalitate al Ordonanței de Urgență, adoptată cu nesocotirea regimului constituțional atinge și actul administrativ, conferindu-i o existență lipsită de suport legal. În consecință, reclamanta nu mai poate invoca protecția legală a statutului său împotriva măsurilor dispuse ulterior, această protecție dispărând ca efect al Deciziilor Curții Constituționale. În aceste condiții, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmează a admite recursul și modificând sentința recurată, va respinge cererea reclamantei B.M. ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul formulat de către recurenta-pârâtă Inspecția Muncii împotriva sentinței civile nr. 105 din data de 8 martie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința recurată în sensul că respinge cererea reclamantei B.M. ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 noiembrie 2010.