ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1083/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată

următoarele:

Prin

Sentința civilă nr. 168 din 20 aprilie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția

comercială, contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea în contencios

administrativ formulată de reclamanta P.F.L., în contradictoriu cu pârâta

Agenția Națională pentru Prestații Sociale și a dispus anularea Ordinului nr.

239 din 12 octombrie 2009 emis de Președintele Agenției Naționale pentru

Prestații Sociale. A dispus reintegrarea reclamantei pe funcția deținută

anterior, aceea de director coordonator la Direcția de Muncă și Protecție

Socială Maramureș și a obligat pârâta să achite reclamantei drepturile

salariale aferente funcției deținute anterior emiterii Ordinului nr. 239/2009

începând cu data eliberării din funcție și până la reintegrarea efectivă.

A obligat pârâta să achite reclamantei suma

de 10.000 RON cu titlu de daune morale.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a

reținut următoarele:

- Prin Ordinul nr. 839 din 25 mai 2009 al

Ministerului Muncii, Familiei și protecției Sociale, reclamanta a fost numită

în funcția de director coordonator la Direcția de Muncă și Protecție Socială

Maramureș, exercitarea funcției făcându-se în baza contractului de management

semnat de Ministerul Muncii Familiei și Protecției Sociale, în urma susținerii

examenului de evaluare, pe o perioadă de 4 ani.

- Prin Ordinul nr. 239 din 12 octombrie 2009

al Agenției Naționale pentru Prestații Sociale s-a decis revocarea reclamantei

din funcție începând cu data de 12 octombrie 2009 prin încetarea contractului

de management.

Analizând ordinul atacat și perspectiva

legalității acestuia, instanța de fond a reținut că acesta a fost emis fără să

existe o justificare a unui caz concret care să ducă la încetarea contractului

de management, dintre cele enumerate la art. 9 din contract.

A mai constatat că revocarea din funcție a

reclamantei s-a dispus tară o notificare prealabilă în acest sens, comunicată

cu minim 15 zile înainte de aplicarea măsurii, termen care nu a fost respectat,

aspect care atrage nelegalitatea actului atacat.

În ceea ce privește cererea de acordare a

daunelor morale, instanța de fond a apreciat că prin emiterea ordinului atacat

a fost vătămat grav dreptul la muncă al reclamantei, acesteia fiindu-i afectate

onoarea, prestigiul și demnitatea ocrotite de lege, astfel încât justa reparare

a prejudiciului se poate realiza satisfăcător prin obligarea pârâtului emitent

al actului la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs

pârâta Agenția Națională pentru Prestații Sociale, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, invocând generic dispozițiile art. 299 - 316 C.

proc. civ.

Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă

susține în esență că având în vedere faptul că actul normativ în baza cărora

directorii coordonatori își exercitau prerogativele (O.U.G. nr. 37/2009), și-a

încetat valabilitatea, iar noul act normativ (O.U.G. nr. 105/2009) a prevăzut

expres desființarea acestor posturi, și reluarea procedurii de desemnare a

directorilor coordonatori (art. V), a fost emisă Decizia nr. 239 din 12

octombrie 2009.

Deci, decizia atacată, constată o situație

instituită printr-un act normativ cu valoare de lege (O.U.G. nr. 105/2009).

Actul normativ - O.U.G. nr. 37/2009 - în baza

căruia reclamanta a solicitat repunerea în funcția publică deținută anterior a

fost reprodus de către O.U.G. nr. 105/2009, declarată neconstituțională de

către Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1629/2009.

Având în vedere prevederile art. 147 alin.

(1) din Constituția României dispozițiile O.U.G. nr. 37/2009, reproduse de

către O.U.G. nr. 105/2009, și-au încetat efectele juridice și prin urmare nu se

poate considera ca fiind legal, funcțional și actual, actul normativ (O.U.G.

nr. 37/2009) în baza căruia reclamanta solicită reintegrarea pe funcția deținută

anterior.

Recurenta-pârâtă susține că solicitarea este

rămasă fără obiect și nu poate fi pusă în executare în baza unor prevederi

neconstituționale.

Astfel, actul normativ în baza căruia

reclamantul a solicitat repunerea în funcția deținută anterior a fost reprodus

de către O.U.G. nr. 105/2009, declarată la rândul său în dezacord cu legea

fundamentală, în consecința acelorași critici de neconstituționalitate.

Examinând cauza și sentința recurată în

raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale

incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că recursul este întemeiat, în limitele și pentru

considerentele în continuare arătate.

Guvernul României a adoptat O.U.G. nr.

37/2009 și O.U.G. nr. 105/2009 prin care a reglementat modalitatea de ocupare a

funcțiilor publice de conducere a serviciilor publice deconcentrate, mai precis

schimbarea denumirii acestor funcții.

O.U.G. nr. 37/2009 a fost declarată

neconstituțională prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunțată de

Curtea Constituțională în cadrul unei obiecții de neconstituționalitate a legii

de aprobare a acestei ordonanțe.

În cadrul controlului a priori realizat pe

calea excepției de neconstituționalitate a legii de aprobare a ordonanței de

urgență, controlul s-a raportat la actul normativ supus aprobării prin lege,

care a format corpul legii respective și care nu poate fi disociată de legea de

aprobare.

Prin decizia sus-menționată s-a reținut

neconstituționalitatea extrinsecă, a O.U.G.nr. 37/2009, întrucât s-a emis de

către Guvern o ordonanță de urgență în domeniul rezervat prin Constituție legii

organice.

Așa cum s-a arătat și în Decizia nr.

1257/2009, dar și în jurisprudența anterioară a Curții Constituționale, legea

de aprobare nu poate elimina starea de neconstituționalitate rezultată din

Ordonanța prin care Guvernul a reglementat într-o materie din domeniul legii

organice.

În ceea ce privește O.U.G. nr. 105/2009, prin

Decizia nr. 1629/2009 Curtea Constituțională a declarat neconstituțională și

această ordonanță de urgență, care a înlocuit O.U.G. nr. 37/2009, deoarece

conține aceleași soluții legislative.

În cauză, reclamanta a invocat beneficiul

numirii printr-un act administrativ adoptat în baza unei ordonanțe de urgență

declarată neconstituțională și lipsa de efecte a unui alt act administrativ

emis în baza unei alte ordonanțe de urgență declarată, de asemenea,

neconstituțională.

Înalta Curte precizează că actele

administrative produc efectele pe care legea sau alt act normativ cu aceeași

forță juridică le-a prevăzut.

Însă, în cauză suntem în prezența unei

situații speciale, pentru care se impune a fi aplicate soluțiile jurisdicției

constituționale.

Puterile discreționare ale autorităților de

legiferare, ale Parlamentului și respectiv ale Guvernului, în condițiile art.

108 alin. (3) și art. 115 din Constituția României, sunt însă limitate de

prevederile Constituției ca lege fundamentală în stat.

În principiu, Parlamentul ca unică autoritate

de legiferare în stat are puteri discreționare, însă cu limitările reglementate

în Constituție.

În situația legiferării prin ordonanță sau

ordonanță de urgență, Guvernul în baza delegării legislative poate interveni în

exercitarea nemijlocită a unei atribuții proprii autorității legiuitoare, dar

numai în condițiile și limitările aduse prin Constituție, respectiv art. 108

alin. (3) și art. 115 din Constituția României.

În ceea ce privește O.U.G. nr. 37/2009, legea

de aprobare și implicit cuprinsul normativ al ordonanței a fost declarat

neconstituțională, reținându-se de Curtea Constituțională că atât modalitatea

de reglementare a funcției publice cât și actul administrativ de numire

reprezintă construcții juridice deficitare și confuze adoptate cu încălcarea

competenței materiale a Guvernului.

Lipsirea de temei constituțional al actului

normativ primar, respectiv al O.U.G. nr. 37/2009 are ca efect încetarea de

drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestuia, respectiv al actului

administrativ de numire și a contractului de management.

Pierderea legitimității constituționale a

actului normativ primar produce efecte directe și imediate asupra actului

administrativ, situație în care însăși numirea reclamantului într-o funcție

publică de conducere în alte condiții decât cele reglementate prin Legea nr. 188/1999

reprezintă un act nelegal al cărui beneficiu nu poate fi invocat.

Viciul de neconstituționalitate al actului

normativ primar, al O.U.G. nr. 37/2009 este de natură a antrena și viciul

actului administrativ de numire emis în baza acestuia, astfel că actul de

numire pe postul respectiv devine inexistent.

Înalta Curte precizează că potrivit

prevederilor art. 142 și art. 146 din Constituția României, Curtea

Constituțională este garantul supremației Constituției și unica autoritate care

se pronunță asupra constituționalității legilor înainte de promulgare (control

a priori) și asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și

ordonanțele.

Judecătorul de drept administrativ (ca și cel

de drept comun) nu judecă legea sau ordonanța, constituționalitatea acestora,

dar cenzurează un act administrativ adoptat cu ignorarea unei reguli

constituționale, după ce Curtea Constituțională a declarat actul primar

neconstituțional.

Viciul de neconstituționalitate al Ordonanței

de urgență, adoptată cu nesocotirea regimului constituțional atinge și actul

administrativ, conferindu-i o existență lipsită de suport legal.

Astfel fiind,

Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sub acest aspect

sunt întemeiate, iar instanța de fond în mod greșit a dispus anularea Ordinului

nr. 239 din 12 octombrie 2009 și reintegrarea în funcția deținută cu acordarea

drepturilor salariale.

În consecință, pentru considerentele arătate

și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. coroborat

cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, republicată, Înalta Curte va

admite recursul, va modifica sentința atacată, în sensul că va respinge

acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursul declarat de Agenția Națională

pentru Prestații Sociale, împotriva Sentinței civile nr. 168 din 20 aprilie

2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și

fiscal.

Modifică sentința atacată, în sensul că

respinge acțiunea formulată de reclamanta P.F.L., ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23

februarie 2011.