ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1083/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 168 din 20 aprilie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta P.F.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Prestații Sociale și a dispus anularea Ordinului nr. 239 din 12 octombrie 2009 emis de Președintele Agenției Naționale pentru Prestații Sociale. A dispus reintegrarea reclamantei pe funcția deținută anterior, aceea de director coordonator la Direcția de Muncă și Protecție Socială Maramureș și a obligat pârâta să achite reclamantei drepturile salariale aferente funcției deținute anterior emiterii Ordinului nr. 239/2009 începând cu data eliberării din funcție și până la reintegrarea efectivă.

A obligat pârâta să achite reclamantei suma de 10.000 RON cu titlu de daune morale. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: - Prin Ordinul nr. 839 din 25 mai 2009 al Ministerului Muncii, Familiei și protecției Sociale, reclamanta a fost numită în funcția de director coordonator la Direcția de Muncă și Protecție Socială Maramureș, exercitarea funcției făcându-se în baza contractului de management semnat de Ministerul Muncii Familiei și Protecției Sociale, în urma susținerii examenului de evaluare, pe o perioadă de 4 ani. - Prin Ordinul nr. 239 din 12 octombrie 2009 al Agenției Naționale pentru Prestații Sociale s-a decis revocarea reclamantei din funcție începând cu data de 12 octombrie 2009 prin încetarea contractului de management.

Analizând ordinul atacat și perspectiva legalității acestuia, instanța de fond a reținut că acesta a fost emis fără să existe o justificare a unui caz concret care să ducă la încetarea contractului de management, dintre cele enumerate la art. 9 din contract. A mai constatat că revocarea din funcție a reclamantei s-a dispus tară o notificare prealabilă în acest sens, comunicată cu minim 15 zile înainte de aplicarea măsurii, termen care nu a fost respectat, aspect care atrage nelegalitatea actului atacat. În ceea ce privește cererea de acordare a daunelor morale, instanța de fond a apreciat că prin emiterea ordinului atacat a fost vătămat grav dreptul la muncă al reclamantei, acesteia fiindu-i afectate onoarea, prestigiul și demnitatea ocrotite de lege, astfel încât justa reparare a prejudiciului se poate realiza satisfăcător prin obligarea pârâtului emitent al actului la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Agenția Națională pentru Prestații Sociale, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând generic dispozițiile art. 299 - 316 C. proc. civ. Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă susține în esență că având în vedere faptul că actul normativ în baza cărora directorii coordonatori își exercitau prerogativele (O.U.G. nr. 37/2009), și-a încetat valabilitatea, iar noul act normativ (O.U.G. nr. 105/2009) a prevăzut expres desființarea acestor posturi, și reluarea procedurii de desemnare a directorilor coordonatori (art. V), a fost emisă Decizia nr. 239 din 12 octombrie 2009. Deci, decizia atacată, constată o situație instituită printr-un act normativ cu valoare de lege (O.U.G.

nr. 105/2009). Actul normativ - O.U.G. nr. 37/2009 - în baza căruia reclamanta a solicitat repunerea în funcția publică deținută anterior a fost reprodus de către O.U.G. nr. 105/2009, declarată neconstituțională de către Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1629/2009. Având în vedere prevederile art. 147 alin. (1) din Constituția României dispozițiile O.U.G. nr. 37/2009, reproduse de către O.U.G. nr. 105/2009, și-au încetat efectele juridice și prin urmare nu se poate considera ca fiind legal, funcțional și actual, actul normativ (O.U.G. nr. 37/2009) în baza căruia reclamanta solicită reintegrarea pe funcția deținută anterior. Recurenta-pârâtă susține că solicitarea este rămasă fără obiect și nu poate fi pusă în executare în baza unor prevederi neconstituționale.

Astfel, actul normativ în baza căruia reclamantul a solicitat repunerea în funcția deținută anterior a fost reprodus de către O.U.G. nr. 105/2009, declarată la rândul său în dezacord cu legea fundamentală, în consecința acelorași critici de neconstituționalitate. Examinând cauza și sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este întemeiat, în limitele și pentru considerentele în continuare arătate. Guvernul României a adoptat O.U.G. nr. 37/2009 și O.U.G. nr. 105/2009 prin care a reglementat modalitatea de ocupare a funcțiilor publice de conducere a serviciilor publice deconcentrate, mai precis schimbarea denumirii acestor funcții.

O.U.G. nr. 37/2009 a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională în cadrul unei obiecții de neconstituționalitate a legii de aprobare a acestei ordonanțe. În cadrul controlului a priori realizat pe calea excepției de neconstituționalitate a legii de aprobare a ordonanței de urgență, controlul s-a raportat la actul normativ supus aprobării prin lege, care a format corpul legii respective și care nu poate fi disociată de legea de aprobare. Prin decizia sus-menționată s-a reținut neconstituționalitatea extrinsecă, a O.U.G.nr. 37/2009, întrucât s-a emis de către Guvern o ordonanță de urgență în domeniul rezervat prin Constituție legii organice.

Așa cum s-a arătat și în Decizia nr. 1257/2009, dar și în jurisprudența anterioară a Curții Constituționale, legea de aprobare nu poate elimina starea de neconstituționalitate rezultată din Ordonanța prin care Guvernul a reglementat într-o materie din domeniul legii organice. În ceea ce privește O.U.G. nr. 105/2009, prin Decizia nr. 1629/2009 Curtea Constituțională a declarat neconstituțională și această ordonanță de urgență, care a înlocuit O.U.G. nr. 37/2009, deoarece conține aceleași soluții legislative. În cauză, reclamanta a invocat beneficiul numirii printr-un act administrativ adoptat în baza unei ordonanțe de urgență declarată neconstituțională și lipsa de efecte a unui alt act administrativ emis în baza unei alte ordonanțe de urgență declarată, de asemenea, neconstituțională.

Înalta Curte precizează că actele administrative produc efectele pe care legea sau alt act normativ cu aceeași forță juridică le-a prevăzut. Însă, în cauză suntem în prezența unei situații speciale, pentru care se impune a fi aplicate soluțiile jurisdicției constituționale. Puterile discreționare ale autorităților de legiferare, ale Parlamentului și respectiv ale Guvernului, în condițiile art. 108 alin. (3) și art. 115 din Constituția României, sunt însă limitate de prevederile Constituției ca lege fundamentală în stat. În principiu, Parlamentul ca unică autoritate de legiferare în stat are puteri discreționare, însă cu limitările reglementate în Constituție.

În situația legiferării prin ordonanță sau ordonanță de urgență, Guvernul în baza delegării legislative poate interveni în exercitarea nemijlocită a unei atribuții proprii autorității legiuitoare, dar numai în condițiile și limitările aduse prin Constituție, respectiv art. 108 alin. (3) și art. 115 din Constituția României. În ceea ce privește O.U.G. nr. 37/2009, legea de aprobare și implicit cuprinsul normativ al ordonanței a fost declarat neconstituțională, reținându-se de Curtea Constituțională că atât modalitatea de reglementare a funcției publice cât și actul administrativ de numire reprezintă construcții juridice deficitare și confuze adoptate cu încălcarea competenței materiale a Guvernului.

Lipsirea de temei constituțional al actului normativ primar, respectiv al O.U.G. nr. 37/2009 are ca efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestuia, respectiv al actului administrativ de numire și a contractului de management. Pierderea legitimității constituționale a actului normativ primar produce efecte directe și imediate asupra actului administrativ, situație în care însăși numirea reclamantului într-o funcție publică de conducere în alte condiții decât cele reglementate prin Legea nr. 188/1999 reprezintă un act nelegal al cărui beneficiu nu poate fi invocat. Viciul de neconstituționalitate al actului normativ primar, al O.U.G. nr. 37/2009 este de natură a antrena și viciul actului administrativ de numire emis în baza acestuia, astfel că actul de numire pe postul respectiv devine inexistent.

Înalta Curte precizează că potrivit prevederilor art. 142 și art. 146 din Constituția României, Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției și unica autoritate care se pronunță asupra constituționalității legilor înainte de promulgare (control a priori) și asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele. Judecătorul de drept administrativ (ca și cel de drept comun) nu judecă legea sau ordonanța, constituționalitatea acestora, dar cenzurează un act administrativ adoptat cu ignorarea unei reguli constituționale, după ce Curtea Constituțională a declarat actul primar neconstituțional. Viciul de neconstituționalitate al Ordonanței de urgență, adoptată cu nesocotirea regimului constituțional atinge și actul administrativ, conferindu-i o existență lipsită de suport legal.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sub acest aspect sunt întemeiate, iar instanța de fond în mod greșit a dispus anularea Ordinului nr. 239 din 12 octombrie 2009 și reintegrarea în funcția deținută cu acordarea drepturilor salariale. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, republicată, Înalta Curte va admite recursul, va modifica sentința atacată, în sensul că va respinge acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Admite recursul declarat de Agenția Națională pentru Prestații Sociale, împotriva Sentinței civile nr. 168 din 20 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată, în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanta P.F.L., ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2011.