ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 239/2009

Asupra recursului penal de

față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 224

din 13 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția I penală, a fost

admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, a fost

recunoscută hotărârea din 14 noiembrie 2003 a Judecătoriei de Instrucție nr. 3

din Almeria (Spania) și hotărârea nr. 1092/2004 a Tribunalului Suprem din

Madrid (Spania) și s-a dispus transferarea condamnatului P.M. în vederea

continuării executării pedepsei de 12 ani închisoare într-un penitenciar din

România.

S-a dedus din pedeapsă

perioada de la 19 noiembrie 2002 la 13 noiembrie 2007.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța a reținut că persoana condamnată a racolat și trimis în

Spania mai multe tinere din România pe care le-a lipsit de libertate și le-a

constrâns să practice prostituția în localitatea Retamar, faptele săvârșite

întrunind elementele constitutive ale infracțiunilor de imigrare clandestină,

prostituție și detenție ilegală prevăzute de art. 313.1, art. 188 și art. 163.1

C. pen. spaniol, care au corespondent în dispozițiile legii penale române

respectiv în art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, art. 71 din O.U.G.

nr. 105/2001 și art. 189 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C.

pen., pedepsite cu închisoare de la 7 la 15 ani.

După rămânerea definitivă a

acestei hotărâri condamnatul a formulat cererea intitulată de „conversiune” a

condamnării cu motivarea că autoritățile judiciare spaniole i-au aplicat pentru

pedepsele stabilite infracțiunilor enumerate sistemul cumului aritmetic, fiind

așadar totalizate și având de executat o pedeapsă rezultantă de 12 ani, în timp

ce potrivit legislației penale române este aplicabil cumulul juridic,

reglementat de art. 34 C. pen., mai favorabil.

Curtea de Apel București, secția

I penală, prin sentința penală nr. 290 din 6 noiembrie 2008, a respins, ca

nefondată, cererea de conversiune a condamnării formulată de condamnatul P.M.D.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că potrivit art. 146 din Legea nr. 302/2004

conversiunea pedepsei e admisibilă doar când felul pedepsei aplicate sau durata

acesteia este incompatibilă cu legislația română, condiții neîntrunite în

speță.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs condamnatul P.M.D. care a susținut că a comis în Spania mai

multe infracțiuni aflate în concurs, conform art. 33 lit. a) C. pen. român, și

că tratamentul juridic al concursului de infracțiuni este cel prevăzut de art. 34

lit. b) din același cod.

S-a solicitat admiterea

recursului, casarea hotărârii atacate, schimbarea condamnării de 12 ani

închisoare aplicată prin sentința penală nr. 7504/2002 a Judecătoriei de

Instrucție nr. 3 din Almeria (Spania) definitivă prin hotărârea nr. 1092/2004 a

Tribunalului Suprem din Madrid (Spania) adaptarea acestei pedepse conform art. 34

lit. b) C. pen. și deducerea perioadei executate.

Recursul declarat nu este

întemeiat.

dispozițiile art. 145 din Legea nr. 302/2004 în cazul în care statul român

optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de

condamnare, el trebuie să respecte felul și durata pedepsei prevăzute în

hotărârea de condamnare.

Potrivit art. 146 din

aceeași lege, dacă felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este

incompatibilă cu legislația română, statul român poate, prin hotărâre

judecătorească, să adapteze această pedeapsă la aceea prevăzută în legea română

pentru faptele care au atras condamnarea.

Această pedeapsă trebuie să

corespundă, atât cât este posibil, în ceea ce privește felul pedepsei aplicate

prin hotărârea statului de condamnare și, în nici un caz, nu poate să agraveze

situația condamnatului.

urmează a se înțelege sancțiunile privative de libertate astfel cum sunt

prevăzute de legile statului de condamnare și ale celui de executare incidente

în prezenta cauză.

Astfel, în legislația penală

spaniolă, respectiv în art. 35 C. pen. spaniol, adoptat prin Legea organică nr.

10/1995 din 23 noiembrie 1991 este prevăzută pedeapsa închisorii de la 3 luni

la 20 ani, iar în legislația română, respectiv în art. 53 pct. 1 lit. a) și b) C.

pen. român, sunt prevăzute ca pedepse principale: detențiunea pe viață și

închisoarea de la 15 zile la 30 de ani.

Așa fiind, nu există

incompatibilitate, ambele legislații prevăzând pedeapsa privativă de libertate

a închisorii.

pedepsei, aceasta se poate considera incompatibilă numai în măsura în care

depășește maximul prevăzut de legea statului de executare.

Într-adevăr, potrivit art. 10

paragraf 2 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate,

notificată prin Legea nr. 76/1996 „dacă natura sau durata unei sancțiuni este

incompatibilă cu legislația acestui stat o impune, statul de executare poate,

prin hotărâre judecătorească să adapteze această sancțiune la pedeapsa sau

măsura prevăzută de propria lege pentru infracțiuni de aceeași natură. Această

pedeapsă sau măsură trebuie să corespundă prin condamnarea de executat. Ea nu

poate să agraveze prin natura sau durata sa sancțiunea procesuală în statul de

condamnare și nici să depășească maximul prevăzut prin legea statului de

executare.”

lucrărilor dosarului se constată că pedeapsa privativă de libertate aplicată de

autoritățile judiciare spaniole este cea a închisorii, similară cu cea

prevăzută în legislația penală română, iar durata pedepsei rezultante nu

depășește maximul prevăzut de Codul penal român.

Susținerea din recursul

persoanei condamnate în sensul că pedeapsa ar trebuie supusă conversiunii

întrucât autoritățile spaniole prin hotărârile pronunțate au procedat la

stabilirea sancțiunii rezultante prin cumul aritmetic, în vreme de legea română

prevede cumulul juridic și că astfel s-ar impune conform art. 34 lit. b) C.

pen. român, ca recurentul să execute pedeapsa cea mai grea din cele aplicate,

nu poate fi primită întrucât s-ar încălca dispozițiile legale evocate anterior

și ar lipsi de efecte hotărârea pronunțată de statul de condamnarea, ceea ce nu

este admisibil.

În sfârșit, mai este de

menționat că recurentul, la 27 mai 2005, și-a dat consimțământul în vederea

transferării într-un penitenciar din România pentru a continua executarea

pedepsei de 12 ani închisoare aplicată de instanțele judiciare spaniole. Tot

astfel, la data comunicării soluțiilor penale nr. 226 din 13 noiembrie 2007 a

Curții de Apel București, a arătat că nu înțelege să declare recurs și că

dorește să fie transferat cât mai repede posibil la un penitenciar din România

pentru a executa acea pedeapsă.

preced soluția primei instanțe de respingere a cererii condamnatului pentru

neîntrunirea cerințelor legale, este corectă, Curtea, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefondat, recursul

declarat de condamnatul P.M.D., cu obligarea acestuia la cheltuieli judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de condamnatul P.M.D. împotriva sentinței penale nr. 290 din

6 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul condamnat

la plata sumei de 225 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 25 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu,

se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 26 ianuarie 2009.