ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 239/2009

În conformitate cu dispozițiile art. 145 din Legea nr. 302/2004 în cazul în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, el trebuie să respecte felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare. Potrivit art. 146 din aceeași lege, dacă felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română, statul român poate, prin hotărâre judecătorească, să adapteze această pedeapsă la aceea prevăzută în legea română pentru faptele care au atras condamnarea. Această pedeapsă trebuie să corespundă, atât cât este posibil, în ceea ce privește felul pedepsei aplicate prin hotărârea statului de condamnare și, în nici un caz, nu poate să agraveze situația condamnatului.

Prin felul pedepsei urmează a se înțelege sancțiunile privative de libertate astfel cum sunt prevăzute de legile statului de condamnare și ale celui de executare incidente în prezenta cauză. Astfel, în legislația penală spaniolă, respectiv în art. 35 C. pen. spaniol, adoptat prin Legea organică nr. 10/1995 din 23 noiembrie 1991 este prevăzută pedeapsa închisorii de la 3 luni la 20 ani, iar în legislația română, respectiv în art. 53 pct. 1 lit. a) și b) C. pen. român, sunt prevăzute ca pedepse principale: detențiunea pe viață și închisoarea de la 15 zile la 30 de ani. Așa fiind, nu există incompatibilitate, ambele legislații prevăzând pedeapsa privativă de libertate a închisorii.

Referitor la durata pedepsei, aceasta se poate considera incompatibilă numai în măsura în care depășește maximul prevăzut de legea statului de executare. Într-adevăr, potrivit art. 10 paragraf 2 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, notificată prin Legea nr. 76/1996 „dacă natura sau durata unei sancțiuni este incompatibilă cu legislația acestui stat o impune, statul de executare poate, prin hotărâre judecătorească să adapteze această sancțiune la pedeapsa sau măsura prevăzută de propria lege pentru infracțiuni de aceeași natură. Această pedeapsă sau măsură trebuie să corespundă prin condamnarea de executat. Ea nu poate să agraveze prin natura sau durata sa sancțiunea procesuală în statul de condamnare și nici să depășească maximul prevăzut prin legea statului de executare.”

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului se constată că pedeapsa privativă de libertate aplicată de autoritățile judiciare spaniole este cea a închisorii, similară cu cea prevăzută în legislația penală română, iar durata pedepsei rezultante nu depășește maximul prevăzut de Codul penal român. Susținerea din recursul persoanei condamnate în sensul că pedeapsa ar trebuie supusă conversiunii întrucât autoritățile spaniole prin hotărârile pronunțate au procedat la stabilirea sancțiunii rezultante prin cumul aritmetic, în vreme de legea română prevede cumulul juridic și că astfel s-ar impune conform art. 34 lit. b) C. pen. român, ca recurentul să execute pedeapsa cea mai grea din cele aplicate, nu poate fi primită întrucât s-ar încălca dispozițiile legale evocate anterior și ar lipsi de efecte hotărârea pronunțată de statul de condamnarea, ceea ce nu este admisibil. În sfârșit, mai este de menționat că recurentul, la 27 mai 2005, și-a dat consimțământul în vederea transferării într-un penitenciar din România pentru a continua executarea pedepsei de 12 ani închisoare aplicată de instanțele judiciare spaniole. Tot astfel, la data comunicării soluțiilor penale nr. 226 din 13 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, a arătat că nu înțelege să declare recurs și că dorește să fie transferat cât mai repede posibil la un penitenciar din România pentru a executa acea pedeapsă.

Față de considerentele ce preced soluția primei instanțe de respingere a cererii condamnatului pentru neîntrunirea cerințelor legale, este corectă, Curtea, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul P.M.D., cu obligarea acestuia la cheltuieli judiciare către stat.