- Instanța
- Înalta Curte de Casație și Justiție (România) · Secția penală
- Data
- 26 ianuarie 2009
Decizia nr. 239/2009 — ÎCCJ, Secția penală — recurs împotriva sentinței nr. 224/2007 a Curții de Apel București
Asupra recursului penal de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 224 din 13 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția I penală, a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, a fost recunoscută hotărârea din 14 noiembrie 2003 a Judecătoriei de Instrucție nr. 3 din Almeria (Spania) și hotărârea nr. 1092/2004 a Tribunalului Suprem din Madrid (Spania) și s-a dispus transferarea condamnatului P.M. în vederea continuării executării pedepsei de 12 ani închisoare într-un penitenciar din România.
S-a dedus din pedeapsă perioada de la 19 noiembrie 2002 la 13 noiembrie 2007. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că persoana condamnată a racolat și trimis în Spania mai multe tinere din România pe care le-a lipsit de libertate și le-a constrâns să practice prostituția în localitatea Retamar, faptele săvârșite întrunind elementele constitutive ale infracțiunilor de imigrare clandestină, prostituție și detenție ilegală prevăzute de art. 313.1, art. 188 și art. 163.1 C. pen. spaniol, care au corespondent în dispozițiile legii penale române respectiv în art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, art. 71 din O.U.G. nr. 105/2001 și art. 189 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., pedepsite cu închisoare de la 7 la 15 ani.
După rămânerea definitivă a acestei hotărâri condamnatul a formulat cererea intitulată de „conversiune” a condamnării cu motivarea că autoritățile judiciare spaniole i-au aplicat pentru pedepsele stabilite infracțiunilor enumerate sistemul cumului aritmetic, fiind așadar totalizate și având de executat o pedeapsă rezultantă de 12 ani, în timp ce potrivit legislației penale române este aplicabil cumulul juridic, reglementat de art. 34 C. pen., mai favorabil. Curtea de Apel București, secția I penală, prin sentința penală nr. 290 din 6 noiembrie 2008, a respins, ca nefondată, cererea de conversiune a condamnării formulată de condamnatul P.M.D. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că potrivit art. 146 din Legea nr. 302/2004 conversiunea pedepsei e admisibilă doar când felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română, condiții neîntrunite în speță.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs condamnatul P.M.D. care a susținut că a comis în Spania mai multe infracțiuni aflate în concurs, conform art. 33 lit. a) C. pen. român, și că tratamentul juridic al concursului de infracțiuni este cel prevăzut de art. 34 lit. b) din același cod. S-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, schimbarea condamnării de 12 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 7504/2002 a Judecătoriei de Instrucție nr. 3 din Almeria (Spania) definitivă prin hotărârea nr. 1092/2004 a Tribunalului Suprem din Madrid (Spania) adaptarea acestei pedepse conform art. 34 lit. b) C. pen. și deducerea perioadei executate. Recursul declarat nu este întemeiat.
În conformitate cu dispozițiile art. 145 din Legea nr. 302/2004 în cazul în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, el trebuie să respecte felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare. Potrivit art. 146 din aceeași lege, dacă felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română, statul român poate, prin hotărâre judecătorească, să adapteze această pedeapsă la aceea prevăzută în legea română pentru faptele care au atras condamnarea. Această pedeapsă trebuie să corespundă, atât cât este posibil, în ceea ce privește felul pedepsei aplicate prin hotărârea statului de condamnare și, în nici un caz, nu poate să agraveze situația condamnatului.
Prin felul pedepsei urmează a se înțelege sancțiunile privative de libertate astfel cum sunt prevăzute de legile statului de condamnare și ale celui de executare incidente în prezenta cauză. Astfel, în legislația penală spaniolă, respectiv în art. 35 C. pen. spaniol, adoptat prin Legea organică nr. 10/1995 din 23 noiembrie 1991 este prevăzută pedeapsa închisorii de la 3 luni la 20 ani, iar în legislația română, respectiv în art. 53 pct. 1 lit. a) și b) C. pen. român, sunt prevăzute ca pedepse principale: detențiunea pe viață și închisoarea de la 15 zile la 30 de ani. Așa fiind, nu există incompatibilitate, ambele legislații prevăzând pedeapsa privativă de libertate a închisorii.
Referitor la durata pedepsei, aceasta se poate considera incompatibilă numai în măsura în care depășește maximul prevăzut de legea statului de executare. Într-adevăr, potrivit art. 10 paragraf 2 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, notificată prin Legea nr. 76/1996 „dacă natura sau durata unei sancțiuni este incompatibilă cu legislația acestui stat o impune, statul de executare poate, prin hotărâre judecătorească să adapteze această sancțiune la pedeapsa sau măsura prevăzută de propria lege pentru infracțiuni de aceeași natură. Această pedeapsă sau măsură trebuie să corespundă prin condamnarea de executat. Ea nu poate să agraveze prin natura sau durata sa sancțiunea procesuală în statul de condamnare și nici să depășească maximul prevăzut prin legea statului de executare.”
Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului se constată că pedeapsa privativă de libertate aplicată de autoritățile judiciare spaniole este cea a închisorii, similară cu cea prevăzută în legislația penală română, iar durata pedepsei rezultante nu depășește maximul prevăzut de Codul penal român. Susținerea din recursul persoanei condamnate în sensul că pedeapsa ar trebuie supusă conversiunii întrucât autoritățile spaniole prin hotărârile pronunțate au procedat la stabilirea sancțiunii rezultante prin cumul aritmetic, în vreme de legea română prevede cumulul juridic și că astfel s-ar impune conform art. 34 lit. b) C. pen. român, ca recurentul să execute pedeapsa cea mai grea din cele aplicate, nu poate fi primită întrucât s-ar încălca dispozițiile legale evocate anterior și ar lipsi de efecte hotărârea pronunțată de statul de condamnarea, ceea ce nu este admisibil. În sfârșit, mai este de menționat că recurentul, la 27 mai 2005, și-a dat consimțământul în vederea transferării într-un penitenciar din România pentru a continua executarea pedepsei de 12 ani închisoare aplicată de instanțele judiciare spaniole. Tot astfel, la data comunicării soluțiilor penale nr. 226 din 13 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, a arătat că nu înțelege să declare recurs și că dorește să fie transferat cât mai repede posibil la un penitenciar din România pentru a executa acea pedeapsă.
Față de considerentele ce preced soluția primei instanțe de respingere a cererii condamnatului pentru neîntrunirea cerințelor legale, este corectă, Curtea, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul P.M.D., cu obligarea acestuia la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul P.M.D. împotriva sentinței penale nr. 290 din 6 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 225 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 26 ianuarie 2009.