ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 923/2010

Asupra recursului de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința penală nr. 7 din 14 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bacău a respins ca

inadmisibilă, în baza art. 449 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., cererea de

contopire a pedepselor formulată de condamnatul D.M., deținut în Penitenciarul

Bacău.

În

baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petiționarul a fost obligat să plătească

statului cheltuieli judiciare în sumă de 100 lei.

Pentru

a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin

sentința penală din 6 octombrie 2004 a Tribunalului Provincial din Barcelona –

dosar nr. 22/2003, definitivă prin sentința penală nr. 370/2006 a Curții

Supreme de Justiție, M.D. a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani și 15 zile

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor, faptă prevăzută

și pedepsită de art. 16 din Codul Penal al Regatului Spaniei; delict împotriva

traficului, faptă prevăzută și pedepsită de art. 379 din același Cod penal; delict

de leziuni și atentat, fapte prevăzute și pedepsite de art. 147, art. 550, art.

551 și art. 552 din Codul penal al Regatului Spaniei și infracțiunea de furt,

faptă prevăzută și pedepsită de art. 237, art. 238 și art. 240 și art. 241 din

același Cod penal.

Prin sentința penală nr. 186/2003 din data de 6

mai 2003 a Judecătoriei Penale nr. 1 din Barcelona, M.D. a fost condamnat la

pedeapsa de 60 zile închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de delict

împotriva siguranței traficului, faptă prevăzută și pedepsită de art. 379 din

același Cod penal.

Prin sentința penală nr. 164/2003 din 14 aprilie

2003 a Judecătoriei Penale nr. 10 din Valencia a fost condamnat M.D. la

pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de

furt cu forța conform art. 237, art. 238 și art. 240, art. 241, art. 2 și art. 3

din același Cod penal.

Prin sentința penală nr. 202/2003 din data de 17

iunie 2003 a Judecătoriei Penale nr. 22 din Barcelona a fost condamnat M.D. la

pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de delict de

leziuni și atentat, fapte prevăzute și pedepsite de art. 148.1-147, art. 550,

art. 551 și art. 552 din Codul penal al Regatului Spaniei.

Ca urmare a acestor condamnări, petiționarul M.D.

a fost încarcerat în Centrul Penitenciar Ponent din Lleida, pentru executarea

pedepsei cumulate de 11 ani, 6 luni și 75 zile închisoare și și-a manifestat consimțământul

de a fi transferat într-un penitenciar din România în vederea continuării

executării pedepsei.

În consecință, Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București a solicitat Curții de Apel București ca în baza cererii

formulate de Ministerul Justiției al Regatului Spaniei către Ministerul de

Justiție din România, să se dispună transferarea persoanei condamnate M.D. într-un

penitenciar din România, pentru a continua executarea pedepsei de 11 ani, 6

luni și 60 zile închisoare, într-un penitenciar din România.

Curtea de Apel București, prin sentința penală

nr. 112 din 17 aprilie 2008, în baza art. 149, raportat la art. 145 din Legea

nr. 302/2004, a recunoscut sentințele penale pronunțate în Spania și a dispus

transferul condamnatului M.D. într-un penitenciar din România în vederea

executării pedepsei cumulate de 11 ani, 6 luni și 75 de zile de închisoare.

Sentința penală nr. 112 din 12 aprilie 2008 a

Curții de Apel București, secția I penală, a rămas definitivă prin nerecurare,

emițându-se mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 147 din 1 octombrie

2008, iar condamnatul fiind încarcerat la 29 octombrie 2008.

Petentul condamnat D.M., deținut în

Penitenciarul Bacău a solicitat contopirea pedepselor aplicate prin cele patru

hotărâri judecătorești străine arătate mai sus.

Curtea de Apel Bacău, prin sentința penală nr. 74

din 8 mai 2009 pronunțată în dosarul nr. 188/32/2009, a respins ca inadmisibilă

atât cererea de contopire, cât și cea de conversiune a condamnării.

Această hotărâre a rămas definitivă prin decizia

penală nr. 2560 din 3 iulie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin

respingerea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău.

La data de 28 mai 2009, petentul condamnat a

formulat o nouă cerere de contopire, adresată Tribunalului Bacău, arătând că

faptele pentru care a fost condamnat prin cele patru hotărâri străine sunt

concurente, impunându-se contopirea pedepselor ce i-au fost aplicate în

pedeapsa cea mai grea de 7 ani și 15 zile închisoare din care urmează a fi

deduse reținerea din 22 octombrie 2002 și arestarea preventivă din intervalul

22 decembrie 2002 – 14 aprilie 2003, 16, 17 aprilie 2003 și de la 30 mai 2003,

la zi.

Prin sentința penală nr. 339/D din 24 septembrie

2009, Tribunalul Bacău a respins ca nefondată cererea de contopire formulată de

petent, arătându-se că pedepsele la care a fost condamnat acesta au fost deja

contopite în pedeapsa de 11 ani, 6 luni și 75 de zile închisoare, prin sentința

penală nr. 112 din 7 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția I penală.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs

petiționarul condamnat, susținând că obiectul cauzei îl constituie conversiunea

condamnărilor, iar competența de soluționare aparține fie Curții de Apel Bacău,

fie Curții de Apel București.

Curtea de Apel Bacău, prin decizia penală nr. 689

din 12 noiembrie 2009, cu majoritate de voturi, a admis recursul declarat de

condamnat, a casat sentința și a reținut cauza spre rejudecare.

Pronunțând sentința penală nr. 7 din 14 ianuarie

2010, Curtea de Apel Bacău a reținut că cererea de contopire este inadmisibilă,

întrucât pedeapsa a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat prin sentința

penală nr. 112 din 12 aprilie 2008 a Curții de Apel București (rămasă

definitivă prin nerecurare) ca urmare a opțiunii pentru procedura prevăzută de

art. 145 din Legea nr. 302/2004 și nu mai poate fi modificată pe nici o altă

cale procesuală.

Potrivit art. 144 din Legea nr. 302/2004 privind

efectele transferării pentru statul de executare, autoritățile competente ale

statului român sunt obligate:

a) fie să continue executarea

condamnării potrivit art. 145 când statul român trebuie să respecte felul și

durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare.

b) să procedeze la conversiunea

condamnării potrivit art. 146 din aceeași lege, dacă felul pedepsei aplicate

sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română.

Față de dispozițiile legale arătate,

s-a optat pentru continuarea pedepsei potrivit art. 145 din Legea nr. 302/2004.

Așa fiind, chiar dacă cererea

petentului ar fi admisibilă, aceasta nu ar fi fondată, neputându-i-se aplica

sistemul cumulului juridic prevăzut de legislația românească în caz de concurs

de infracțiuni, atâta vreme cât potrivit art. 75 din Codul penal spaniol acest

lucru nu este posibil.

Posibilitatea aplicării cumulului

juridic nu există nici pe calea conversiunii condamnării, așa cum petentul a

încercat în fața instanței de recurs să-și schimbe obiectul cererii, față de

dispozițiile deciziei nr. 23 din 12 octombrie 2009 prin care Înalta Curte de

Casație și Justiție, soluționând recursul în interesul legii, a stabilit că

instanța nu poate înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe

calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu

aceea a cumulului juridic prevăzut de Codul penal român.

În termen legal, împotriva acestei

sentințe penale a declarat recurs condamnatul D.M., solicitând contopirea

pedepselor aplicate pentru faptele comise în Spania.

Examinând hotărârea atacată în

conformitate cu dispozițiile art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen.,

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este legală și

temeinică.

Curtea de Apel București, prin

sentința penală nr. 112 din 17 aprilie 2008, a recunoscut sentințele penale

pronunțate în Spania și a dispus transferarea condamnatului D.M. într-un

penitenciar din România în vederea executării pedepsei cumulate de 11 ani, 6

luni și 75 de zile de închisoare.

Această hotărâre judecătorească este

definitivă și asupra dispozițiilor sale nu se poate modifica printr-o cerere de

contopire inadmisibilă din punct de vedere procesual.

Modalitatea stabilirii pedepsei de

către statul de condamnare prin cumul aritmetic nu poate fi înlocuită de către

statul de executare prin folosirea modalității cumulului juridic, atâta timp

cât continuarea executării pedepsei presupune, potrivit dispozițiilor art. 144

și art. 145 din Legea nr. 302/2004, respectarea felului și duratei pedepsei

prevăzute în hotărârea de condamnare, iar acestea nu sunt incompatibile cu

legislația română.

În condițiile în care, în cazul

condamnatului D.M. s-a optat pentru continuarea pedepsei potrivit art. 145 din

Legea nr. 302/2004, durata pedepselor aplicate de statul de condamnare trebuie

respectată integral, în modalitatea cumulului aritmetic prevăzută de Codul

penal spaniol.

Pentru aceste considerente,

constatând că recursul este nefondat, Înalta Curte îl va respinge ca atare, în

conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

În

baza art. 192 alin. (2) și art. 189 C. proc. pen., recurentul condamnat va fi

obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, onorariul apărătorului din

oficiu fiind avansat din fondul Ministerului Justiției și Libertăților

Cetățenești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de condamnatul D.M. împotriva sentinței penale nr. 7 din 14 ianuarie

2010 a Curții de Apel Bacău, secția penală.

Obligă

recurentul condamnat la 260 lei cheltuieli judiciare către stat, din care

onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 10 martie

2010.