ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1970/2004

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 353 din 25 septembrie 2003, pronunțată în dosarul nr. 5920/2003, Tribunalul Bacău a condamnat pe inculpatul B.I. la 8 ani închisoare, pentru infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (1) și (2) lit. b) și alin. (2 1 ) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. c) C. pen. În baza art. 61 C. pen., a revocat liberarea condiționată a restului de pedeapsa de 352 zile rămas neexecutat din pedeapsa de 3 ani și 6 luni, aplicată prin sentința penală nr. 166 din 2 februarie 2002 a Judecătoriei Miercurea Ciuc, pe care l-a contopit cu pedeapsa de 8 ani închisoare. A aplicat dispozițiile art. 71 și art. 64 C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată perioada executată începând cu 4 mai 2003 și a menținut starea de arest, constatând prejudiciul acoperit.

S-a reținut că în noaptea de 30 aprilie 2003 a sustras o bicicletă aparținând părții vătămate G.M., fiind surprins asupra faptului, a exercitat violențe pentru a-și asigura scăparea. Apelul declarat de inculpat a fost admis de Curtea de Apel Bacău, prin decizia nr. 425 din 4 noiembrie 2003, s-a schimbat încadrarea juridică din infracțiunea, prevăzută de art. 211 alin. (1) și (2) lit. b), alin. (2 1 ) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 20, raportat la art. 211 alin. (1) și (2) lit. b), alin. (2 1 ) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., inculpatul fiind condamnat la 4 ani închisoare, în condițiile art. 71 și art. 64 C. pen.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Împotriva deciziei au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău și inculpatul B.I. Cu privire la recursului parchetului Motivul de recurs este prevăzut în art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., criticându-se decizia sub aspectul greșitei încadrări juridice a faptei din infracțiunea de tâlhărie în tentativă la tâlhărie. Se susține în esență că, inculpatul B.I. a fost surprins de partea vătămată în timp de încerca să sustragă bicicleta din magazia în care se afla, moment în care, pentru a-și asigura scăparea, a lovit-o pe aceasta. Se consideră că furtul s-a comis în momentul deplasării bicicletei din locul în care se afla, iar inculpatul a fost surprins de partea vătămată la distanță de aceasta, în momentul în care părăsea magazia.

Momentul consumării infracțiunii de furt este acela în care infractorul realizează schimbarea situației de fapt a bunului mobil, scoțându-l din posesia sau detenția părții vătămate, prin luarea din locul unde se afla, astfel încât să fie trecut în sfera sa exclusivă de dispoziție. Din analiza probelor dosarului nu rezultă însă că această deposedare de bun a părții vătămate, a avut loc. Din declarația părții vătămate G.M. rezultă că a văzut în magazie o persoană cu o lumânare aprinsă, care vrea să fure ceva și că „apucase bicicleta pe care vroia să o fure”. Încadrarea juridică în infracțiunea consumată de tâlhărie a fost determinată de reconstituire și declarația aceleiași părți vătămate, aspecte din care a rezultat că „bicicleta nu mai era la locul ei, fusese mutată de inculpat”.

Susținerile parchetului nu sunt întemeiate. Este adevărat că momentul consumării infracțiunii de furt este acela în care are loc deposedarea părții vătămate de bunul aflat în proprietatea, posesia sau detenția sa. În speță însă, inculpatul B.I. a fost observat de partea vătămată în momentul în care încerca să sustragă bunul, neexistând nici o certitudine că bicicleta în cauză s-ar fi aflat în alt loc decât cel în care, inițial, a declarat partea vătămată. În atare situație, nerealizându-se o trecere reală a bunului în stăpânirea inculpatului, actele de executare constituie infracțiunea de tentativă la tâlhărie. Pe acest motiv, recursul parchetului este nefondat. Se va admite însă recursul parchetului, cu privire la greșita reținere a stării de recidivă, prevăzută de art. 37 lit. a), din fișa de cazier judiciar rezultând că în cauză sunt aplicabile și dispozițiile art. 37 lit. b) C. pen.

Prin sentința penală nr. 651/1990 a Judecătoriei Onești, inculpatul a fost condamnat la 2 ani și 9 luni închisoare, pentru infracțiunea de furt, grațiat conform art. 3 din DL 2 din 4 ianuarie 1990, prin sentința penală nr. 171 din 15 mai 1991 a Judecătoriei Miercurea Ciuc, a fost condamnat la 2 ani închisoare pentru aceeași infracțiune, pedeapsă considerată ca executată în perioada 5 martie 1992 – 5 martie 1993. Ulterior, prin sentința penală nr. 533/2000 a Judecătoriei Miercurea Ciuc a fost condamnat la 2 ani, o lună și 5 zile, fiind arestat la 25 februarie 1994 și liberat la 15 mai 1995, executarea pedepsei încetând la 1 iunie 1996. Fapta dedusă judecății s-a comis la 1 mai 2003 și cum în intervalul iunie 1996 și data săvârșirii infracțiunii de tâlhăriei a mai fost condamnat la 3 ani și 8 luni închisoare, ceea ce a atras starea de recidivă postcondamnatorie, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 38 C. pen., privind reabilitarea, ci sunt aplicabile dispozițiile art. 37 lit. b), privind recidiva postcondamnatorie.

Cu privire la recursul inculpatului. Inculpatul B.I. a solicitat achitarea sa, în condițiile art. 10 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., nefiind autorul faptei, iar în subsidiar, s-a solicitat reducerea pedepsei de 4 ani închisoare. Recursul este nefondat. Din probele administrate în cauză, rezultă fără dubiu vinovăția sa, fiind recunoscut de partea vătămată. În același sens este declarația martorului S.A., care l-a recunoscut pe inculpat ca fiind autorul infracțiunii deduse judecății. Cu privire la individualizarea pedepselor, Curtea va aprecia că aceasta corespunde criteriilor de individualizare înscrise în art. 52 C. pen. Inculpatul este recidivist, fiind condamnat de mai multe ori pentru infracțiunea de furt, infracțiunea comisă este de violență cu un grad ridicat de pericol social, iar atitudinea sa permanentă a fost de nerecunoaștere a vinovăției, împotriva probelor ce dovedeau contrariu.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție admite recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, în baza art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., iar în baza art. 385 15 alin. (1) pct. b C. proc. pen., va respinge recursul declarat de inculpatul B.I., va deduce din pedeapsă perioada arestării preventive a inculpatului și îl va obliga la cheltuieli judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, împotriva deciziei penale nr. 425 din 4 noiembrie 2003 a Curții de Apel Bacău, privind pe inculpatul B.I. Casează decizia atacată și sentința penală nr. 353/ D din 25 septembrie 2003 a Tribunalului Bacău, numai cu privire la omisiunea reținerii stării de recidivă, prevăzută de art. 37 lit. b) C. pen. Face aplicarea dispozițiilor art. 37 lit. b) C. pen. și menține pedeapsa de 4 ani închisoare, aplicată inculpatului pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 20, raportat la art. 211 alin. (1) și (2) lit. b), alin. (2 1 ) lit. c) C. pen. Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reținerii și arestării preventive de la 4 mai 2003 la 14 aprilie 2004. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.I., împotriva deciziei penale nr. 425 din 4 noiembrie 2003 a Curții de Apel Bacău. Obligă pe recurentul inculpat la plata sumei de 1.600.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 14 aprilie 2004.