ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1970/2004

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 353 din 25

septembrie 2003, pronunțată în dosarul nr. 5920/2003, Tribunalul Bacău a

condamnat pe inculpatul

B.I.

la 8 ani închisoare, pentru infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (1) și (2)

lit. b) și alin. (2

1

) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. c) C.

pen.

În baza art. 61 C. pen., a revocat

liberarea condiționată a restului de pedeapsa de 352 zile rămas neexecutat din

pedeapsa de 3 ani și 6 luni, aplicată prin sentința penală nr. 166 din 2

februarie 2002 a Judecătoriei Miercurea Ciuc, pe care l-a contopit cu pedeapsa

de 8 ani închisoare.

A aplicat dispozițiile art. 71 și

art. 64 C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată perioada executată începând cu 4

mai 2003 și a menținut starea de arest, constatând prejudiciul acoperit.

S-a reținut că în noaptea de 30

aprilie 2003 a sustras o bicicletă aparținând părții vătămate G.M., fiind surprins

asupra faptului, a exercitat violențe pentru a-și asigura scăparea.

Apelul declarat de inculpat a fost

admis de Curtea de Apel Bacău, prin decizia nr. 425 din 4 noiembrie 2003, s-a

schimbat încadrarea juridică din infracțiunea, prevăzută de art. 211 alin. (1)

și (2) lit. b), alin. (2

1

) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit.

a) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 20, raportat la art. 211 alin.

(1) și (2) lit. b), alin. (2

1

) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37

lit. a) C. pen., inculpatul fiind condamnat la 4 ani închisoare, în condițiile art.

71 și art. 64 C. pen.

S-au menținut celelalte dispoziții

ale sentinței.

Împotriva deciziei au declarat

recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău și inculpatul B.I.

Cu privire la recursului parchetului

Motivul de recurs este prevăzut în art.

385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., criticându-se decizia sub

aspectul greșitei încadrări juridice a faptei din infracțiunea de tâlhărie în

tentativă la tâlhărie.

Se susține în esență că, inculpatul B.I.

a fost surprins de partea vătămată în timp de încerca să sustragă bicicleta din

magazia în care se afla, moment în care, pentru a-și asigura scăparea, a

lovit-o pe aceasta.

Se consideră că furtul s-a comis în

momentul deplasării bicicletei din locul în care se afla, iar inculpatul a fost

surprins de partea vătămată la distanță de aceasta, în momentul în care părăsea

magazia.

Momentul consumării infracțiunii de

furt este acela în care infractorul realizează schimbarea situației de fapt a

bunului mobil, scoțându-l din posesia sau detenția părții vătămate, prin luarea

din locul unde se afla, astfel încât să fie trecut în sfera sa exclusivă de

dispoziție.

Din analiza probelor dosarului nu

rezultă însă că această deposedare de bun a părții vătămate, a avut loc.

Din declarația părții vătămate G.M.

rezultă că a văzut în magazie o persoană cu o lumânare aprinsă, care vrea să

fure ceva și că „apucase bicicleta pe care vroia să o fure”.

Încadrarea juridică în infracțiunea

consumată de tâlhărie a fost determinată de reconstituire și declarația

aceleiași părți vătămate, aspecte din care a rezultat că „bicicleta nu mai era

la locul ei, fusese mutată de inculpat”.

Susținerile parchetului nu sunt întemeiate.

Este adevărat că momentul consumării

infracțiunii de furt este acela în care are loc deposedarea părții vătămate de

bunul aflat în proprietatea, posesia sau detenția sa.

În speță însă, inculpatul B.I. a

fost observat de partea vătămată în momentul în care încerca să sustragă bunul,

neexistând nici o certitudine că bicicleta în cauză s-ar fi aflat în alt loc

decât cel în care, inițial, a declarat partea vătămată.

În atare situație, nerealizându-se o

trecere reală a bunului în stăpânirea inculpatului, actele de executare

constituie infracțiunea de tentativă la tâlhărie.

Pe acest motiv, recursul parchetului

este nefondat.

Se va admite însă recursul

parchetului, cu privire la greșita reținere a stării de recidivă, prevăzută de art.

37 lit. a), din fișa de cazier judiciar rezultând că în cauză sunt aplicabile

și dispozițiile art. 37 lit. b) C. pen.

Prin sentința penală nr. 651/1990 a

Judecătoriei Onești, inculpatul a fost condamnat la 2 ani și 9 luni închisoare,

pentru infracțiunea de furt, grațiat conform art. 3 din DL 2 din 4 ianuarie 1990,

prin sentința penală nr. 171 din 15 mai 1991 a Judecătoriei Miercurea Ciuc, a

fost condamnat la 2 ani închisoare pentru aceeași infracțiune, pedeapsă

considerată ca executată în perioada 5 martie 1992 – 5 martie 1993.

Ulterior, prin sentința penală nr. 533/2000

a Judecătoriei Miercurea Ciuc a fost condamnat la 2 ani, o lună și 5 zile,

fiind arestat la 25 februarie 1994 și liberat la 15 mai 1995, executarea

pedepsei încetând la 1 iunie 1996.

Fapta dedusă judecății s-a comis la

1 mai 2003 și cum în intervalul iunie 1996 și data săvârșirii infracțiunii de

tâlhăriei a mai fost condamnat la 3 ani și 8 luni închisoare, ceea ce a atras

starea de recidivă postcondamnatorie, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art.

38 C. pen., privind reabilitarea, ci sunt aplicabile dispozițiile art. 37 lit.

b), privind recidiva postcondamnatorie.

Cu privire la recursul inculpatului.

Inculpatul B.I. a solicitat

achitarea sa, în condițiile art. 10 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. c)

C. proc. pen., nefiind autorul faptei, iar în subsidiar, s-a solicitat

reducerea pedepsei de 4 ani închisoare.

Recursul este nefondat.

Din probele administrate în cauză,

rezultă fără dubiu vinovăția sa, fiind recunoscut de partea vătămată.

În același sens este declarația

martorului S.A., care l-a recunoscut pe inculpat ca fiind autorul infracțiunii

deduse judecății.

Cu privire la individualizarea

pedepselor, Curtea va aprecia că aceasta corespunde criteriilor de

individualizare înscrise în art. 52 C. pen.

Inculpatul este recidivist, fiind

condamnat de mai multe ori pentru infracțiunea de furt, infracțiunea comisă

este de violență cu un grad ridicat de pericol social, iar atitudinea sa

permanentă a fost de nerecunoaștere a vinovăției, împotriva probelor ce

dovedeau contrariu.

În consecință, Înalta Curte de

Casație și Justiție admite recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Bacău, în baza art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., iar în baza art.

385

15

alin. (1) pct. b C. proc. pen., va respinge recursul declarat

de inculpatul B.I., va deduce din pedeapsă perioada arestării preventive a

inculpatului și îl va obliga la cheltuieli judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, împotriva deciziei penale nr. 425

din 4 noiembrie 2003 a Curții de Apel Bacău, privind pe inculpatul B.I.

Casează decizia atacată și sentința

penală nr. 353/ D din 25 septembrie 2003 a Tribunalului Bacău, numai cu privire

la omisiunea reținerii stării de recidivă, prevăzută de art. 37 lit. b) C. pen.

Face aplicarea dispozițiilor art. 37

lit. b) C. pen. și menține pedeapsa de 4 ani închisoare, aplicată inculpatului

pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 20,

raportat la art. 211 alin. (1) și (2) lit. b), alin. (2

1

) lit. c) C.

pen.

Menține celelalte dispoziții ale

hotărârilor atacate.

Deduce din pedeapsa aplicată

inculpatului, timpul reținerii și arestării preventive de la 4 mai 2003 la 14

aprilie 2004.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul B.I., împotriva deciziei penale nr. 425 din 4 noiembrie

2003 a Curții de Apel Bacău.

Obligă pe recurentul inculpat la

plata sumei de 1.600.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

400.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 14

aprilie 2004.