ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4424/2003

Asupra recursurilor de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 293 din 25 martie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, a fost condamnat inculpatul R.V. la pedeapsa de 6 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. e) și b), cu aplicarea art. 37 lit. a) și art. 13 C. pen. În baza art. 61 C. pen., a fost revocată liberarea condiționată din executarea pedepsei de 3 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 8611 din 19 mai 1999 a Judecătoriei sectorului 1 București și a fost contopit restul de pedeapsă neexecutat de 395 zile închisoare, cu pedeapsa aplicată în cauză, în final inculpatul urmând a executa 6 ani închisoare.

A fost menținută starea de arest a inculpatului și s-a dedus perioada arestării preventive cu începere de la 1 noiembrie 2001, la zi. Conform art. 118 lit. d) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 800.000 lei. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarea situație de fapt: La data de 25 octombrie 2001, inculpatul R.V. s-a aflat în berăria R. situată pe str. Orhideelor și prin violență i-a sustras părții vătămate T.D. suma de 1.000.000 lei și un telefon mobil marca. În timpul altercației inculpatul a lovit-o pe partea vătămată cu un box, rupându-i trei dinți incisivi. Situația de fapt expusă a fost stabilită pe baza proceselor verbale încheiate de organele de urmărire penală, plângerii și declarațiilor părții vătămate, depozițiilor martorilor B.P.

și T.D., probe coroborate cu declarațiile inculpatului. Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia penală nr. 419 din 11 august 2003, a admis apelul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a desființat parțial sentința atacată, a revocat restul de pedeapsă neexecutat de 252 zile în loc de 395 zile închisoare și a înlăturat aplicarea art. 118 lit. d) C. pen. Apelul declarat de inculpat a fost respins ca nefondat. Împotriva acestor hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpatul. Prin recursul parchetului s-au criticat cele două hotărâri judecătorești pentru netemeinicie în baza art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., solicitându-se majorarea pedepsei aplicate făptuitorului.

Inculpatul a criticat aceleași hotărâri pentru nelegalitate, învederând că nu el a comis infracțiunea de tâlhărie, solicitând achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. Recursul declarat de inculpat este nefondat și va fi respins, iar recursul formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București va fi admis. Instanțele de fond și de apel au stabilit în mod corect situația de fapt și vinovăția inculpatului, încadrând corespunzător din punct de vedere juridic fapta comisă în dispozițiile art. 211 alin. (2) lit. b) și e), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

Astfel, inculpatul în declarațiile date în faza de urmărire penală recunoaște comiterea infracțiunii descriind în detaliu modul în care a procedat pentru deposedarea victimei de unele bunuri (a urmărit-o pe victimă în momentul în care a plecat din berărie și s-a îndreptat spre WC, a intrat peste ea în latrină și a lovit-o cu pumnii și picioarele, iar atunci când aceasta a căzut la pământ i-a sustras banii și un telefon mobil). Aceste declarații se coroborează cu plângerea părții vătămate T.D. care a declarat constant că cel care l-a atacat a fost inculpatul, victima recunoscându-l din grup pe făptuitor, precum și cu declarațiile martorilor T.D., martor ocular al incidentului și care, la rându-i l-a recunoscut pe inculpat din grup și B.P., prieten cu inculpatul, care a confirmat că la ieșirea din WC partea vătămată era plină de sânge și s-a plâns că a fost lovită de R.V.

Împrejurarea că ulterior, inculpatul a revenit asupra primelor declarații și a negat comiterea infracțiunii nu are nici o relevanță în ceea ce privește stabilirea situației de fapt și a vinovăției acestuia atâta vreme cât toate celelalte mijloace de probă îl indică pe inculpat ca autor al infracțiunii. Potrivit art. 63 alin. (2) C. pen., probele nu au o valoare mai dinainte stabilită, iar conform art. 62 C. proc. pen., în vederea aflării adevărului, instanța de judecată este obligată să lămurească situația de fapt sub toate aspectele. Așadar, mijloacele de probă prevăzute în art. 64 C. proc. pen., pot fi administrate în toate fazele procesului penal, legea nefăcând nici o distincție în ceea ce privește valoarea lor probantă după cum au fost administrate în faza de urmărire penală ori în aceea a judecății.

În consecință, nu există nici un temei legal pentru a se crea o ordine de preferință între declarațiile succesive al inculpatului, instanța fiind îndreptățită a reține numai pe acela pe care le consideră că exprimă adevărul. Simpla retractare de către inculpat a declarațiilor date în faza de urmărire penală nu poate produce efectul de a le înlătura, atâta vreme cât aceste declarații se coroborează cu toate celelalte probe administrate în cauză. Ca atare, recursul declarat de inculpat prin care a solicitat achitarea, întrucât nu ar fi vinovat de infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată nu este fondat și va fi respins în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Dacă sub aspectul menționat hotărârile pronunțate sunt legale, ele sunt netemeinice, pedeapsa aplicată nereflectând pericolul social concret al faptei comise și elementele de circumstanțiere ale inculpatului.

Astfel modalitatea în care infracțiunea a fost săvârșită, urmărirea victimei, alegerea locului și momentului propice al atacării părții vătămate, violența excesivă și consecințele grave suferite de victimă (lovirea acesteia cu un box, instrument vulnerant deosebit de periculos) relevă un pericol social ridicat. Referitor la profilul moral al inculpatului, din actele dosarului rezultă că acesta a încercat să se sustragă urmăririi penale, fiind dat în urmărire locală, a avut o poziție oscilantă cu privire la infracțiunea comisă și este recidivist în raport de pedeapsa de 3 ani închisoare ce i-a fost aplicată pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, iar anterior a mai suferit condamnări pentru infracțiuni de același gen, împrejurare ce evidențiază incorigibilitatea și perseverență infracțională.

Toate aceste elemente de circumstanțiere ale faptei și făptuitorului impun aplicarea unei pedepse mai severe, în concordanță cu criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. În consecință, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București va fi admis, se vor casa hotărârile pronunțate numai cu privire la pedeapsa aplicată, care va fi majorată la 10 ani închisoare. Se va menține revocarea restului de pedeapsă de 252 zile închisoare din pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 8611/1999 a Judecătoriei sectorului 1 București, rest contopit în pedeapsa de 10 ani închisoare. Se va computa timpul arestului preventiv, iar în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., inculpatul va fi obligat la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei penale nr. 419 din 11 august 2003 a Curții de Apel București, secția I penală, privind pe inculpatul R.V. Casează decizia penală atacată și sentința penală nr. 293 din 25 martie 2003 a Tribunalului București, secția I penală, numai cu privire la pedeapsa aplicată inculpatului. Majorează pedeapsa aplicată inculpatului R.V. de la 6 ani închisoare, la 10 ani închisoare. Menține revocarea pentru restul de 252 zile închisoare din pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 8611/1999 a Judecătoriei sector 1 București, rest care se contopește în pedeapsa de 10 ani închisoare.

Inculpatul R.V. va executa pedeapsa de 10 ani închisoare. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului timpul arestării preventive de la 1 noiembrie 2001, la 10 octombrie 2003. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.V. împotriva deciziei penale nr. 419 din 11 august 2003 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurentul inculpat să plătească statului suma de 1.500.000 lei cheltuieli judiciare, din care 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, azi 10 octombrie 2003.