ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4424/2003

Asupra recursurilor de față:

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 293 din 25

martie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, a fost

condamnat inculpatul R.V. la pedeapsa de 6 ani închisoare, pentru săvârșirea

infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. e) și b), cu

aplicarea art. 37 lit. a) și art. 13 C. pen.

În baza art. 61 C. pen., a fost

revocată liberarea condiționată din executarea pedepsei de 3 ani închisoare,

aplicată prin sentința penală nr. 8611 din 19 mai 1999 a Judecătoriei

sectorului 1 București și a fost contopit restul de pedeapsă neexecutat de 395

zile închisoare, cu pedeapsa aplicată în cauză, în final inculpatul urmând a

executa 6 ani închisoare.

A fost menținută starea de arest a

inculpatului și s-a dedus perioada arestării preventive cu începere de la 1

noiembrie 2001, la zi.

Conform art. 118 lit. d) C. pen.,

s-a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 800.000 lei.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut, în esență, următoarea situație de fapt:

La data de 25 octombrie 2001,

inculpatul R.V. s-a aflat în berăria R. situată pe str. Orhideelor și prin

violență i-a sustras părții vătămate T.D. suma de 1.000.000 lei și un telefon

mobil marca.

În timpul altercației inculpatul a

lovit-o pe partea vătămată cu un box, rupându-i trei dinți incisivi.

Situația de fapt expusă a fost

stabilită pe baza proceselor verbale încheiate de organele de urmărire penală,

plângerii și declarațiilor părții vătămate, depozițiilor martorilor B.P. și

T.D., probe coroborate cu declarațiile inculpatului.

Curtea de Apel București, secția I

penală, prin decizia penală nr. 419 din 11 august 2003, a admis apelul formulat

de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a desființat parțial sentința

atacată, a revocat restul de pedeapsă neexecutat de 252 zile în loc de 395 zile

închisoare și a înlăturat aplicarea art. 118 lit. d) C. pen.

Apelul declarat de inculpat a fost

respins ca nefondat.

Împotriva acestor hotărâri au

declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpatul.

Prin recursul parchetului s-au

criticat cele două hotărâri judecătorești pentru netemeinicie în baza art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., solicitându-se majorarea pedepsei aplicate

făptuitorului.

Inculpatul a criticat aceleași

hotărâri pentru nelegalitate, învederând că nu el a comis infracțiunea de tâlhărie,

solicitând achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10

alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Recursul declarat de inculpat este

nefondat și va fi respins, iar recursul formulat de Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București va fi admis.

Instanțele de fond și de apel au

stabilit în mod corect situația de fapt și vinovăția inculpatului, încadrând

corespunzător din punct de vedere juridic fapta comisă în dispozițiile art. 211

alin. (2) lit. b) și e), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

Astfel, inculpatul în declarațiile

date în faza de urmărire penală recunoaște comiterea infracțiunii descriind în

detaliu modul în care a procedat pentru deposedarea victimei de unele bunuri (a

urmărit-o pe victimă în momentul în care a plecat din berărie și s-a îndreptat

spre WC, a intrat peste ea în latrină și a lovit-o cu pumnii și picioarele, iar

atunci când aceasta a căzut la pământ i-a sustras banii și un telefon mobil).

Aceste declarații se coroborează cu

plângerea părții vătămate T.D. care a declarat constant că cel care l-a atacat

a fost inculpatul, victima recunoscându-l din grup pe făptuitor, precum și cu

declarațiile martorilor T.D., martor ocular al incidentului și care, la rându-i

l-a recunoscut pe inculpat din grup și B.P., prieten cu inculpatul, care a

confirmat că la ieșirea din WC partea vătămată era plină de sânge și s-a plâns

că a fost lovită de R.V.

Împrejurarea că ulterior, inculpatul

a revenit asupra primelor declarații și a negat comiterea infracțiunii nu are

nici o relevanță în ceea ce privește stabilirea situației de fapt și a

vinovăției acestuia atâta vreme cât toate celelalte mijloace de probă îl indică

pe inculpat ca autor al infracțiunii.

Potrivit art. 63 alin. (2) C. pen.,

probele nu au o valoare mai dinainte stabilită, iar conform art. 62 C. proc.

pen., în vederea aflării adevărului, instanța de judecată este obligată să

lămurească situația de fapt sub toate aspectele.

Așadar, mijloacele de probă

prevăzute în art. 64 C. proc. pen., pot fi administrate în toate fazele

procesului penal, legea nefăcând nici o distincție în ceea ce privește valoarea

lor probantă după cum au fost administrate în faza de urmărire penală ori în

aceea a judecății. În consecință, nu există nici un temei legal pentru a se

crea o ordine de preferință între declarațiile succesive al inculpatului,

instanța fiind îndreptățită a reține numai pe acela pe care le consideră că

exprimă adevărul.

Simpla retractare de către inculpat

a declarațiilor date în faza de urmărire penală nu poate produce efectul de a

le înlătura, atâta vreme cât aceste declarații se coroborează cu toate

celelalte probe administrate în cauză.

Ca atare, recursul declarat de

inculpat prin care a solicitat achitarea, întrucât nu ar fi vinovat de

infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată nu este fondat și va fi

respins în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Dacă sub aspectul menționat

hotărârile pronunțate sunt legale, ele sunt netemeinice, pedeapsa aplicată

nereflectând pericolul social concret al faptei comise și elementele de

circumstanțiere ale inculpatului.

Astfel modalitatea în care

infracțiunea a fost săvârșită, urmărirea victimei, alegerea locului și

momentului propice al atacării părții vătămate, violența excesivă și

consecințele grave suferite de victimă (lovirea acesteia cu un box, instrument

vulnerant deosebit de periculos) relevă un pericol social ridicat.

Referitor la profilul moral al

inculpatului, din actele dosarului rezultă că acesta a încercat să se sustragă

urmăririi penale, fiind dat în urmărire locală, a avut o poziție oscilantă cu

privire la infracțiunea comisă și este recidivist în raport de pedeapsa de 3

ani închisoare ce i-a fost aplicată pentru săvârșirea infracțiunii de furt

calificat, iar anterior a mai suferit condamnări pentru infracțiuni de același

gen, împrejurare ce evidențiază incorigibilitatea și perseverență

infracțională.

Toate aceste elemente de

circumstanțiere ale faptei și făptuitorului impun aplicarea unei pedepse mai

severe, în concordanță cu criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C.

pen.

În consecință, recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București va fi admis, se vor casa

hotărârile pronunțate numai cu privire la pedeapsa aplicată, care va fi

majorată la 10 ani închisoare.

Se va menține revocarea restului de

pedeapsă de 252 zile închisoare din pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin

sentința penală nr. 8611/1999 a Judecătoriei sectorului 1 București, rest

contopit în pedeapsa de 10 ani închisoare.

Se va computa timpul arestului

preventiv, iar în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul va fi

obligat la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei penale nr. 419

din 11 august 2003 a Curții de Apel București, secția I penală, privind pe

inculpatul R.V.

Casează decizia penală atacată și

sentința penală nr. 293 din 25 martie 2003 a Tribunalului București, secția I

penală, numai cu privire la pedeapsa aplicată inculpatului.

Majorează pedeapsa aplicată

inculpatului R.V. de la 6 ani închisoare, la 10 ani închisoare.

Menține revocarea pentru restul de

252 zile închisoare din pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată inculpatului

prin sentința penală nr. 8611/1999 a Judecătoriei sector 1 București, rest care

se contopește în pedeapsa de 10 ani închisoare.

Inculpatul R.V. va executa pedeapsa

de 10 ani închisoare.

Deduce din pedeapsa aplicată

inculpatului timpul arestării preventive de la 1 noiembrie 2001, la 10

octombrie 2003.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul R.V. împotriva deciziei penale nr. 419 din 11 august

2003 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul inculpat să

plătească statului suma de 1.500.000 lei cheltuieli judiciare, din care 400.000

lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi

10 octombrie 2003.