ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4098/2003
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4098/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul București, secția I penală, prin sentința nr. 1095 din 22 noiembrie 2002, a condamnat pe inculpatul B.I. la trei pedepse a câte 6 ani închisoare pentru comiterea a trei infracțiuni de tâlhărie, prevăzute și pedepsite de art. 211 alin. (2) lit. f), cu aplicarea art. 13 lit. a) și art. 13 C. pen. În baza art. 33 lit. a) și a art. 34 lit. b) C. pen., instanța a dispus contopirea pedepselor în cea mai grea, urmând ca inculpatul să execute 6 ani închisoare, cu aplicarea art. 71, raportat la art. 64 C. pen. Conform art. 61 C. pen., tribunalul a revocat liberarea condiționată din executarea pedepsei de un an și 6 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 2181/2001 de Judecătoria sector 3 București și a contopit restul rămas neexecutat de 506 zile închisoare, cu pedeapsa rezultantă aplicată în cauză de 6 ani închisoare.
Instanța a menținut starea de arest a inculpatului și a dedus din pedeapsă timpul reținerii și al arestării preventive de la 30 ianuarie 2002 la zi, luând act că părțile vătămate L.V. și L.N. nu s-au constituit părți civile. Tribunalul, în baza art. 118 lit. d) C. pen., a confiscat de la inculpat suma de 615.000 lei, iar conform art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a obligat pe inculpat la plata sumei de 3.500.000 lei, cheltuieli judiciare către stat. Hotărând astfel, instanța a reținut în fapt, că inculpatul a sustras prin violență și amenințare de la bunicii săi, părțile vătămate L.V. și L.N., în zilele de 8 decembrie, 10 decembrie și, respectiv, 11 decembrie 2001, un tensometru (pe care l-a vândut numitei V.D.A.
cu suma de 250.000 lei), care a fost predat ulterior părților vătămate, verigheta (amanetată) și, în sfârșit, cerceii scoși din urechile bunicii sale prin amenințare. Inculpatul nu a recunoscut faptele săvârșite, susținând că bunurile i-au fost date de bună voie de părțile vătămate, care deși au depus plângere penală împotriva sa, în fața instanței au revenit, susținând că bunurile nu le-au fost luate prin violență, aspect infirmat de martorii audiați în cauză. Împotriva sentinței a declarat apel, în termen legal, inculpatul, prin care a considerat-o netemeinică și nelegală în ceea ce privește încadrarea juridică a faptelor, care, în concepția sa, constituie infracțiunea de abuz de încredere, prevăzută și pedepsită de art. 213 C. pen., și nu aceea de tâlhărie, în care sens a solicitat ca prin admiterea apelului și desființarea sentinței să se dispună schimbarea încadrării juridice a faptelor, cu aplicarea unor pedepse corespunzătoare.
Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia nr. 39 din 4 februarie 2003, a respins, ca nefondat, apelul inculpatului, apreciind că, din declarațiile părților vătămate rezultă în mod clar că inculpatul, în scopul procurării banilor necesari pentru cumpărarea de droguri, în nenumărate rânduri, a recurs la violență față de ei pentru a-i deposeda de diferite bunuri. În termen legal, cu reiterarea aceluiași motiv, referitor la încadrarea juridică a faptelor, care a format și obiectul cererii de apel, inculpatul B.I. a declarat recurs. Examinând decizia atacată în raport de cazul de recurs invocat, prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., Curtea constată, în baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, recursul nefondat, urmând a fi respins.
În acest sens, potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 213 C. pen., pentru existența infracțiunii de abuz de încredere, se cere ca făptuitorul să dețină bunul mobil pe baza unui titlu, adică a unui raport juridic patrimonial (depozit, mandat, împrumut, etc.) și ca el să-și însușească acel bun, să dispună de el pe nedrept ori să refuze a-l restitui.
Revenind la cauză, din coroborarea probatoriului dispus și administrat (declarațiile părților vătămate; declarații de martori; acte medicale; contract de amanet și alte înscrisuri) rezultă fără nici un dubiu, că inculpatul, consumator de droguri, prin lovire și amenințare a luat de la bunicii săi bunuri de uz personal (verighetă și cercei) pentru a le vinde, ceea ce a și făcut, în vederea procurării sumelor necesare, cumpărării de heroină, ceea ce din punctul de vedere al legii penale corespunde, din punct de vedere obiectiv și subiectiv conținutului constitutiv al infracțiunii de tâlhărie și nu a celei de abuz de încredere, care nu se regăsește sub nici o formă din probatoriul administrat.
De altfel, însuși inculpatul, în primele declarații recunoaște că: „având nevoie de bani i-am solicitat bunicii mele să-mi dea întâi verigheta și după aceea cerceii, aceasta refuzând de fiecare dată, dar în urma certurilor, fiindu-i frică de mine, mi le-a dat”, iar revenirile sale ulterioare, ca și a părților vătămate, au la bază relațiile deosebite în care se aflau părțile, și anume că inculpatul era de la naștere în îngrijirea bunicilor săi materni, iar prin Hotărârea nr. 18/1992 a Comisiei pentru Ocrotirea Minorilor de pe lângă Primăria sectorului 3 București, s-a dispus ca minorul B.I. să fie încredințat spre creștere și educare bunicilor L.V. și L.N.
La stabilirea și menținerea pedepselor, instanțele au luat în considerare criteriile generale de individualizare, prevăzute de art. 72 C. pen., pedeapsa de 6 ani închisoare reflectând în mod just gradul de pericol social al inculpatului, care nu este la prima abatere de o asemenea gravitate, fiind condamnat anterior pentru infracțiunea de furt calificat (copie de pe cazierul judiciar). În consecință, secția penală a Curții Supreme de Justiție, constatând neîndeplinite cerințele cazului de recurs invocat în baza art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul B.I., va deduce din pedeapsa aplicată timpul arestării preventive de la 30 ianuarie 2001, la 30 septembrie 2003 și va obliga pe recurent la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.I. împotriva deciziei penale nr. 39 din 4 februarie 2003 a Curții de Apel București, secția I penală. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul arestării preventive de la 30 ianuarie 2002, la 30 septembrie 2003. Obligă pe recurent să plătească statului suma de 1.400.000 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 300.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, azi 30 septembrie 2003.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.