ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4098/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Tribunalul București, secția I penală,

prin sentința nr. 1095 din 22 noiembrie 2002, a condamnat pe inculpatul B.I. la

trei pedepse a câte 6 ani închisoare pentru comiterea a trei infracțiuni de

tâlhărie, prevăzute și pedepsite de art. 211 alin. (2) lit. f), cu aplicarea

art. 13 lit. a) și art. 13 C. pen.

În baza art. 33 lit. a) și a art. 34

lit. b) C. pen., instanța a dispus contopirea pedepselor în cea mai grea,

urmând ca inculpatul să execute 6 ani închisoare, cu aplicarea art. 71,

raportat la art. 64 C. pen.

Conform art. 61 C. pen., tribunalul

a revocat liberarea condiționată din executarea pedepsei de un an și 6 luni

închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 2181/2001 de Judecătoria sector 3

București și a contopit restul rămas neexecutat de 506 zile închisoare, cu

pedeapsa rezultantă aplicată în cauză de 6 ani închisoare.

Instanța a menținut starea de arest

a inculpatului și a dedus din pedeapsă timpul reținerii și al arestării

preventive de la 30 ianuarie 2002 la zi, luând act că părțile vătămate L.V. și

L.N. nu s-au constituit părți civile.

Tribunalul, în baza art. 118 lit. d)

C. pen., a confiscat de la inculpat suma de 615.000 lei, iar conform art. 191

alin. (1) C. proc. pen., a obligat pe inculpat la plata sumei de 3.500.000 lei,

cheltuieli judiciare către stat.

Hotărând astfel, instanța a reținut

în fapt, că inculpatul a sustras prin violență și amenințare de la bunicii săi,

părțile vătămate L.V. și L.N., în zilele de 8 decembrie, 10 decembrie și,

respectiv, 11 decembrie 2001, un tensometru (pe care l-a vândut numitei V.D.A.

cu suma de 250.000 lei), care a fost predat ulterior părților vătămate,

verigheta (amanetată) și, în sfârșit, cerceii scoși din urechile bunicii sale

prin amenințare.

Inculpatul nu a recunoscut faptele

săvârșite, susținând că bunurile i-au fost date de bună voie de părțile

vătămate, care deși au depus plângere penală împotriva sa, în fața instanței au

revenit, susținând că bunurile nu le-au fost luate prin violență, aspect

infirmat de martorii audiați în cauză.

Împotriva sentinței a declarat apel,

în termen legal, inculpatul, prin care a considerat-o netemeinică și nelegală

în ceea ce privește încadrarea juridică a faptelor, care, în concepția sa,

constituie infracțiunea de abuz de încredere, prevăzută și pedepsită de art.

213 C. pen., și nu aceea de tâlhărie, în care sens a solicitat ca prin

admiterea apelului și desființarea sentinței să se dispună schimbarea

încadrării juridice a faptelor, cu aplicarea unor pedepse corespunzătoare.

Curtea de Apel București, secția I

penală, prin decizia nr. 39 din 4 februarie 2003, a respins, ca nefondat,

apelul inculpatului, apreciind că, din declarațiile părților vătămate rezultă

în mod clar că inculpatul, în scopul procurării banilor necesari pentru

cumpărarea de droguri, în nenumărate rânduri, a recurs la violență față de ei

pentru a-i deposeda de diferite bunuri.

În termen legal, cu reiterarea

aceluiași motiv, referitor la încadrarea juridică a faptelor, care a format și

obiectul cererii de apel, inculpatul B.I. a declarat recurs.

Examinând decizia atacată în raport

de cazul de recurs invocat, prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

C. proc. pen., Curtea constată, în baza lucrărilor și a materialului din

dosarul cauzei, recursul nefondat, urmând a fi respins.

În acest sens, potrivit

dispozițiilor cuprinse în art. 213 C. pen., pentru existența infracțiunii de

abuz de încredere, se cere ca făptuitorul să dețină bunul mobil pe baza unui

titlu, adică a unui raport juridic patrimonial (depozit, mandat, împrumut,

etc.) și ca el să-și însușească acel bun, să dispună de el pe nedrept ori să

refuze a-l restitui.

Revenind la cauză, din coroborarea

probatoriului dispus și administrat (declarațiile părților vătămate; declarații

de martori; acte medicale; contract de amanet și alte înscrisuri) rezultă fără

nici un dubiu, că inculpatul, consumator de droguri, prin lovire și amenințare

a luat de la bunicii săi bunuri de uz personal (verighetă și cercei) pentru a

le vinde, ceea ce a și făcut, în vederea procurării sumelor necesare,

cumpărării de heroină, ceea ce din punctul de vedere al legii penale

corespunde, din punct de vedere obiectiv și subiectiv conținutului constitutiv

al infracțiunii de tâlhărie și nu a celei de abuz de încredere, care nu se

regăsește sub nici o formă din probatoriul administrat.

De altfel, însuși inculpatul, în

primele declarații recunoaște că: „având nevoie de bani i-am solicitat bunicii

mele să-mi dea întâi verigheta și după aceea cerceii, aceasta refuzând de

fiecare dată, dar în urma certurilor, fiindu-i frică de mine, mi le-a dat”, iar

revenirile sale ulterioare, ca și a părților vătămate, au la bază relațiile

deosebite în care se aflau părțile, și anume că inculpatul era de la naștere în

îngrijirea bunicilor săi materni, iar prin Hotărârea nr. 18/1992 a Comisiei

pentru Ocrotirea Minorilor de pe lângă Primăria sectorului 3 București, s-a

dispus ca minorul B.I. să fie încredințat spre creștere și educare bunicilor

L.V. și L.N.

La stabilirea și menținerea

pedepselor, instanțele au luat în considerare criteriile generale de

individualizare, prevăzute de art. 72 C. pen., pedeapsa de 6 ani închisoare

reflectând în mod just gradul de pericol social al inculpatului, care nu este

la prima abatere de o asemenea gravitate, fiind condamnat anterior pentru

infracțiunea de furt calificat (copie de pe cazierul judiciar).

În consecință, secția penală a

Curții Supreme de Justiție, constatând neîndeplinite cerințele cazului de

recurs invocat în baza art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul B.I., va deduce

din pedeapsa aplicată timpul arestării preventive de la 30 ianuarie 2001, la 30

septembrie 2003 și va obliga pe recurent la plata cheltuielilor judiciare către

stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul B.I. împotriva deciziei penale nr. 39 din 4 februarie

2003 a Curții de Apel București, secția I penală.

Deduce din pedeapsa aplicată

inculpatului, timpul arestării preventive de la 30 ianuarie 2002, la 30

septembrie 2003.

Obligă pe recurent să plătească statului

suma de 1.400.000 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 300.000 lei,

reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi

30 septembrie 2003.