ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1722/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 853 din 23

septembrie 2002, Tribunalul București, secția I a penală, a condamnat pe

inculpatul J.I.A. la 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de

tâlhărie prevăzută de art. 211 lit. a) și e) C. pen., cu aplicarea art. 13 C.

pen.

În baza art. 83 C. pen., a revocat

suspendarea condiționată a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată

aceluiași inculpat prin sentința penală nr. 702 din 27 februarie 2000 a

Tribunalului București, secția a II-a penală, a dispus executarea acesteia

alături de pedeapsa aplicată în cauză, urmând ca, în final, inculpatul să

execute 7 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64

lit. a) și b) C. pen.

În soluționarea acțiunii civile în

cadrul procesului penal, în temeiul art. 14 raportat la art. 346 C. proc. pen.,

cu referire la art. 998 C. civ., a obligat pe inculpat să plătească 1.450.000

lei despăgubiri civile părții civile G.P. și a respins cererea privind

obligarea aceluiași inculpat la plata de daune morale, ca neîntemeiată.

S-a reținut că, în ziua de 10

decembrie 2001, împreună cu alte persoane, față de care, în vederea

identificării, s-a dispus disjungerea cauzei, inculpatul a sustras, prin

violență, părții vătămate G.P., suma de 1.450.000 lei din buzunar.

Împotriva hotărârii primei instanțe

inculpatul a declarat apel, solicitând aplicarea unei pedepse mai mici în

raport de modalitatea concretă în care fapta a fost comisă și circumstanțele

sale personale, întrucât a recunoscut și regretat fapta.

Curtea de Apel București, secția I

penală, prin decizia penală nr. 771/ A din 29 noiembrie 2002, a respins apelul

declarat de către inculpatul J.I.A., ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

control judiciar a apreciat că prima instanță a dat eficiență sporită

circumstanțelor personale ale inculpatului, care a avut o atitudine procesuală

sinceră. Ca atare, în raport de gravitatea faptei comise, de persoana

inculpatului care a dat dovadă de perseverență infracțională, nu se impune

reducerea pedepsei sub minimul prevăzut de lege.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

inculpatul a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris. La termen, prin

apărătorul desemnat din oficiu, inculpatul a solicitat reducerea pedepsei prin

reținerea de circumstanțe atenuante judiciare.

Recursul este fondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Administrând probe, prima instanță a

stabilit corect starea de fapt. În raport de starea de fapt astfel stabilită,

prima instanță a reținut că fapta inculpatului întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii de tâlhărie.

La individualizarea pedepsei,

tribunalul a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen.,

referitoare la gradul de pericol social concret al faptei săvârșite, la

limitele de pedeapsă fixate în partea specială și la persoana inculpatului

care, în minorat, a mai fost condamnat la 2 ani închisoare, cu suspendarea

condiționată a executării acesteia pe timp de 4 ani.

Ținând cont de toate aceste

criterii, prima instanță a aplicat o pedeapsă orientată spre minimul special

prevăzut de norma incriminatoare.

Criteriile de individualizare a

pedepsei, prin raportare la dispozițiile art. 52 C. pen., vizează stabilirea,

sub aspectul cuantumului și modalității de executare, a unor pedepse care să

constituie, în limitele legii, o replică socială adecvată gravității

infracțiunii.

Această adecvare nu privește însă

numai funcțiile de constrângere și exemplaritate ale pedepsei ci, concomitent,

funcția de reeducare.

În cauză, funcția de reeducare a

inculpatului, în raport de pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată acestuia, se

constată a fi realizată. Astfel, dând dovadă de perseverență infracțională, în

baza unei înțelegeri prealabile, acesta a săvârșit o nouă infracțiune, într-o

modalitate aptă a ilustra un pericol social concret ridicat, ce se regăsește

numai parțial în pedeapsa aplicată de prima instanță.

Așadar, neexistând motive care să

justifice reducerea pedepsei, în limitele prevăzute de norma incriminatoare,

instanța de recurs nu are temei legal pentru a reexamina, sub acest aspect,

pedeapsa aplicată.

Pe de altă parte, existența uneia

din împrejurările enumerate exemplificativ în art. 74 C. pen., nu obligă

instanța de judecată să o considere circumstanță atenuantă judiciară și, prin

mecanismul spectaculos al acestora, să coboare pedeapsa aplicată sub minimul

prevăzut de norma incriminatoare.

Astfel, recunoașterea împrejurării

invocate drept circumstanță atenuantă este lăsată la aprecierea instanței,

apreciere în care se ține seama de pericolul social concret al faptelor, de

ansamblul împrejurărilor în care s-a săvârșit infracțiunea, de urmările

produse, precum și de orice alte elemente de apreciere privitoare la persoana

infractorului.

Or, perseverența infracțională a

inculpatului, exclude concluzia că săvârșirea faptelor menționate reprezintă o

situație cu caracter accidental, așa încât atitudinea sinceră, de recunoaștere

a faptelor comise, nu justifică aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen.

Examinând cauza și în raport de

dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., nu se constată nici

motive de casare susceptibile a fi luate în considerare din oficiu.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, în baza 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va

respinge recursul declarat de către inculpat, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

C. proc. pen., recurentul – inculpat va fi obligat, potrivit dispozitivului, la

plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

inculpatul J.I.A. împotriva deciziei penale nr. 771 din 29 noiembrie 2002 a

Curții de Apel București, secția I penală, ca nefondat.

Deduce din pedeapsa aplicată

inculpatului, perioada arestării preventive de la 1 martie 2002, la 3 aprilie

2003.

Obligă pe recurent să plătească

statului 1.300.000 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 300.000 lei,

reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi 3

aprilie 2003.