ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4637/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 130 din 17 februarie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, inculpatul B.R. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și c) și alin. (2 1 ) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) și art. 76 lit. b) din același cod, la 5 ani închisoare, cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 în condițiile art. 71 C. pen. În baza art. 65 C. pen., i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale. S-a dedus arestul preventiv executat de la 11 septembrie 2002 la zi și a fost menținută starea de arest.

Inculpatul a fost obligat să plătească 3.500.000 lei, cu titlu de despăgubiri părții civile A.E.C. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarea stare de fapt: În seara de 7 septembrie 2002, în timp ce partea vătămată A.E.C. și martorul C.F.G. consumau bere în fața Blocului nr. 34, s-a apropiat de ei inculpatul B.R. însoțit de un individ și i-a întrebat dacă au telefonul mobil la ei. La răspunsul negativ, cei doi au plecat, însă la scurt timp inculpatul, însoțit de această dată de o altă persoană rămasă neidentificată s-a reîntors, a controlat-o pe partea vătămată în buzunare, i-a luat telefonul după care i-a smuls brățara de la mână și a fugit, urmat de individul care îl însoțea.

Împotriva sentinței au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpatul. Ambele apeluri au criticat sentința ca netemeinică sub aspectul individualizării pedepsei, primul considerând pedeapsa blândă, iar cel de al doilea, pedeapsa exagerat de aspră. Prin decizia nr. 245 din 8 mai 2003, pronunțată de secția I penală a Curții de Apel București, a fost admis numai apelul parchetului, sentința a fost desființată parțial și inculpatul a fost condamnat la 7 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și c) și alin. (2 1 ) lit. a) C. pen., prin înlăturarea circumstanței atenuante judiciare prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Împotriva acestei hotărâri, în termenul legal a declarat recurs inculpatul care a criticat decizia ca nelegală, susținând în esență că nu a săvârșit infracțiunea de tâlhărie, că partea vătămată a fost bătută și deposedată de brățară de alți indivizi, însă polițiștii sosiți la fața locului au obligat-o să declare că autorul este B.R. Recursul este nefondat. Verificând actele și lucrările de la dosar se constată că atât instanța de fond, cât și cea de apel au reținut corect situația de fapt, încadrând fapta în textele de lege corespunzătoare pentru care în apel inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare, cu respectarea dispozițiilor art. 72 C. pen.

În ce privește critica formulată astăzi când inculpatul a solicitat să fie achitat, deoarece nu a săvârșit fapta, se constată că nu este întemeiată. Partea vătămată a susținut atât în cursul urmăririi penale, cât și în fața instanței că cel care i-a smuls brățara de la mână a fost B.R. Chiar dacă martorul C.F. audiat în instanță și-a modificat parțial declarația față de cea dată în faza de urmărire penală, acesta nu a putut să susțină împotriva evidenței că inculpatul nu a fost de față când A.E. a fost tâlhărit. Astfel, dacă în primele declarații l-a indicat printre făptuitori pe inculpat în fața instanței martorul a declarat că după ce inculpatul a plecat, s-au apropiat alți doi indivizi care l-au tâlhărit pe A.E., făcând însă mențiunea că B.R.

era ascuns în tufișurile de lângă scara blocului, direcție în care au fugit și cei doi după deposedarea părții vătămate, de bunuri. Prima instanță a reținut ca fiind nesinceră declarația martorului dată în cursul judecății și a motivat că urmează a fi avută în vedere declarația dată imediat după săvârșirea infracțiunii. Inculpatul a avut o atitudine nesinceră, urmărind să se sustragă răspunderii penale. Astfel, deși din declarațiile martorului și parții vătămate rezultă că inculpatul a venit la ei de două ori, a doua oară însoțit de un individ înalt și solid care i-a reproșat lui A.E. că a luat telefonul surorii sale, inculpatul a negat că a revenit.

Deși avea posibilitatea să indice numele persoanei cu care s-a aflat în seara respectivă în apropierea blocului unde a fost tâlhărită partea vătămată nu a făcut-o și în plus din moment ce a susținut că partea vătămată a fost tâlhărită de „A.”, și prietenul acestuia trebuia să furnizeze informații pentru identificarea acestora. În lipsa unei apărări verosimile în mod corect instanțele au reținut pe baza declarațiilor părții vătămate și parțial a martorului C.F. că inculpatul împreună cu un alt individ rămas neidentificat l-au tâlhărit pe A.E. Pentru considerentele arătate, având în vedere faptul că verificând decizia atacată și în raport de dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., nu se constată existența altor motive care analizate din oficiu să ducă la casare, urmează ca recursul să fie respins ca nefondat.

În temeiul art. 385 17 alin. (4), cu referire la art. 383 alin. (2) C. proc. pen., se va deduce prevenția de la 11 septembrie 2002 la zi. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.R. împotriva deciziei penale nr. 245 din 8 mai 2003 a Curții de Apel București, secția I penală. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului durata arestării preventive de la 11 septembrie 2002 până la 21 octombrie 2003. Obligă recurentul la 1.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat. Pronunțată în ședință publică, azi 21 octombrie 2003.