ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4637/2003
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4637/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 130 din 17
februarie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală,
inculpatul B.R. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie,
prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și c) și alin. (2
1
) lit. c)
C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) și art. 76 lit. b) din același cod, la 5
ani închisoare, cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 în condițiile
art. 71 C. pen.
În baza art. 65 C. pen., i s-au
interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe
o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.
S-a dedus arestul preventiv executat
de la 11 septembrie 2002 la zi și a fost menținută starea de arest.
Inculpatul a fost obligat să
plătească 3.500.000 lei, cu titlu de despăgubiri părții civile A.E.C.
Pentru a pronunța această hotărâre,
prima instanță a reținut următoarea stare de fapt:
În seara de 7 septembrie 2002, în
timp ce partea vătămată A.E.C. și martorul C.F.G. consumau bere în fața
Blocului nr. 34, s-a apropiat de ei inculpatul B.R. însoțit de un individ și
i-a întrebat dacă au telefonul mobil la ei.
La răspunsul negativ, cei doi au
plecat, însă la scurt timp inculpatul, însoțit de această dată de o altă
persoană rămasă neidentificată s-a reîntors, a controlat-o pe partea vătămată
în buzunare, i-a luat telefonul după care i-a smuls brățara de la mână și a
fugit, urmat de individul care îl însoțea.
Împotriva sentinței au declarat apel
Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpatul.
Ambele apeluri au criticat sentința
ca netemeinică sub aspectul individualizării pedepsei, primul considerând
pedeapsa blândă, iar cel de al doilea, pedeapsa exagerat de aspră.
Prin decizia nr. 245 din 8 mai 2003,
pronunțată de secția I penală a Curții de Apel București, a fost admis numai
apelul parchetului, sentința a fost desființată parțial și inculpatul a fost
condamnat la 7 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie,
prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și c) și alin. (2
1
) lit. a)
C. pen., prin înlăturarea circumstanței atenuante judiciare prevăzută de art.
74 lit. a) C. pen. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
Împotriva acestei hotărâri, în
termenul legal a declarat recurs inculpatul care a criticat decizia ca
nelegală, susținând în esență că nu a săvârșit infracțiunea de tâlhărie, că
partea vătămată a fost bătută și deposedată de brățară de alți indivizi, însă
polițiștii sosiți la fața locului au obligat-o să declare că autorul este B.R.
Recursul este nefondat.
Verificând actele și lucrările de la
dosar se constată că atât instanța de fond, cât și cea de apel au reținut
corect situația de fapt, încadrând fapta în textele de lege corespunzătoare
pentru care în apel inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani
închisoare, cu respectarea dispozițiilor art. 72 C. pen.
În ce privește critica formulată
astăzi când inculpatul a solicitat să fie achitat, deoarece nu a săvârșit
fapta, se constată că nu este întemeiată.
Partea vătămată a susținut atât în
cursul urmăririi penale, cât și în fața instanței că cel care i-a smuls brățara
de la mână a fost B.R.
Chiar dacă martorul C.F. audiat în
instanță și-a modificat parțial declarația față de cea dată în faza de urmărire
penală, acesta nu a putut să susțină împotriva evidenței că inculpatul nu a
fost de față când A.E. a fost tâlhărit.
Astfel, dacă în primele declarații
l-a indicat printre făptuitori pe inculpat în fața instanței martorul a
declarat că după ce inculpatul a plecat, s-au apropiat alți doi indivizi care
l-au tâlhărit pe A.E., făcând însă mențiunea că B.R. era ascuns în tufișurile
de lângă scara blocului, direcție în care au fugit și cei doi după deposedarea
părții vătămate, de bunuri.
Prima instanță a reținut ca fiind
nesinceră declarația martorului dată în cursul judecății și a motivat că
urmează a fi avută în vedere declarația dată imediat după săvârșirea
infracțiunii.
Inculpatul a avut o atitudine
nesinceră, urmărind să se sustragă răspunderii penale. Astfel, deși din
declarațiile martorului și parții vătămate rezultă că inculpatul a venit la ei
de două ori, a doua oară însoțit de un individ înalt și solid care i-a reproșat
lui A.E. că a luat telefonul surorii sale, inculpatul a negat că a revenit.
Deși avea posibilitatea să indice numele persoanei cu care s-a aflat în seara
respectivă în apropierea blocului unde a fost tâlhărită partea vătămată nu a
făcut-o și în plus din moment ce a susținut că partea vătămată a fost tâlhărită
de „A.”, și prietenul acestuia trebuia să furnizeze informații pentru
identificarea acestora.
În lipsa unei apărări verosimile în
mod corect instanțele au reținut pe baza declarațiilor părții vătămate și
parțial a martorului C.F. că inculpatul împreună cu un alt individ rămas
neidentificat l-au tâlhărit pe A.E.
Pentru considerentele arătate, având
în vedere faptul că verificând decizia atacată și în raport de dispozițiile
art. 385
9
alin. (3) C. proc. pen., nu se constată existența altor
motive care analizate din oficiu să ducă la casare, urmează ca recursul să fie
respins ca nefondat.
În temeiul art. 385
17
alin. (4), cu referire la art. 383 alin. (2) C. proc. pen., se va deduce
prevenția de la 11 septembrie 2002 la zi.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc.
pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de
stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat,
recursul declarat de inculpatul B.R. împotriva deciziei penale nr. 245 din 8
mai 2003 a Curții de Apel București, secția I penală.
Deduce din pedeapsa aplicată
inculpatului durata arestării preventive de la 11 septembrie 2002 până la 21
octombrie 2003.
Obligă recurentul la 1.000.000 lei
cheltuieli judiciare către stat.
Pronunțată în ședință publică, azi
21 octombrie 2003.