ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1910/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 575 din 18 iunie

2002, Tribunalul București, secția I penală, a respins cererea de schimbare a

încadrării juridice a faptei din infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211

alin. (2) lit. d) și e) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen.

În baza art. 211 alin. (2) lit. d)

și e) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., a dispus condamnarea inculpatului

D.C. la 5 ani închisoare cu aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen.

În baza art. 350 C. proc. pen., a

menținut starea de arest preventiv a inculpatului și în baza art. 88 C. pen., a

dedus prevenția de la 17 octombrie 2001, la 18 iunie 2002.

A luat act că partea vătămată nu s-a

constituit parte civilă în cauză, iar în baza art. 118 lit. d) C. pen., a

dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 500.000 lei.

Inculpatul a fost obligat la

1.300.000 lei cheltuieli judiciare statului.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța fondului a reținut următoarea situație de fapt.

La data de 16 octombrie 2001, în

jurul orelor 22,00, inculpatul D.C. s-a întâlnit cu 2 prieteni, L.A.A. și C.C.,

cărora le-a spus că a văzut o femeie cu un telefon mobil și le-a cerut să-l

însoțească pentru ca împreună să-i sustragă celularul. Cei doi l-au însoțit

însă la cca. 10 m de partea vătămată, s-au oprit refuzând să ia parte la

acțiunea de sustragere a acestuia.

În schimb inculpatul s-a apropiat de

partea vătămată, a lovit-o cu pumnul în zona feței, i-a smuls rucsacul de pe

umăr și telefonul mobil și pentru că aceasta țipa după ajutor, cei 3 au luat-o

la fugă, oprindu-se, apoi pe o stradă lăturalnică. Aici, inculpatul a spus că

oprește el rucsacul și suma de 100.000 lei ce se afla în interior, iar actele

de identitate și ale firmei au fost aruncate de acesta într-o grădină.

Celularul a fost vândut de același inculpat numitului C.C. pentru suma de

400.000 lei (față de care s-a disjuns cauza).

Împotriva acestei soluții a declarat

apel inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

A susținut, în esență, inculpatul,

că în mod greșit prima instanță nu a dispus schimbarea încadrării juridice din

tâlhărie în furt, pentru că el nu a exercitat violențe asupra părții vătămate,

iar în ceea ce privește pedeapsa aplicată, aceasta este prea aspră în raport cu

circumstanțele sale personale.

Prin decizia penală nr. 612 din 8

octombrie 2002, Curtea de Apel București, secția I penală, a respins, ca

nefondat apelul declarat de inculpat, apreciind că instanța de fond, în baza

materialului probator administrat la dosarul cauzei a stabilit în mod corect

situația de fapt, încadrarea juridică dată faptei fiind în concordanță cu

prevederile legale, iar pedeapsa corect individualizată.

Împotriva acestei decizii, ca și a

hotărârii primei instanțe, în termen legal a declarat recurs inculpatul D.C.,

care prin apărătorul său, a formulat aceleași critici, învederate și în fața instanței

de apel, solicitând în esență schimbarea încadrării juridice din infracțiunea

de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d) și e) C. pen., în

infracțiunea prevăzută de art. 208 și art. 209 alin. (2) lit. d) și g) din

același cod, cu reducerea corespunzătoare a pedepsei aplicate.

Recursul declarat este nefondat.

Examinând actele și lucrările

dosarului în raport de criticile formulate, Curtea Supremă, constată că,

instanțele au administrat toate probele necesare aflării adevărului și

lămuririi cauzei sub toate aspectele, că situația de fapt corespunde

probatoriului administrat iar încadrarea juridică este legală, vinovăția

inculpatului în săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată,

fiind pe deplin dovedită.

Astfel, verificând hotărârile

atacate, sub aspectul nelegalității privind condamnarea inculpatului D.C.

pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, instanța supremă constată că,

ansamblul probator administrat la dosarul cauzei, respectiv declarațiile

martorului L.A.A., din cursul urmăririi penale, ale martorului C.M., care se

coroborează cu prima declarație dată de inculpat în faza de urmărire penală,

dar și cu declarațiile constante ale părții vătămate, demonstrează că în

noaptea de 16 octombrie 2001, în jurul orelor 23,00, inculpatul D.C. a

deposedat-o pe partea vătămată M.L., prin violență, de un rucsac în care se

aflau acte de identitate, acte ale firmei, suma de 100.000 lei, precum și de un

telefon mobil, valoarea prejudiciului fiind de aproximativ 10.000.000 lei.

Variantele de apărare pe care și

le-a formulat ulterior inculpatul, potrivit cărora, fie în seara, ora și locul

respectiv inculpatul nu s-a aflat acolo, ci acasă împreună cu mama, cumnata și

fratele său, fie că într-adevăr a luat rucsacul părții vătămate, însă, fără să

exercite violențe asupra acesteia, pentru că aceasta îl lăsase pe capota

mașinii, nu pot fi primite, pentru că pe de o parte sunt contradictorii, iar pe

de altă parte acestea sunt singulare, nesusținute în plan probator, fiind doar

de natură a demonstra intenția inculpatului de a se sustrage răspunderii penale

și consecințelor condamnării.

Referitor la critica ce vizează

pedeapsa aplicată, Curtea Supremă reține că, în raport de pericolul social

concret al faptei săvârșite, de modalitatea în care aceasta a fost comisă, pe

timp de noapte, în mod premeditat, dintr-un loc public, asupra unei femei

singure, dar și de atitudinea procesuală oscilantă a inculpatului, instanțele

au făcut o corectă apreciere a pedepsei în raport de criteriile generale de

individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., în cauză neconstatându-se

temeiuri noi care să conducă la o nouă reindividualizare, situație în care și

pentru acest motiv recursul declarat este nefondat.

În concluzie, întrucât motivele de

recurs sunt nefondate, iar din analiza actelor dosarului nu se constată

existența unor cazuri de casare din cele prevăzute de art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., care pot fi luate în considerare din oficiu, secția

penală a Curții Supreme de Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) din același cod, respinge, ca nefondat, recursul declarat, cu

obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform

art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

Conform art. 88 C. pen., deduce din

pedeapsă reținerea și perioada executată în arest preventiv de la 17 octombrie

2001, la 15 aprilie 2003.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul D.C., împotriva deciziei penale nr. 612 din 8 octombrie

2002 a Curții de Apel București, secția I penală.

Deduce din pedeapsă reținerea și

perioada executată în arest preventiv de la 17 octombrie 2001, la 15 aprilie

2003.

Obligă pe recurent la plata sumei de

1.400.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de

300.000 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi

15 aprilie 2003.