ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2883/2010

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 136 din 14 mai 2008,

Curtea de Apel București, secția I penală, a admis sesizarea formulată de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și în temeiul art. 149, raportat

la art. 145 din Legea nr. 302/2004, a recunoscut Sentința penală nr. 56 din 16

februarie 206 a Tribunalului Provincial din Madrid, dată în Dosarul nr. 2/2005,

rămasă definitivă la data de 25 mai 2007 și a dispus transferarea condamnatului

P.V. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării

pedepsei de 20 ani închisoare, în natura și limitele stabilite de autoritățile

judiciare spaniole.

A dedus durata

arestării preventive și perioada executată începând cu data de 9 februarie 2005

la zi și a dispus emiterea unui mandat de executare a pedepsei închisorii.

Hotărârea a rămas

definitivă prin nerecurare la 6 noiembrie 2008, în cauză fiind emis M.E.P.I.

nr. 179/2008, în vederea punerii în executare a pedepsei de 20 ani închisoare

Prin cererea adresată

Curții de Apel București la 26 martie 2010, condamnatul P.V. a formulat contestație

la executare împotriva Sentinței penale nr. 136 din 14 mai 2008, invocând cazul

prevăzut de art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

În motivarea

contestației, contestatorul critica faptul că nu i-au fost aplicate

dispozițiile art. 144 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004, în sensul de

a-i fi schimbată condamnarea prin hotărâre judecătorească, urmând să-i fie

astfel înlocuită pedeapsa aplicată în statul de condamnare cu o pedeapsă

prevăzută de legislația română pentru aceeași infracțiune, în condițiile art.

146 din Legea nr. 302/2004.

Totodată, invocă

faptul că pedeapsa aplicată în Spania este incompatibilă cu legea română, care

nu cunoaște instituția cumului aritmetic, aplicat de către instanța spaniolă,

solicitând descontopirea pedepsei rezultante de 20 de ani în pedepsele

componente de 12 ani, 5 ani și 6 luni și 4 ani și 6 luni, iar în temeiul art.

33 C. pen. să se facă cumulul juridic al acestora.

Prin Sentința penală

nr. 113 din 26 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală, s-a

respins, ca nefondată, contestația la executare formulată de contestatorul P.V.

împotriva Sentinței penale nr. 136 din 14 mai 2008 a Curții de Apel București,

secția I penală.

În considerentele

acestei hotărâri s-a reținut că solicitarea condamnatului făcută în cadrul

contestației la executare privește însăși fondul cauzei, respectiv modalitatea

de recunoaștere a hotărârii străine și efectele transferării condamnatului în

statul de executare, aspect asupra căreia instanța s-a pronunțat optând pentru

continuarea pedepsei în natura și limitele stabilite, iar pe de altă parte,

chiar dacă ar putea fi primită o astfel de cerere în cursul executării, în

speța de față nu se justifică conversiunea condamnării întrucât pedepsele

stabilite de autoritățile judiciare spaniole sunt compatibile atât ca natură,

cât și în ceea ce privește cuantumul, cu limitele de pedeapsă reglementate prin

C. pen. român.

În plus, s-a reținut

că instanța spaniolă nu a făcut aplicarea cumulului aritmetic, ci a celui

juridic, în condițiile în care a stabilit o pedeapsă rezultantă de 20 de ani

închisoare, iar totalul celor trei pedepse componente însumează 22 ani

închisoare.

Împotriva acestei

hotărâri judecătorești, în termen legal, a formulat recurs contestatorul P.V.,

fără a motiva în scris calea de atac conform art. 385

10

C. proc.

pen.

La termenul stabilit

pentru soluționarea recursului, 18 august 2010, recurentul contestator a

solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar pe fond,

admiterea contestației la executare, fără a motiva calea de atac.

În aceste condiții,

analizând sentința atacată, din oficiu, sub toate aspectele de legalitate și

temeinicie, conform prevederilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen.,

combinat cu art. 385

6

alin. (3) și art. 385

14

din același

cod, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce

vor fi dezvoltate în continuare.

Potrivit

dispozițiilor art. 461 alin. (1) C. proc. pen.: „Contestația contra executării

hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: când s-a pus în executare

o hotărâre care nu era definitivă; când executarea este îndreptată împotriva

altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; când se ivește

vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la

executare; când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză

de stingere ori de micșorare a pedepsei, precum și orice alt incident ivit în

cursul executării." Rezultă din textul de lege mai sus citat că

modalitatea de stabilire a pedepsei de executat nu poate face obiectul unei

contestații la executare.

Din economia

dispozițiilor art. 144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, referitoare la

efectele transferării pentru statul de executare, în speță, Statul Român,

autoritățile competente ale acestuia sunt obligate:

a) fie să continue

executarea condamnării imediat sau în baza unei hotărâri judecătorești, în

condițiile în care Statul Român optează pentru continuarea executării pedepsei

aplicate în statul de condamnare, caz în care trebuie să respecte felul și

durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare;

b) fie să schimbe

condamnarea, printr-o hotărâre judecătorească, înlocuind astfel pedeapsa

aplicată în statul de condamnare cu o pedeapsă prevăzută de legislația română

pentru aceeași infracțiune, în condițiile în care felul pedepsei aplicate sau

durata acesteia sunt incompatibile cu legislația română.

Din interpretarea

logică a textului mai sus arătat, rezultă că, odată admisă sesizarea

procurorului cu privire la cererea de transferare în vederea continuării

executării pedepsei aplicate de statul străin, instanța română este obligată să

opteze pentru una din cele două variante mai sus menționate.

Conform art. 144

alin. (3) din Legea nr. 302/2004, executarea pedepsei este guvernată de legea

statului de executare. Drept urmare, cuantumul pedepsei pentru care s-a dispus

transferul condamnatului P.V., în vederea continuării executării pedepsei în

România este cel stabilit de instanțele spaniole, iar executarea pedepsei este

guvernată de legea română.

În cauză, în vederea

continuării executării pedepsei de 20 de ani închisoare aplicată de statul

spaniol, Curtea de Apel București, secția I penală, constatând îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 129 lit. a) - f) din Legea nr. 302/2004

(condamnatul este cetățean al statului de executare; hotărârea judecătorească

de condamnare este definitivă; la data primirii cererii de transferare,

condamnatul mai are de executat cel puțin 6 luni din durata pedepsei

închisorii; transferul este consfințit de către condamnat; dubla incriminare și

existența corespondentului între faptele reținute în sarcina condamnatului în

Spania și legislația penală română), a dispus, prin hotărâre judecătorească,

transferarea sa într-un penitenciar din România.

Așadar, optând pentru

varianta prevăzută la lit. a) a art. 144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004,

Curtea de Apel București, secția I penală, avea obligația să se respecte felul

și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare, care, de altfel,

corespund legislației române. Textul menționat nu face referire la modul de

stabilire a pedepsei rezultante pentru infracțiunile săvârșite (contopire,

cumul juridic sau aritmetic), ci doar la cuantumul duratei acesteia, care, de

altfel, nu depășește maximul general prevăzut de legea penală română.

Pe de altă parte,

potrivit art. 146 alin. (1) și (3) din Legea nr. 302/2004, schimbarea

condamnării, prin conversiune, fie și după transferul persoanei condamnate,

poate avea loc numai dacă felul pedepsei aplicate în străinătate sau durata

acesteia este incompatibilă cu legislația română.

Or, pedeapsa

stabilită spre executare de către autoritățile judiciare spaniole nu este

incompatibilă cu legislația română, care prevede o pedeapsă de același fel cu

cea aplicată în Regatul Spaniei, respectiv închisoarea, faptele reținute în

sarcina condamnatului (furt cu intimidare, deținere ilegală și agresiune

sexuală) au corespondent în legislația penală română, fiind pedepsite cu

închisoarea în limitele stabilite de lege.

Prin urmare, din

examinarea lucrărilor dosarului, rezultă că instanța de fond a respins, în mod

corect, ca nefondată, contestația la executare formulată de contestatorul P.V.

În consecință, cum nu

se constată existența unor motive susceptibile de a fi luate în considerare din

oficiu, Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul P.V.

împotriva Sentinței penale nr. 113 din 26 aprilie 2010 a Curții de Apel

București, secția I penală.

În temeiul art. 192

alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul contestator la plata sumei de 300

RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de contestatorul P.V. împotriva Sentinței penale

nr. 113 din 26 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul

contestator la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat

din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 18 august 2010.