ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2883/2010

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 136 din 14 mai 2008, Curtea de Apel București, secția I penală, a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și în temeiul art. 149, raportat la art. 145 din Legea nr. 302/2004, a recunoscut Sentința penală nr. 56 din 16 februarie 206 a Tribunalului Provincial din Madrid, dată în Dosarul nr. 2/2005, rămasă definitivă la data de 25 mai 2007 și a dispus transferarea condamnatului P.V. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 20 ani închisoare, în natura și limitele stabilite de autoritățile judiciare spaniole. A dedus durata arestării preventive și perioada executată începând cu data de 9 februarie 2005 la zi și a dispus emiterea unui mandat de executare a pedepsei închisorii.

Hotărârea a rămas definitivă prin nerecurare la 6 noiembrie 2008, în cauză fiind emis M.E.P.I. nr. 179/2008, în vederea punerii în executare a pedepsei de 20 ani închisoare Prin cererea adresată Curții de Apel București la 26 martie 2010, condamnatul P.V. a formulat contestație la executare împotriva Sentinței penale nr. 136 din 14 mai 2008, invocând cazul prevăzut de art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. În motivarea contestației, contestatorul critica faptul că nu i-au fost aplicate dispozițiile art. 144 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004, în sensul de a-i fi schimbată condamnarea prin hotărâre judecătorească, urmând să-i fie astfel înlocuită pedeapsa aplicată în statul de condamnare cu o pedeapsă prevăzută de legislația română pentru aceeași infracțiune, în condițiile art. 146 din Legea nr. 302/2004.

Totodată, invocă faptul că pedeapsa aplicată în Spania este incompatibilă cu legea română, care nu cunoaște instituția cumului aritmetic, aplicat de către instanța spaniolă, solicitând descontopirea pedepsei rezultante de 20 de ani în pedepsele componente de 12 ani, 5 ani și 6 luni și 4 ani și 6 luni, iar în temeiul art. 33 C. pen. să se facă cumulul juridic al acestora. Prin Sentința penală nr. 113 din 26 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală, s-a respins, ca nefondată, contestația la executare formulată de contestatorul P.V. împotriva Sentinței penale nr. 136 din 14 mai 2008 a Curții de Apel București, secția I penală.

În considerentele acestei hotărâri s-a reținut că solicitarea condamnatului făcută în cadrul contestației la executare privește însăși fondul cauzei, respectiv modalitatea de recunoaștere a hotărârii străine și efectele transferării condamnatului în statul de executare, aspect asupra căreia instanța s-a pronunțat optând pentru continuarea pedepsei în natura și limitele stabilite, iar pe de altă parte, chiar dacă ar putea fi primită o astfel de cerere în cursul executării, în speța de față nu se justifică conversiunea condamnării întrucât pedepsele stabilite de autoritățile judiciare spaniole sunt compatibile atât ca natură, cât și în ceea ce privește cuantumul, cu limitele de pedeapsă reglementate prin C. pen.

român. În plus, s-a reținut că instanța spaniolă nu a făcut aplicarea cumulului aritmetic, ci a celui juridic, în condițiile în care a stabilit o pedeapsă rezultantă de 20 de ani închisoare, iar totalul celor trei pedepse componente însumează 22 ani închisoare. Împotriva acestei hotărâri judecătorești, în termen legal, a formulat recurs contestatorul P.V., fără a motiva în scris calea de atac conform art. 385 10 C. proc. pen. La termenul stabilit pentru soluționarea recursului, 18 august 2010, recurentul contestator a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar pe fond, admiterea contestației la executare, fără a motiva calea de atac. În aceste condiții, analizând sentința atacată, din oficiu, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie, conform prevederilor art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., combinat cu art. 385 6 alin. (3) și art. 385 14 din același cod, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi dezvoltate în continuare. Potrivit dispozițiilor art. 461 alin. (1) C. proc. pen.: „Contestația contra executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare; când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei, precum și orice alt incident ivit în cursul executării." Rezultă din textul de lege mai sus citat că modalitatea de stabilire a pedepsei de executat nu poate face obiectul unei contestații la executare.

Din economia dispozițiilor art. 144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, referitoare la efectele transferării pentru statul de executare, în speță, Statul Român, autoritățile competente ale acestuia sunt obligate: a) fie să continue executarea condamnării imediat sau în baza unei hotărâri judecătorești, în condițiile în care Statul Român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, caz în care trebuie să respecte felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare; b) fie să schimbe condamnarea, printr-o hotărâre judecătorească, înlocuind astfel pedeapsa aplicată în statul de condamnare cu o pedeapsă prevăzută de legislația română pentru aceeași infracțiune, în condițiile în care felul pedepsei aplicate sau durata acesteia sunt incompatibile cu legislația română.

Din interpretarea logică a textului mai sus arătat, rezultă că, odată admisă sesizarea procurorului cu privire la cererea de transferare în vederea continuării executării pedepsei aplicate de statul străin, instanța română este obligată să opteze pentru una din cele două variante mai sus menționate. Conform art. 144 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, executarea pedepsei este guvernată de legea statului de executare. Drept urmare, cuantumul pedepsei pentru care s-a dispus transferul condamnatului P.V., în vederea continuării executării pedepsei în România este cel stabilit de instanțele spaniole, iar executarea pedepsei este guvernată de legea română.

În cauză, în vederea continuării executării pedepsei de 20 de ani închisoare aplicată de statul spaniol, Curtea de Apel București, secția I penală, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 129 lit. a) - f) din Legea nr. 302/2004 (condamnatul este cetățean al statului de executare; hotărârea judecătorească de condamnare este definitivă; la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai are de executat cel puțin 6 luni din durata pedepsei închisorii; transferul este consfințit de către condamnat; dubla incriminare și existența corespondentului între faptele reținute în sarcina condamnatului în Spania și legislația penală română), a dispus, prin hotărâre judecătorească, transferarea sa într-un penitenciar din România.

Așadar, optând pentru varianta prevăzută la lit. a) a art. 144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, Curtea de Apel București, secția I penală, avea obligația să se respecte felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare, care, de altfel, corespund legislației române. Textul menționat nu face referire la modul de stabilire a pedepsei rezultante pentru infracțiunile săvârșite (contopire, cumul juridic sau aritmetic), ci doar la cuantumul duratei acesteia, care, de altfel, nu depășește maximul general prevăzut de legea penală română. Pe de altă parte, potrivit art. 146 alin. (1) și (3) din Legea nr. 302/2004, schimbarea condamnării, prin conversiune, fie și după transferul persoanei condamnate, poate avea loc numai dacă felul pedepsei aplicate în străinătate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română.

Or, pedeapsa stabilită spre executare de către autoritățile judiciare spaniole nu este incompatibilă cu legislația română, care prevede o pedeapsă de același fel cu cea aplicată în Regatul Spaniei, respectiv închisoarea, faptele reținute în sarcina condamnatului (furt cu intimidare, deținere ilegală și agresiune sexuală) au corespondent în legislația penală română, fiind pedepsite cu închisoarea în limitele stabilite de lege. Prin urmare, din examinarea lucrărilor dosarului, rezultă că instanța de fond a respins, în mod corect, ca nefondată, contestația la executare formulată de contestatorul P.V. În consecință, cum nu se constată existența unor motive susceptibile de a fi luate în considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul P.V. împotriva Sentinței penale nr. 113 din 26 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul contestator la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul P.V. împotriva Sentinței penale nr. 113 din 26 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurentul contestator la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 18 august 2010.