ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3007/2009

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

espins cererea formulată de condamnatul

P.D.,

în prezent deținut în Penitenciarul Galați, având ca obiect conversiunea condamnării, cu obligarea condamnatului la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a Il-a penală, sub nr. 5562/2 din 17 iunie 2009, condamnatul

P.D.,

în baza art. 144 lit. b) și

art. 146 din Legea nr. 302/2004 modificată, a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună conversiunea pedepselor aplicate în baza sentinței penale nr. 498/2005 pronunțată la data de 11 noiembrie 2005 de Curtea de Apel din Madrid.

În motivarea cererii a arătat că, potrivit Legii nr. 302/2004, instanța poate să schimbe condamnarea printr-o hotărâre, înlocuind pedeapsa aplicată, operând conversiunea pedepselor, dacă infracțiunile pentru care numitul P.D. a fost condamnat în statul străin sunt încriminate și de legislația română în vigoare. Toate infracțiunile pentru care a fost condamnat sunt încriminate de legislația penală română, iar, dacă ar fi fost judecat și condamnat în România, în baza disp. art. 33 și 34 C. pen., ar fi executat pedeapsa cea mai grea, și nicidecum cumulul, conform art. 76 C. pen. al Spaniei, care implică să execute 20 de ani.

La prezenta cauză a fost atașat dosarul Curții de Apel București, secția a Il-a penală, nr. 6032/2/2007, precum și dosarul instanței de recurs cu același număr.

Analizând actele și lucrările din dosar, prima instanță a reținut că prin sentința penală nr. 160 din 29 august 2007 a Curții de Apel București, secția a Il-a penală, s-a dispus recunoașterea sentinței penale nr. 498 din 11 noiembrie 2005 a Tribunalului Provincial din Madrid și transferarea persoanei condamnate P.D. într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 20 de ani închisoare, deducându-se prevenția de la 07 august 2004 la zi.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs persoana condamnată, susținând că este nemulțumit de pedeapsa pe care o are de executat.

Prin Decizia nr. 179 din 21 ianuarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de persoana condamnată, reținându-se, în esență, că hotărârea atacată este legală și temeinică, dispozițiile de recunoaștere a sentinței penale nr. 498/2005 a Tribunalului Provincial din Madrid, secția a Vl-a și de transfer al persoanei condamnate fiind în deplină concordanță cu prevederile Legii nr. 302/2004, modificată.

Prima instanță a mai reținut că solicitarea de a se dispune schimbarea condamnării este neîntemeiată întrucât hotărârea prin care s-a dispus transferarea condamnatului în vederea continuării executării pedepsei de 20 de ani închisoare - instanța penală română optând pentru această procedură în condițiile art. 144 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004 - a rămas definitivă, în faza căii de atac a recursului antamându-se, inclusiv, cuantumul pedepsei pe care o are de executat condamnatul.

Or, hotărârile judecătorești definitive capătă autoritate de lucru judecat, putând fi puse în executare, în acest sens, în cauză fiind emis M.E.P.I. nr. 235 din 22 ianuarie 2008. A schimba hotărârea respectivă și a dispune, ulterior, conversiunea condamnării și, implicit, aplicarea unor alte pedepse, înseamnă a încălca principiul autorității de lucru judecat de care se bucură hotărârile penale definitive și care implică identitatea de persoane și identitatea de obiect.

Dincolo de acest aspect, prima instanță a constatat că, potrivit art. 144 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, la cererea statului de condamnare, statul român

este obligat

să indice statului de condamnare,

înainte de transferarea persoanei condamnate,

care dintre cele două proceduri prevăzute la alin. (1) va fi urmată. Ori, este inadmisibil ca, după ce instanța penală română a optat pentru una din proceduri și a pronunțat o hotărâre definitivă în acest sens, ulterior, să opteze pentru o procedură contrară, încălcând, astfel, atât opțiunea exprimată în art. 144 alin. (1) lit. a), cât și caracterul definitiv al propriei hotărâri judecătorești.

De asemenea, prima instanță a apreciat că prevederile art. 146 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 - preluate integral din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate - se referă la ipoteza în care persoana condamnată, deja transferată pentru continuarea executării pedepsei, formulează, ulterior, o cerere de schimbare a condamnării într-o altă procedură de recunoaștere a hotărârii penale străine - fie, cea, inițial, recunoscută, însă, modificată ulterior, urmare admiterii unei cereri de revizuire, fie, o altă hotărâre distinctă, pronunțată ulterior transferării persoanei condamnate, de o instanță penală străină.

Pe de altă parte, art. 9 parag. 1 lit. b) din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg la 21 martie  1983 permite autorităților competente ale statului de executare să schimbe condamnarea, printr-o hotărâre a acestui stat, înlocuind, astfel, sancțiunea aplicată în statul de condamnare printr-o sancțiune prevăzută de legislația statului de executare pentru aceeași infracțiune.

Conform art. 146 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, dacă felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română, prin hotărâre judecătorească, se poate adapta acea pedeapsă la cea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea. Pedeapsa trebuie să corespundă, atât cât este posibil, felului pedepsei aplicate în statul de condamnare și nu poate să agraveze situația condamnatului.

Art. 10 parag. 1 din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate prevede că, în caz de continuare a executării, statul de executare este legat de natura juridică și durata sancțiunii, așa cum rezultă ele din condamnare.

În consecință, conversiunea condamnării reprezintă o substituire a sancțiunii pronunțată de statul de condamnare, cu o sancțiune aleasă de statul de executare, când cele două legislații penale sunt

extrem de diferite.

Având în vedere textele legale sus-menționate, prima instanță a constatat că durata pedepsei la care se referă art. 146 din Legea nr. 302/2004 trebuie raportată la maximul general al pedepsei prevăzut de art. 53 C. pen.

În cazul dublei incriminări - condiție generală pentru transferarea persoanelor condamnate -, aceeași infracțiune săvârșită în străinătate de un cetățean român, este susceptibilă de a

fi

sancționată diferit de statul străin, potrivit principiului teritorialității legii penale și de statul român, potrivit principiului personalității legii penale. Din acest punct de vedere, prima instanță a constatat că persoana condamnată în afara țării și transferată pentru executarea pedepsei într-un penitenciar din România, execută pedeapsa ce i-a fost aplicată în statul de condamnare, fără a i se putea agrava, în vreun mod, situația, prin aplicarea legii penale române.

Este adevărat că, în sistemul nostru de drept substanțial penal, pentru infracțiunile concurente, se aplică

principiul cumulului juridic,

potrivit căruia va

fi

executată pedeapsa cea mai grea, la care se poate adăuga un spor, conform art. 34 C. pen., însă, chiar dacă modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante prin

cumul aritmetic,

potrivit căruia pedeapsa unică dispusă a fi executată este egală cu durata cumulată a pedepselor aplicate pentru fiecare infracțiune în parte, este incompatibilă cu legislația penală română, instanța care realizează conversiunea condamnării nu poate să înlocuiască modul de stabilire a pedepsei rezultate prin cumul aritmetic cu cea rezultată prin cumul juridic, deoarece, ar însemna ca instanțele române să

modifice

pedeapsa aplicată în statul de condamnare, ceea ce este incompatibil cu dispozițiile legale referitoare la conversiunea condamnării.

Nu în ultimul rând, prima instanță a constatat că, de fapt, pedeapsa a fost aplicată de autoritățile judiciare spaniole tot urmare a unui cumul juridic, și nu aritmetic.

Astfel, conform sentinței nr. 498 din 11 noiembrie 2005 a Tribunalului Provincial din Madrid, depusă la fila nr. 39 și urm. din dosarul parchetului, rezultă că persoanei condamnate P.D. i s-au aplicat pedepsele de 2 ani, 8 ani, 12 ani, 6 ani și, respectiv, șase pedepse a câte 3 ani închisoare fiecare, iar dacă, potrivit legislației statului de condamnare, pedeapsa ar

fi

fost aplicată prin cumul aritmetic, condamnatul ar fi trebuit să execute 46 de ani de închisoare.

În concret, potrivit legislației statului spaniol - art. 76 C. pen. spaniol - perioada efectivă de condamnare la închisoare nu poate depăși triplul perioadei pedepsei celei mai grele ce i-a fost aplicată, dându-se spre executare o pedeapsă de 20 de ani închisoare prin aplicarea, în mod evident, a sistemului cumulului juridic - aplicarea pedepsei celei mai grave, dintre cele stabilite pentru fiecare infracțiune, la care s-a adăugat un spor de pedeapsă.

A mai constatat că este evident că nu s-a avut în vedere sistemul cumulului aritmetic întrucât acesta presupune adunarea pedepselor stabilite pentru fiecare infracțiune din concurs și executarea pedepsei rezultate din adunarea lor.

În raport de aceste considerente și având în vedere textele de lege mai sus invocate, prima instanță a respins cererea privind conversiunea condamnării.

2.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs condamnatul, criticând-o pentru nelegalitate, întrucât cererea pe care a adresat-o instanței a fost în mod greșit calificată ca fiind o conversiune a condamnării dispusă de instanțele din Spania, în loc de contestație la executare, întemeiată pe dispozițiile art. 461 lit. d) C. proc. pen.

Examinând hotărârea atacată pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat.

În raport de dispozițiile art. 144 și 146 din Legea nr. 302/2004, modificată, instanța de fond a reținut în mod corect că obligația

statului român, de a indica statului de condamnare care dintre cele două proceduri prevăzute la

art. 144

alin. (1) va fi urmată, este anterioară

transferării persoanei condamnate și a fost respectată în speță, din considerentele sentinței penale nr. 160 din 29 august 2007 a

Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, reieșind că s-a optat pentru varianta transferului în vederea continuării executării pedepsei, condamnatul manifestându-și acordul în acest sens la data de 28 ianuarie 2007.

Pe de altă parte, din examinarea practicalei sentinței primei instanțe reiese că obiectul judecății l-a constituit cererea de conversiune a condamnării dispusă de statul spaniol, astfel că nu este întemeiată critica privind greșita calificare a cererii care ar fi fost, în realitate, o contestație la executare.

Totodată, nici solicitarea aferentă acestei critici, de a se casa sentința și a se trimite spre rejudecare Curții de Apel București, ca instanță de executare, nu este întemeiată, întrucât competența de a soluționa incidentele la executare ulterioare recunoașterii hotărârii străine se soluționează de instanța de executare determinată potrivit dispozițiilor art. 418 C. proc. pen. În speță, instanța de executare este tribunalul – ca și instanță competentă să judece în primă instanță infracțiunile corespondente în legislația română celor pentru petentul a fost condamnat în străinătate -, nicidecum curtea de apel, care este instanța ce derulează procedura specială de recunoaștere a hotărârilor pronunțate în străinătate și transferul condamnaților, potrivit dispozițiilor art. 116 și art. 129 din Legea nr. 302/2004.

În consecință, pentru aceste considerente, recursul declarat de condamnat urmează a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul – condamnat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul P.D. împotriva sentinței penale nr. 181 din 29 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul condamnat să plătească statului suma de 280 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 80 lei, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J.L.C.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 25 septembrie 2009.