ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1849/2010

Asupra

recursului de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința penală nr. 87 din 30 martie 2010, pronunțată în

dosarul nr. 1925/2/2010, Curtea de Apel București, secția I

penală, a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de

condamnatul A.V. privind conversiunea pedepselor aplicate de către

instanțele judiciare din Spania.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut, în

esență, următoarea situație de fapt:

Prin sentința penală nr. 212

din 20 august 2008 a Curții de Apel București, secția I

penală, (rămasă definitivă prin nerecurare) a fost

admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București, privind cererea de transferare a condamnatului A.V. pentru

continuarea executării pedepsei într-un penitenciar din România, au fost

recunoscute efectele sentinței nr. 411 din 29 aprilie 2004 a Tribunalului

Provincial din Barcelona și a fost transferată persoana

condamnată în vederea continuării executării pedepsei de 20 de

ani închisoare într-un penitenciar din România.

Ulterior

transferării, petentul condamnat a solicitat contopirea pedepselor

aplicate de către instanța judecătorească spaniolă

pentru infracțiunile reținute în sarcina sa, potrivit

dispozițiilor din legea penală română ce reglementează

tratamentul sancționat al concursului de infracțiuni [art. 33 lit. a)

și art. 34 lit. b) C. pen.] susținând că pedeapsa stabilită

spre executare în străinătate, potrivit regulii cumulului aritmetic

nu este conformă cu aceste dispoziții.

Instanța de fond a mai reținut

că, în speță, pedeapsa de 20 de ani închisoare a fost

aplicată pentru infracțiuni concurente judecate în aceeași

cauză, pentru care s-a pronunțat o hotărâre unică de

condamnare, fără ca, în faza de executare, ulterioară

realizării transferului, să se constate existența vreunei

hotărâri definitive distincte de condamnare pentru alte infracțiuni

concurente, ceea ce face inaplicabile dispozițiile art. 449 alin. (1) lit.

a) C. proc. pen. care reglementează „alte modificări de pedepse”.

Totodată, instanța de fond a

mai reținut că pedeapsa stabilită spre executare de către

autoritățile spaniole nu este incompatibilă cu legislația

română, că art. 53 pct. 1 lit. b) C. pen. prevede o pedeapsă de

același fel cu cea aplicată în Spania, respectiv închisoarea, iar

pedeapsa rezultantă (pentru săvârșirea infracțiunilor de

proxenetism, lipsire de libertate în mod ilegal, viol, fals material în

înscrisuri oficiale) este posibilă și conform legii penale române.

Ca atare, instanța de fond a

constatat că atât felul pedepsei dispuse în străinătate, cât

și durata acesteia sunt compatibile cu legislația română, ceea

ce exclude eventuala conversiune a condamnării, potrivit art.1 46 alin.

(1) din Legea nr. 302/2004, modificată și completată.

Împotriva acestei sentințe, în

termen legal, persoana condamnată a declarat recurs prin care a reiterat

motivele invocate în cererea introductivă și a solicitat aplicarea

legii române, contopirea pedepselor aplicate de autoritățile

spaniole, astfel încât în final pedeapsa ce se va executa este de 12 ani

închisoare și nu cea de 20 de ani închisoare.

Recursul nu este fondat.

Așa cum rezultă din actele

aflate la dosar, A.V. a fost condamnat de Tribunalul Provincial din Barcelona

la următoarele pedepse: 12 ani închisoare pentru săvârșirea a

două delicte de agresiune sexuală, la 2 ani închisoare pentru

comiterea unui delict de fals în documente oficiale, la 8 ani închisoare pentru

săvârșirea a două delicte de proxenetism în concurs ideal cu un

delict de detenție ilegală, în final aplicându-se pedeapsa de 20 ani

închisoare, prin sentința penală nr. 411 din 29 aprilie 2004,

definitivă prin hotărârea nr. 6/2006 M din 20 ianuarie 2006,

emisă de Tribunalul Provincial Barcelona.

Această sentință a fost

recunoscută de instanța competentă din România, s-a dispus

transferarea condamnatului pentru continuarea executării pedepsei într-un

penitenciar din România și s-a dedus din pedeapsa de 20 de ani închisoare

pedeapsa deja executată, începând cu data de 24 septembrie 2002, la zi.

În cazul transferării unei persoane

condamnate spre România, Convenția Europeană asupra transferării

persoanelor condamnate și legea internă stabilesc două proceduri

alternative de executare, între care statul de executare va trebui să

aleagă, și anume continuarea executării condamnării

imediate sau în baza unei hotărâri judecătorești, și

conversiunea condamnării printr-o hotărâre judecătorească.

În procedura de continuare a

executării reglementată în art. 10 din Convenție și art. 145

din Legea nr. 302/2004 modificată, statul de executare continuă

activitatea începută de statul de condamnare, succedându-i în totalitate,

principiul fiind acela potrivit căruia statul de executare este

continuatorul statului de condamnare.

Potrivit dispozițiilor art. 10 din

Convenția europeană a transferării persoanelor condamnate, în

caz de continuare a executării, statul de executare este legat de natura

juridică și durata sancțiunii, așa cum rezultă ele din

condamnare.

Această dispoziție a fost

transpusă și în legislația română, fiind

prevăzută în art. 145 din Legea nr. 302/2004 modificată, articol

intitulat „continuarea executării” potrivit căruia în cazul în care

statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate

în statul de condamnare, el trebuie să respecte felul și durata

pedepsei prevăzută în hotărârea de condamnare, prin durata

pedepsei înțelegându-se că hotărârea de condamnare ce

urmează a fi executată în statul de executare are durata

condamnării așa cum a fost fixată de statul de condamnare.

Având în vedere aceste dispoziții

legale, în cauza dedusă judecății fiind stabilită, ca

modalitate de transferare, continuarea executării pedepsei, în mod corect

instanța de fond a reținut că nu poate modifica durata pedepsei

atâta vreme cât, conform legii române pentru infracțiunea

prevăzută de art. 197 alin. (2) C. pen., pedeapsa închisorii este de

18 ani, la care se putea adăuga un spor de până la 5 ani închisoare,

potrivit art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., având în vedere

săvârșirea acestei infracțiuni în concurs real cu alte

infracțiuni, de același fel.

Durata pedepsei aplicate într-un alt stat

este incompatibilă cu legislația română doar în situația în

care pedeapsa rezultantă aplicată prin hotărârea de condamnate

pentru un concurs de infracțiuni depășește limita

maximă a pedepsei rezultante admisă de legea penală română,

ceea ce nu este cazul în speță.

În raport de considerentele expuse,

recursul formulat de condamnat nu este fondat și va fi respins, în baza

art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Conform art. 192 alin. (2) din

același cod, recurentul condamnat va fi obligat la cheltuieli judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de condamnatul A.V. împotriva sentinței penale nr. 87 din 30

martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I

penală.

Obligă recurentul condamnat la

plata sumei de 520 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din

care suma de 320 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat

din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică azi 10 mai 2010.