ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1849/2010

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 87 din 30 martie 2010, pronunțată în dosarul nr. 1925/2/2010, Curtea de Apel București, secția I penală, a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de condamnatul A.V. privind conversiunea pedepselor aplicate de către instanțele judiciare din Spania. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, următoarea situație de fapt: Prin sentința penală nr. 212 din 20 august 2008 a Curții de Apel București, secția I penală, (rămasă definitivă prin nerecurare) a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, privind cererea de transferare a condamnatului A.V.

pentru continuarea executării pedepsei într-un penitenciar din România, au fost recunoscute efectele sentinței nr. 411 din 29 aprilie 2004 a Tribunalului Provincial din Barcelona și a fost transferată persoana condamnată în vederea continuării executării pedepsei de 20 de ani închisoare într-un penitenciar din România. Ulterior transferării, petentul condamnat a solicitat contopirea pedepselor aplicate de către instanța judecătorească spaniolă pentru infracțiunile reținute în sarcina sa, potrivit dispozițiilor din legea penală română ce reglementează tratamentul sancționat al concursului de infracțiuni [art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen.] susținând că pedeapsa stabilită spre executare în străinătate, potrivit regulii cumulului aritmetic nu este conformă cu aceste dispoziții.

Instanța de fond a mai reținut că, în speță, pedeapsa de 20 de ani închisoare a fost aplicată pentru infracțiuni concurente judecate în aceeași cauză, pentru care s-a pronunțat o hotărâre unică de condamnare, fără ca, în faza de executare, ulterioară realizării transferului, să se constate existența vreunei hotărâri definitive distincte de condamnare pentru alte infracțiuni concurente, ceea ce face inaplicabile dispozițiile art. 449 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. care reglementează „alte modificări de pedepse”. Totodată, instanța de fond a mai reținut că pedeapsa stabilită spre executare de către autoritățile spaniole nu este incompatibilă cu legislația română, că art. 53 pct. 1 lit. b) C. pen.

prevede o pedeapsă de același fel cu cea aplicată în Spania, respectiv închisoarea, iar pedeapsa rezultantă (pentru săvârșirea infracțiunilor de proxenetism, lipsire de libertate în mod ilegal, viol, fals material în înscrisuri oficiale) este posibilă și conform legii penale române. Ca atare, instanța de fond a constatat că atât felul pedepsei dispuse în străinătate, cât și durata acesteia sunt compatibile cu legislația română, ceea ce exclude eventuala conversiune a condamnării, potrivit art.1 46 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, modificată și completată. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, persoana condamnată a declarat recurs prin care a reiterat motivele invocate în cererea introductivă și a solicitat aplicarea legii române, contopirea pedepselor aplicate de autoritățile spaniole, astfel încât în final pedeapsa ce se va executa este de 12 ani închisoare și nu cea de 20 de ani închisoare.

Recursul nu este fondat. Așa cum rezultă din actele aflate la dosar, A.V. a fost condamnat de Tribunalul Provincial din Barcelona la următoarele pedepse: 12 ani închisoare pentru săvârșirea a două delicte de agresiune sexuală, la 2 ani închisoare pentru comiterea unui delict de fals în documente oficiale, la 8 ani închisoare pentru săvârșirea a două delicte de proxenetism în concurs ideal cu un delict de detenție ilegală, în final aplicându-se pedeapsa de 20 ani închisoare, prin sentința penală nr. 411 din 29 aprilie 2004, definitivă prin hotărârea nr. 6/2006 M din 20 ianuarie 2006, emisă de Tribunalul Provincial Barcelona. Această sentință a fost recunoscută de instanța competentă din România, s-a dispus transferarea condamnatului pentru continuarea executării pedepsei într-un penitenciar din România și s-a dedus din pedeapsa de 20 de ani închisoare pedeapsa deja executată, începând cu data de 24 septembrie 2002, la zi.

În cazul transferării unei persoane condamnate spre România, Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate și legea internă stabilesc două proceduri alternative de executare, între care statul de executare va trebui să aleagă, și anume continuarea executării condamnării imediate sau în baza unei hotărâri judecătorești, și conversiunea condamnării printr-o hotărâre judecătorească. În procedura de continuare a executării reglementată în art. 10 din Convenție și art. 145 din Legea nr. 302/2004 modificată, statul de executare continuă activitatea începută de statul de condamnare, succedându-i în totalitate, principiul fiind acela potrivit căruia statul de executare este continuatorul statului de condamnare.

Potrivit dispozițiilor art. 10 din Convenția europeană a transferării persoanelor condamnate, în caz de continuare a executării, statul de executare este legat de natura juridică și durata sancțiunii, așa cum rezultă ele din condamnare. Această dispoziție a fost transpusă și în legislația română, fiind prevăzută în art. 145 din Legea nr. 302/2004 modificată, articol intitulat „continuarea executării” potrivit căruia în cazul în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, el trebuie să respecte felul și durata pedepsei prevăzută în hotărârea de condamnare, prin durata pedepsei înțelegându-se că hotărârea de condamnare ce urmează a fi executată în statul de executare are durata condamnării așa cum a fost fixată de statul de condamnare.

Având în vedere aceste dispoziții legale, în cauza dedusă judecății fiind stabilită, ca modalitate de transferare, continuarea executării pedepsei, în mod corect instanța de fond a reținut că nu poate modifica durata pedepsei atâta vreme cât, conform legii române pentru infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (2) C. pen., pedeapsa închisorii este de 18 ani, la care se putea adăuga un spor de până la 5 ani închisoare, potrivit art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., având în vedere săvârșirea acestei infracțiuni în concurs real cu alte infracțiuni, de același fel. Durata pedepsei aplicate într-un alt stat este incompatibilă cu legislația română doar în situația în care pedeapsa rezultantă aplicată prin hotărârea de condamnate pentru un concurs de infracțiuni depășește limita maximă a pedepsei rezultante admisă de legea penală română, ceea ce nu este cazul în speță.

În raport de considerentele expuse, recursul formulat de condamnat nu este fondat și va fi respins, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Conform art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul condamnat va fi obligat la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de condamnatul A.V. împotriva sentinței penale nr. 87 din 30 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală. Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 520 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi 10 mai 2010.