ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2060/2013

Asupra recursului de față; în baza lucrărilor din dosarul cauzei, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 68F din 21 februarie 2013 pronunțată de către Curtea de Apel București, secția a II -a penală și pentru cauze cu minori și de familie a fost respinsă ca nefondată, contestația la executare formulată de condamnatul M.I.N. A fost obligat la plata sumei de 200 RON, Cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care 100 RON onorariul pentru avocat din oficiu, ce se vor avansa din fondul Ministerului Justiției. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că la data de 24 ianuarie 2012 pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală a fost înregistrată contestația la executare formulată de contestatorul M.I.N.

În motivarea cererii formulate, contestatorul a arătat că prin sentința penală nr. 209/F din 29 aprilie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a ll-a penală, a fost recunoscută sentința penală nr. 20/2004 din 1 octombrie 2004 a Tribunalului Provincial din Castellon, secția a IlI-a, precizând că ar fi trebuit ca cele două pedepse de câte 10 ani și pedeapsa de 1 an, să fi fost contopite prin cumul juridic, cerere ce a fost întemeiată pe dispozițiile art. 36 rap. la art. 34, 35 C. proc. pen. și art. 6 și 17 din Convenția asupra transferării persoanelor condamnate.

Totodată, prima instanță a reținut că au fost invocate și alte motive, respectiv că au fost încălcate dispozițiile art. 6 din Convenție, că executarea pedepsei este abuzivă, ilegală, decizia cu privire la continuarea executării pedepsei a fost luată prin încălcarea dispozițiilor art. 15 din Convenție, decizia pronunțată de Tribunalul Provincial din Castellon este una abuzivă, ilegală, solicitând, în consecință, admiterea cererii așa cum a fost formulată. S-a mai arătat că, cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei, contestatorul, prin apărător, a invocat dispozițiile art. 461 alin. (1) lit. c) și d) C. proc. pen.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a constatat că prin sentința penală nr. 209/F din 29 aprilie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 3030/2/2011, a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, a fost recunoscută sentința penală nr. 20/2004 din 01 octombrie 2004 a Tribunalului Provincial din Castellon, secția a III-a, rămasă definitivă, privind pe condamnatul M.I.N. Prin aceeași hotărâre s-a dispus transferarea persoanei condamnate M.I.N. într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 21 de ani închisoare, aplicată prin hotărârea susmenționată și a fost dedusă perioada deja executată de la 06 februarie 2003 la 09 martie 2006 și de la 10 martie 2006 la zi.

S-a reținut că împotriva sentinței de transferare a condamnatului intr-un penitenciar din România a declarat recurs condamnatul M.I.N., arătând că insistă în contopirea pedepselor de câte 10 ani, 10 ani și 1 an închisoare aplicate în conformitate cu legea penală în vigoare în România, menținând cumulul aritmetic din legislația din Spania, Prin decizia penală nr. 3946 din 7 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, a respins, ca nefondat, recursul condamnatului. Instanța de fond a constatat că petentul reiterează aceeași cerere (respectiv de contopire a pedepselor „echivalentul aplicării dispozițiilor prevăzute în Legea nr. 302/2004 cu privire la conversiunea pedepsei") asupra căreia s-a statuat prin hotărârea penală definitivă menționată mai sus.

S-a precizat că, întrucât contestația la executare nu este o cale extraordinară de atac, nu are aptitudinea de a schimba sau modifica soluția care a căpătat autoritate de lucru judecat, nici în ipoteza în care în susținerea cererii se invocă și alte temeiuri de drept. Instanța de executare a considerat că cele invocate de contestator nu se încadrează în cazurile prevăzute de dispozițiile art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. (respectiv: „când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare") sau lit. d) C. proc. pen.

(„când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei, precum și orice incident ivit în cursul executării"). Referitor la criticile privind pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 6 și 17 din Convenția asupra transferării persoanelor condamnate, caracterul pretins abuziv și ilegal al executării pedepsei, pretinsa nelegalitate a deciziei cu privire la continuarea executării pedepsei și pretinsul caracter abuziv al hotărârii străine, instanța a arătat că acestea tind să cenzureze legalitatea și temeinicia acestor hotărâri judecătorești, neputând fi valorificate în cadrul procesual de față.

Împotriva acestei hotărâri, in termen legal, contestatorul a declarat recurs prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței penale atacate și contopirea pedepselor aplicate de autoritățile judiciare străine, eventual cu stabilirea unui spor de pedeapsă, așa cum a fost formulată prin memoriul care s-a depus la dosarul cauzei, in temeiul art. 461 alin. (1), lit. c) și d) C. proc. pen. Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, dar și din oficiu, conform dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul declarat de contestatorul M.I.N. este nefondat pentru considerentele ce urmează: Cazurile de contestație la executare sunt expres și limitativ prevăzute âe lege, respectiv art. 461, alin. (1) lit. c) C. proc.

pen. „când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare" sau lit. d) C. proc. pen. „când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei, precum și orice incident ivit în cursul executării. Înalta Curte constată că recurentul contestator, deși a indicat ca temei juridic al contestației la executare dispozițiile art 461 alin. (1) lit. c) și d) C. proc. pen., in realitate, criticile formulate nu se incadrează acestor situații reglementate de dispozițiile legale mai sus reținute. Prin cererea formulată și recursul promovat, contestatorul a solicitat modificarea cuantumului pedepsei de executat, stabilită prin cumul aritmetic, iar nu juridic, ceea ce ar aduce atingere autorității de lucru judecat.

Astfel, Înaltă Curte apreciază că, în mod corect, instanța de fond a reținut faptul că, contestația la executare nu este o cale extraordinară de atac, nu are aptitudinea de a schimba sau modifica soluția care a căpătat autoritate de lucru judecat. Instanța de fond, uzând de argumente juridice pertinente, a reținut o corectă situate a cauzei dedusă judecății in sensul că în prezenta cauză se constată că petentul reiterează aceeași cerere (respectiv de contopire a pedepselor „echivalentul aplicării dispozițiilor prevăzute în Legea nr. 302/2004 cu privire la conversiunea pedepsei") asupra căreia s-a statuat prin hotărârea penală definitivă menționată mai sus.

Autoritatea (puterea) de lucru judecat este un principiu unanim recunoscut și aplicat ca atare in dreptul procesual penaf reprezentând caracteristica hotărârilor judecătorești definitive de a căpăta puterea lucrului judecat, in sensul de a nu mai putea fi atacate, decât prin caile de atac extraordinare (in condițiile limitative și speciale ale legii procesuale), bucurandu-se, astfel, de o prezumție absoluta de adevăr juridic. Reprezintă, de asemenea un principiu ce guvernează activitatea de înfăptuire a justiției și în virtutea căruia un litigiu, soluționat printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu mai poate forma obiectul unui nou proces având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți.

De asemenea, Înalta Curte constată că in mod corect instanța de executare a apreciat că nu pot fi luate in considerare nici criticile cu privire la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 6 și 17 din Convenția asupra transferării persoanelor condamnate. Față de aspectele mai sus relatate,in temeiul art 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul condamnat, M.I.N., împotriva sentinței penale nr. 68/F din 21 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a II -a penală. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul contestator va fi obligat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, ce se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul M.I.N. împotriva sentinței penale nr. 68/F din 21 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a II- a penală. Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 12 iunie 2013.