ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3669/2013

Asupra recursului de față ; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele : Prin sentința penală nr. 334 din 24 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în temeiul art. 461 C. proc. pen. a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de contestație la executare formulată de condamnatul R.M. A fost obligat petentul la 300 lei cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că la data de 18 februarie 2013 a fost înregistrată contestația la executare formulată de petentul condamnat cu privire la faptul că există o împiedicare la executarea sentinței penale nr. 95/F din 01 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, prin raportare la prevederile art. 61 C. pen., precum și o cauză de stingere a executării pedepsei, solicitând admiterea contestației, anularea formelor de executare și punerea sa, de îndată, în libertate.

Contestația a fost întemeiată pe dispozițiile art. 461 lit. a), c) și d) C. proc. pen., Legea nr. 302/2004, C.E.D.O., art. 5 și 6 C. proc. pen. și art. 61 C. pen. Tribunalul, analizând actele și lucrările dosarului, a reținut că prin sentința penală nr. 95/F din 01 martie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 420/2/2012, a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București privind cererea de transfer într-un penitenciar din România a persoanei condamnate R.M., formulată de autoritățile judiciare din Regatul Belgiei. S-a dispus recunoașterea hotărârilor penale pronunțate de: 1. Tribunalul Corecțional din Charleroi la data de 05 martie 2007, prin care persoana condamnată R.M.

a fost condamnată la 1 an și 15 luni închisoare cu suspendarea condiționată a pedepsei pe o perioadă de 5 ani pentru perioada ce depășește durata arestului preventiv; 2. Curtea cu juri din Provincia Hinaut din data de 10 septembrie 2009 prin care aceeași persoană a fost condamnată la pedeapsa de 25 închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și e) C. pen. român, astfel cum își găsesc corespondentul pedepsele complementare de interdicție pe viață a dreptului de a ocupa funcții publice, de a fi ales, de a purta decorații sau titluri de noblețe, de a fi jurat, expert, martor, de a fi tutore sau curator, de a fabrica, modifica, repara, ceda, deține, purta, transporta, importa sau exporta arme, pe o perioadă de 10 ani; 3. Tribunalul Corecțional din Charleroi din 16 octombrie 2006 și 21 mai 2008 prin care persoanei condamnate R.M.

i s-au aplicat pedepsele de 4 luni închisoare și respectiv 6 luni închisoare. 4. Curtea de Apel din Mons din 12 septembrie 2008, prin care persoanei condamnate R.M. i s-au aplicat pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt prin efracție, escaladare sau chei false. S-a stabilit ca persoana condamnată R.M. să execute pedeapsa de 28 ani și 7 luni închisoare. S-a dispus transferarea persoanei condamnate într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei de 28 ani și 7 luni închisoare. S-a dedus prevenția inculpatului de la 25 noiembrie 2005 la 5 martie 2007 și de la 12 aprilie 2007 la zi. Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Inițial, sesizarea a făcut obiectul Dosarului nr. 11696/2/2010 al Curții de Apel București, secția a II-a penală, în care s-a pronunțat sentința nr. 273 din 2 iunie 2011, care a fost casată prin Decizia penală nr. 3915 din 3 noiembrie 2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, cauza fiind trimisă spre rejudecare față de împrejurarea că instanța de fond nu a explicat cum s-a ajuns la pedeapsa rezultantă de 28 de ani și o lună închisoare dată spre executare persoanei ce urmează a fi transferată. În rejudecare, sesizarea a fost înregistrată pe rolul aceleiași instanțe cu nr. 420/2/2012. Curtea a reținut din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, că prin hotărârea penală pronunțată la data de 05 martie 2007, Tribunalul corecțional din Charleroi l-a condamnat pe numitul R.M.

la o pedeapsă de 1 an și 15 luni închisoare cu suspendarea condiționată a pedepsei pe o perioadă de 5 ani pentru perioada ce depășește durata arestării preventive pentru săvârșirea infracțiunilor de furt, viol și atentat la pudoarea unui minor fără violențe și amenințări, prevăzute de art. 461, 468, 471, 375, 374-378 C. pen. belgian. În fapt, s-a reținut că persoana condamnată, împreună cu o altă persoană, a sustras în data de 25 noiembrie 2006 un portofel aparținând părții vătămate S.T. și au exercitat violențe și au folosit arme asupra acesteia pentru a rămâne în posesia bunului sustras; în perioada februarie - noiembrie 2006 au sustras, prin efracție, escaladare, folosire de chei false, în timpul nopții, mai multe bunuri din autoturisme și locuințe; în cursul anului 2006 persoana condamnată l-a violat pe minorul S.S.

care nu împlinise vârsta de 14 ani și în cursul anului 2006 a atentat la pudoarea aceluiași minor. Prin hotărârea Curții cu juri din Hinaut din data de 10 septembrie 2009 numitul R.M. a fost condamnat la pedeapsa de 25 ani închisoare, precum și la pedepsele complementare de interdicție pe viață a dreptului de a ocupa funcții publice, de a fi ales, de a purta decorații sau titluri de noblețe, de a fi jurat, expert, martor, de a fi tutore sau curator, de a fabrica, modifica, repara, ceda, deține, purta, transporta, importa sau exporta arme pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 51, 51, 80 C. pen. belgian. În fapt, s-a reținut că persoana condamnată, împreună cu alte persoane, au încercat să-l omoare pe numitul R.O.

în scopul de a sustrage bunuri din brutăria în care lucra acesta și a deținut arme interzise. Prin hotărârea pronunțată la data de 16 octombrie 2006 de Tribunalul corecțional din Charleroi, numitul R.M. a mai fost condamnat la 4 luni închisoare, pentru aceea că în data de 23 august 2006 a sustras în mod fraudulos o placă de înmatriculare, în valoare nedeterminată, care nu-i aparținea, prejudiciindu-l astfel pe numitul D.A., fapte prevăzute de art. 461 și 467 din C. pen. belgian. Prin hotărârea pronunțată la data de 21 mai 2008 de Tribunalul corecțional din Charleroi, numitul R.M. a mai fost condamnat și la 6 luni închisoare, pentru aceea că la data de 15 septembrie 2007, la Jamioulx, a achiziționat și deținut cantitatea de 4 grame de heroină, această achiziție și deținere neavând loc în temeiul unei rețete medicale.

Aceste hotărâri au rămas definitive, fiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 3 lit. b) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg și art. 129 lit. b) din Legea nr. 302/2004. Din situația executării pedepsei comunicată de autoritățile belgiene a rezultat că persoana condamnată a fost arestată de la 25 noiembrie 2006 la 05 martie 2007 și de la 12 aprilie 2007 la zi, iar la data primirii cererii de transfer acesta avea de executat mai mult de 6 luni din durata pedepsei finale. În consecință, s-a susținut că este îndeplinită condiția prevăzută de art. 3 lit. c) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg și art. 129 lit. c) din Legea nr. 302/2004.

S-a mai reținut că faptele imputate persoanei condamnate, astfel cum au fost menționate, au corespondent în legislația penală română, realizând conținutul constitutiv al infracțiunilor prev. de art. 208 alin. (1)-209 alin. (1) lit. a), e), C. pen., art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a), e), g), i) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 197 alin. (1) C. pen., art. 202 C. pen., art. 20 raportat la art. 175 lit. h) C. pen., art. 279 C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., îndeplinindu-se astfel condiția dublei incriminări prev. de art. 129 lit. e) din Legea nr. 302/2004 și art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg.

Din declarația dată de persoana condamnată în fața directorului penitenciarului din Ardenne a rezultat că acesta nu este de acord cu transferarea într-un penitenciar din România (poziția fiind menținută și la rejudecare, așa cum rezultă din înscrisul existent la fila 14 din dosarul de fond), însă Ministrul Politicii de Azil și Migrațiune a luat față de acesta măsura de a părăsi Regatul Belgiei. În consecință, s-a considerat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 3 pct. 1 din Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptat la Strasbourg (act ratificat atât de România, cât și de Regatul Belgiei), astfel că se poate realiza transferarea susnumitului într-un penitenciar din România și în lipsa consimțământului.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs contestatorul R.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În esență, recurentul a invocat încălcarea dreptului la apărare, faptul că nu se impuneau verificări de admisibilitate, că nu s-a rezolvat fondul cauzei și s-a încălcat dreptul la libertate. Față de invocarea drept temei al contestației la executare și dispozițiilor art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., Curtea a invocat din oficiu nulitatea hotărârii recurate față de regulile care guvernează competența după materie. Analizând hotărârea recurată din această perspectivă, Curtea a apreciat că recursul este fondat, pentru considerentele arătate în continuare. Potrivit art. 461 alin. (2) C. proc.

pen., în cazul prevăzut de art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. „contestația se face (…) la instanța care a pronunțat hotărârea ce se execută”. Cum hotărârea ce se execută este sentința penală nr. 95 din 01 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, s-a constatat că tribunalul, cu încălcarea dispozițiilor de mai sus a soluționat cauza, situație în care sentința recurată este lovită de nulitate, conform art. 197 alin. (2) teza I C. proc. pen. Ca atare, prin Decizia penală nr. 1199 din 25 iunie 2013, Curtea în baza art. 385 15 pct. 2 lit. d) și art. 385 9 pct. 1 C. proc. pen., a admis recursul formulat de recurentul contestator R.M., a casat sentința penală atacată și a dispus rejudecarea cauzei de către Curtea de Apel București, în complet de fond legal învestit.

Rejudecând cauza după casare, Curtea, constatând că este învestită cu soluționarea unei contestații împotriva executării sentinței penale nr. 95 din 01 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, (definitivă prin Decizia nr. 2399 din 11 iulie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) a reținut următoarele: Prin sentința penală mai sus menționată, instanța română s-a pronunțat cu privire la continuarea executării pedepsei de 28 ani și 1 lună închisoare de către condamnatul R.M. într-un penitenciar din România, transferul efectiv fiind efectuat la data de 30 ianuarie 2013. Potrivit art. 158 din Legea nr. 302/2004, în cazul în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, el trebuie să respecte felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare.

Instanța română a optat deja asupra continuării executării pedepsei prin sentința nr. 95 din 01 martie 2012 care este definitivă și se bucură de autoritate de lucru judecat, fiind pusă în executare, susținerea avocatului contestatorului că la data de 30 ianuarie 2013 acesta ar fi fost liberat condiționat de către autoritățile belgiene, fiind vădit nefondată. Așadar, neexistând vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare, astfel cum prevede art. 461 lit. c) C. proc. pen., Curtea a respins, ca inadmisibilă, contestația împotriva executării sentinței penale nr. 95 din 01 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, formulată de contestatorul R.M.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat contestatorul la 400 lei, cheltuieli judiciare avansate de stat. Împotriva sentinței penale nr. 330/F din 30 iulie 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a declarat recurs contestatorul R.M. Cauza a fost înregistrată la Înaltei Curții de Casație și Justiție, sub nr. 7125/3/2013. În cadrul dezbaterilor apărătorul desemnat din oficiu al recurentului a solicitat admiterea recursului și trimiterea cauzei spre judecare la Tribunalul București întrucât acestuia i-a fost încălcat dreptul la apărare. Prin motivele de recurs formulate în scris, recurentul a arătat că prin soluția pronunțată instanța a respins contestația la executare ca inadmisibilă, deși procedura prevăzută de art. 360 și urm. C. proc.

pen. nu impune verificări de admisibilitate, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 461 lit. c) C. proc. pen. respectiv art. 461 lit. c) C. proc. pen. solicitarea contestatorului fiind de anularea formelor de executare emise în baza sentinței penale nr. 95/2012 în raport de art. 160 din Legea nr. 302/2004. A mai precizat recurentul prin motivele de recurs formulate în scris că prin hotărârea Curții cu juri din Provincia Hinaut din 10 septembrie 2009 prin care R.M.

a fost condamnat la pedeapsa de 25 de ani închisoare, respectiv hotărârea Curții de Apel din Mons prin care, condamnat fiind pentru fapta de furt prin efracție și escaladare având în vedere condamnările anterioare i s-a dat spre executare pedeapsa de 28 ani și 7 luni au fost executate, autoritățile belgiene dispunând eliberarea condiționată din executarea pedepsei cumulată de 28 ani și 7 luni, au fost executate, autoritățile belgiene dispunând eliberarea condiționată din executarea pedepsei cumulată de 28 ani și 7 luni. A mai arătat că având în vedere data eliberării, consecințele eliberării condiționate, încarcerarea urmare a transferului persoanei condamnate într-un penitenciar din România, este nelegală, în condițiile art. 5 C. proc.

pen. respectiv în condițiile art. 5 C.E.D.O. Examinând hotărârea atacată prin raportare la motivele de recurs privitoare la criticile recurentului contestator R.M., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente: Dispozițiile art. 461 alin. (1) lit. c) și d) C. proc. pen. prevăd următoarele: „Contestația contra executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: c) când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare; d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei, precum și orice alt incident ivit în cursul executării”.

Altfel, motivul de recurs invocat de recurent prin care se solicită anularea formelor de executare emise în baza sentinței penale nr. 95/2012 în raport de art. 160 din Legea nr. 302/2004 vizează împrejurarea că recurentul contestator a fost eliberat condiționat la data de 30 ianuarie 2013 de Regatul Belgiei, fapt ce poate atrage incidența art. 461 alin. (1) lit. c) și lit. d) C. proc. pen. Însă acest argument pe de o parte, nu a fost dovedit cu nici un înscris oficial autentic, iar pe de altă parte recurentul contestator a fost predat în România la data de 30 ianuarie 2013 conform înscrisurilor aflate la filele 205-209, Dosar nr. 7125/3/2013 al Tribunalului București, secția I penală. Astfel, motivul invocat de recurentul contestator în recurs și pe fond în contestația la executare nu numai că nu este dovedit dar nici nu se regăsește printre dispozițiile art. 461 C. proc.

pen. De asemenea, Înalta Curte reține că nu este fondată critica recurentului contestator formulată în motivele scrise în recurs în sensul că autoritățile belgiene au dispus liberarea condiționată în data de 30 ianuarie 2013, astfel că în condițiile în care Statul belgian a renunțat la executarea în continuare a acestei pedepse, condamnarea de 8 ani și o lună neputând fi pusă în executare de autoritățile române. Apărătorul ales al condamnatului, avocat T.C. a arătat la termenul din 27 martie 2013 la Tribunalul București, că printre înscrisurile depuse la Dosarul nr. 7125/3/2013 al Tribunalului București, secția I penală, se regăsește și dovada că petentul condamnat R.M.

a fost liberat condiționat la data de 30 ianuarie 2013 din Penitenciarul Regatului Belgiei, astfel încât a solicitat Tribunalului București să se ia act de renunțarea statului de condamnare la executarea pedepsei de către petentul-condamnat și să fie avută în vedere atât în ceea ce privește dispozițiile legale privind contestația la executare, urmând ca instanța să dispună punerea de îndată în libertate a petentului condamnat, dacă nu este arestat în altă cauză.

Înalta Curte constată însă că în cuprinsul înscrisurilor depuse de apărătorul ales al condamnatului la data de 27 martie 2013 (filele 196-200 Dosar nr. 7125/3/2013 al Tribunalului București, secția I penală) nu se regăsește actul despre care apărătorul ales al recurentului a făcut vorbire respectiv liberarea condiționată a condamnatului la data de 30 ianuarie 2013, ci sunt înscrisuri care vizează transferul fără consimțământ al condamnatului R.M., act emis la data de 27 ianuarie 2011 orele 9:22, înscris care relevă și condamnările numitului R.M. Pe de altă parte, din actele aflate la dosar nu rezultă că petentul R.M. ar fi fost eliberat condiționat la 30 ianuarie 2013 din Penitenciarul Regatului Belgiei, însă din adresa Penitenciarului Giurgiu (fila 205 Dosar nr. 7125/3/2013 al Tribunalului București) din data de 3 aprilie 2013, rezultă că numitul R.M.

se află în executarea M.E.P.I. nr. 110/2012 emis de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, condamnatul fiind extrădat de către autoritățile belgiene în România în data de 30 ianuarie 2013, data la care autoritățile române au pus în executare mandatul nr. 110/2012. Anexat adresei emise de Penitenciarul Giurgiu au fost transmise Tribunalului București și procesul-verbal de predare-primire din 30 ianuarie 2013 încheiat cu ocazia predării condamnatului din Belgia (fila 206 Dosar nr. 7125/3/2013 al Tribunalului București), M.E.P.I. nr. 110/2012 emis de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, (fila 207 Dosar nr. 7125/3/2013 Tribunalul București); proces-verbal de încarcerare din 31 ianuarie 2013 emis de D.G.P.M.B.

- Secția 4 Poliție - Centrul de Reținere și Arestare Preventivă nr. 2 (fila 208 Dosar nr. 7125/3/2013 Tribunalul București), proces-verbal din 19 februarie 2013 emis de Penitenciarul Spital Jilava cu ocazia încarcerării în această unitate de detenție (fila 209 Dosar nr. 7125/3/2013 Tribunalul București). Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, astfel încât va fi respins în baza art. 385 15 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul R.M. împotriva sentinței penale nr. 330/F din 30 iulie 2 013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală . Obligă recurentul contestator la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 21 noiembrie 2013 .