ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3669/2013
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3669/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra recursului de
față ;
În baza lucrărilor
din dosar, constată următoarele :
Prin sentința penală nr. 334 din 24 aprilie 2013,
pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în temeiul art. 461 C. proc.
pen. a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de contestație la executare
formulată de condamnatul R.M.
A fost obligat
petentul la 300 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunța
această sentință, instanța de fond a reținut că la data de 18 februarie 2013 a
fost înregistrată contestația la executare formulată de petentul condamnat cu
privire la faptul că există o împiedicare la executarea sentinței penale nr.
95/F din 01 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, prin raportare
la prevederile art. 61 C. pen., precum și o cauză de stingere a executării
pedepsei, solicitând admiterea contestației, anularea formelor de executare și
punerea sa, de îndată, în libertate.
Contestația a fost
întemeiată pe dispozițiile art. 461 lit. a), c) și d) C. proc. pen., Legea nr. 302/2004,
C.E.D.O., art. 5 și 6 C. proc. pen. și art. 61 C. pen.
Tribunalul, analizând
actele și lucrările dosarului, a reținut că prin sentința penală nr. 95/F din
01 martie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 420/2/2012,
a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București
privind
cererea
de transfer într-un penitenciar din România a persoanei condamnate R.M.,
formulată de autoritățile judiciare din Regatul Belgiei.
S-a dispus
recunoașterea hotărârilor penale pronunțate de:
Tribunalul
Corecțional din Charleroi la data de 05 martie 2007, prin care persoana
condamnată R.M. a fost condamnată la 1 an și 15 luni închisoare cu suspendarea
condiționată a pedepsei pe o perioadă de 5 ani pentru perioada ce depășește
durata arestului preventiv;
Curtea cu juri din
Provincia Hinaut din data de 10 septembrie 2009 prin care aceeași persoană a
fost condamnată la pedeapsa de 25 închisoare și pedeapsa complementară a
interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și e) C. pen.
român, astfel cum își găsesc corespondentul pedepsele complementare de
interdicție pe viață a dreptului de a ocupa funcții publice, de a fi ales, de a
purta decorații sau titluri de noblețe, de a fi jurat, expert, martor, de a fi
tutore sau curator, de a fabrica, modifica, repara, ceda, deține, purta,
transporta, importa sau exporta arme, pe o perioadă de 10 ani;
Tribunalul
Corecțional din Charleroi din 16 octombrie 2006 și 21 mai 2008 prin care
persoanei condamnate R.M. i s-au aplicat pedepsele de 4 luni închisoare și
respectiv 6 luni închisoare.
Curtea de Apel din
Mons din 12 septembrie 2008, prin care persoanei condamnate R.M. i s-au aplicat
pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt prin
efracție, escaladare sau chei false.
S-a stabilit ca
persoana condamnată R.M. să execute pedeapsa de 28 ani și 7 luni închisoare.
S-a dispus
transferarea persoanei condamnate într-un penitenciar din România pentru
continuarea executării pedepsei de 28 ani și 7 luni închisoare.
S-a dedus prevenția
inculpatului de la 25 noiembrie 2005 la 5 martie 2007 și de la 12 aprilie 2007
la zi.
Cheltuielile
judiciare au rămas în sarcina statului.
Inițial, sesizarea a
făcut obiectul Dosarului nr. 11696/2/2010 al Curții de Apel București, secția a
II-a penală, în care s-a pronunțat sentința nr. 273 din 2 iunie 2011, care a
fost casată prin Decizia penală nr. 3915 din 3 noiembrie 2011 a Înaltei Curții
de Casație și Justiție, cauza fiind trimisă spre rejudecare față
de împrejurarea că instanța de fond nu a explicat cum s-a ajuns la pedeapsa
rezultantă de 28 de ani și o lună închisoare dată spre executare persoanei ce
urmează a fi transferată.
În rejudecare,
sesizarea a fost înregistrată pe rolul aceleiași instanțe cu nr. 420/2/2012.
Curtea a reținut din
examinarea actelor și lucrărilor dosarului, că prin hotărârea penală pronunțată
la data de 05 martie 2007, Tribunalul corecțional din Charleroi l-a condamnat
pe numitul R.M. la o pedeapsă de 1 an și 15 luni închisoare cu suspendarea
condiționată a pedepsei pe o perioadă de 5 ani pentru perioada ce depășește
durata arestării preventive pentru săvârșirea infracțiunilor de furt, viol și
atentat la pudoarea unui minor fără violențe și amenințări, prevăzute de art. 461,
468, 471, 375, 374-378 C. pen. belgian.
În fapt, s-a reținut
că persoana condamnată, împreună cu o altă persoană, a sustras în data de 25
noiembrie 2006 un portofel aparținând părții vătămate S.T. și au exercitat
violențe și au folosit arme asupra acesteia pentru a rămâne în posesia bunului
sustras; în perioada februarie - noiembrie 2006 au sustras, prin efracție,
escaladare, folosire de chei false, în timpul nopții, mai multe bunuri din
autoturisme și locuințe; în cursul anului 2006 persoana condamnată l-a violat
pe minorul S.S. care nu împlinise vârsta de 14 ani și în cursul anului 2006 a
atentat la pudoarea aceluiași minor.
Prin hotărârea Curții
cu juri din Hinaut din data de 10 septembrie 2009 numitul R.M. a fost condamnat
la pedeapsa de 25 ani închisoare, precum și la pedepsele complementare de
interdicție pe viață a dreptului de a ocupa funcții publice, de a fi ales, de a
purta decorații sau titluri de noblețe, de a fi jurat, expert, martor, de a fi
tutore sau curator, de a fabrica, modifica, repara, ceda, deține, purta,
transporta, importa sau exporta arme pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art.
51, 51, 80 C. pen. belgian.
În fapt, s-a reținut
că persoana condamnată, împreună cu alte persoane, au încercat să-l omoare pe
numitul R.O. în scopul de a sustrage bunuri din brutăria în care lucra acesta
și a deținut arme interzise.
Prin hotărârea
pronunțată la data de 16 octombrie 2006 de Tribunalul corecțional din
Charleroi, numitul R.M. a mai fost condamnat la 4 luni închisoare, pentru aceea
că în data de 23 august 2006 a sustras în mod fraudulos o placă de
înmatriculare, în valoare nedeterminată, care nu-i aparținea, prejudiciindu-l
astfel pe numitul D.A., fapte prevăzute de art. 461 și 467 din C. pen. belgian.
Prin hotărârea
pronunțată la data de 21 mai 2008 de Tribunalul corecțional din Charleroi,
numitul R.M. a mai fost condamnat și la 6 luni închisoare, pentru aceea că la
data de 15 septembrie 2007, la Jamioulx, a achiziționat și deținut cantitatea
de 4 grame de heroină, această achiziție și deținere neavând loc în temeiul
unei rețete medicale.
Aceste hotărâri au
rămas definitive, fiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 3 lit. b) din
Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la
Strasbourg și art. 129 lit. b) din Legea nr. 302/2004.
Din situația
executării pedepsei comunicată de autoritățile belgiene a rezultat că persoana
condamnată a fost arestată de la 25 noiembrie 2006 la 05 martie 2007 și de la
12 aprilie 2007 la zi, iar la data primirii cererii de transfer acesta avea de
executat mai mult de 6 luni din durata pedepsei finale. În consecință, s-a
susținut că este îndeplinită condiția prevăzută de art. 3 lit. c) din Convenția
europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg și art.
129 lit. c) din Legea nr. 302/2004.
S-a mai reținut că
faptele imputate persoanei condamnate, astfel cum au fost menționate, au
corespondent în legislația penală română, realizând conținutul constitutiv al
infracțiunilor prev. de art. 208 alin. (1)-209 alin. (1) lit. a), e), C. pen., art.
208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a), e), g), i) cu aplicarea art. 41 alin.
(2) C. pen., art. 197 alin. (1) C. pen., art. 202 C. pen., art. 20 raportat la art.
175 lit. h) C. pen., art. 279 C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.,
îndeplinindu-se astfel condiția dublei incriminări prev. de art. 129 lit. e)
din Legea nr. 302/2004 și art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenția europeană asupra
transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg.
Din declarația dată
de persoana condamnată în fața directorului penitenciarului din Ardenne a
rezultat că acesta nu este de acord cu transferarea într-un penitenciar din
România (poziția fiind menținută și la rejudecare, așa cum rezultă din
înscrisul existent la fila 14 din dosarul de fond), însă Ministrul Politicii de
Azil și Migrațiune a luat față de acesta măsura de a părăsi Regatul Belgiei. În
consecință, s-a considerat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 3 pct. 1
din Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor
condamnate adoptat la Strasbourg (act ratificat atât de România, cât și de
Regatul Belgiei), astfel că se poate realiza transferarea susnumitului într-un
penitenciar din România și în lipsa consimțământului.
Împotriva acestei
sentințe a declarat recurs contestatorul R.M., criticând-o pentru nelegalitate
și netemeinicie.
În esență, recurentul
a invocat încălcarea dreptului la apărare, faptul că nu se impuneau verificări
de admisibilitate, că nu s-a rezolvat fondul cauzei și s-a încălcat dreptul la
libertate.
Față de invocarea
drept temei al contestației la executare și dispozițiilor art. 461 alin. (1) lit.
c) C. proc. pen., Curtea a invocat din oficiu nulitatea hotărârii recurate față
de regulile care guvernează competența după materie.
Analizând hotărârea
recurată din această perspectivă, Curtea a apreciat că recursul este fondat,
pentru considerentele arătate în continuare.
Potrivit art. 461 alin.
(2) C. proc. pen., în cazul prevăzut de art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc.
pen. „contestația se face (…) la instanța care a pronunțat hotărârea ce se
execută”.
Cum hotărârea ce se
execută este sentința penală nr. 95 din 01 martie 2012 a Curții de Apel
București, secția a II-a penală, s-a constatat că tribunalul, cu încălcarea
dispozițiilor de mai sus a soluționat cauza, situație în care sentința recurată
este lovită de nulitate, conform art. 197 alin. (2) teza I C. proc. pen.
Ca atare, prin Decizia
penală nr. 1199 din 25 iunie 2013, Curtea în baza art. 385
15
pct. 2 lit.
d) și art. 385
9
pct. 1 C. proc. pen., a admis recursul formulat de
recurentul contestator R.M., a casat sentința penală atacată și a dispus
rejudecarea cauzei de către Curtea de Apel București, în complet de fond legal
învestit.
Rejudecând cauza după
casare, Curtea, constatând că este învestită cu soluționarea unei contestații
împotriva executării sentinței penale nr. 95 din 01 martie 2012 pronunțată de
Curtea de Apel București, secția a II-a penală, (definitivă prin Decizia nr. 2399
din 11 iulie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) a reținut
următoarele:
Prin sentința penală
mai sus menționată, instanța română s-a pronunțat cu privire la continuarea
executării pedepsei de 28 ani și 1 lună închisoare de către condamnatul R.M. într-un
penitenciar din România, transferul efectiv fiind efectuat la data de 30
ianuarie 2013.
Potrivit
art. 158 din Legea nr. 302/2004, în cazul în care statul român optează pentru
continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, el trebuie să
respecte felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare.
Instanța
română a optat deja asupra continuării executării pedepsei prin sentința nr. 95
din 01 martie 2012 care este definitivă și se bucură de autoritate de lucru
judecat, fiind pusă în executare, susținerea avocatului contestatorului că la
data de 30 ianuarie 2013 acesta ar fi fost liberat condiționat de către
autoritățile belgiene, fiind vădit nefondată.
Așadar, neexistând
vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la
executare, astfel cum prevede art. 461 lit. c) C. proc. pen., Curtea a respins,
ca inadmisibilă, contestația împotriva executării sentinței penale nr. 95 din 01
martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală,
formulată de contestatorul R.M.
Conform art. 192 alin.
(2) C. proc. pen., a obligat contestatorul la 400 lei, cheltuieli judiciare
avansate de stat.
Împotriva sentinței
penale nr. 330/F din 30 iulie 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală,
a declarat recurs contestatorul R.M.
Cauza a fost
înregistrată la Înaltei Curții de Casație și Justiție, sub nr.
7125/3/2013.
În cadrul
dezbaterilor apărătorul desemnat din oficiu al recurentului a solicitat
admiterea recursului și trimiterea cauzei spre judecare la Tribunalul București
întrucât acestuia i-a fost încălcat dreptul la apărare. Prin motivele de recurs
formulate în scris, recurentul a arătat că prin soluția pronunțată instanța a
respins contestația la executare ca inadmisibilă, deși procedura prevăzută de art.
360 și urm. C. proc. pen. nu impune verificări de admisibilitate, cererea fiind
întemeiată pe dispozițiile art. 461 lit. c) C. proc. pen. respectiv art. 461 lit.
c) C. proc. pen. solicitarea contestatorului fiind de anularea formelor de
executare emise în baza sentinței penale nr. 95/2012 în raport de art. 160 din
Legea nr. 302/2004.
A mai precizat
recurentul prin motivele de recurs formulate în scris că prin hotărârea Curții
cu juri din Provincia Hinaut din 10 septembrie 2009 prin care R.M. a fost
condamnat la pedeapsa de 25 de ani închisoare, respectiv hotărârea Curții de
Apel din Mons prin care, condamnat fiind pentru fapta de furt prin efracție și
escaladare având în vedere condamnările anterioare i s-a dat spre executare pedeapsa
de 28 ani și 7 luni au fost executate, autoritățile belgiene dispunând
eliberarea condiționată din executarea pedepsei cumulată de 28 ani și 7 luni,
au fost executate, autoritățile belgiene dispunând eliberarea condiționată din
executarea pedepsei cumulată de 28 ani și 7 luni. A mai arătat că având în
vedere data eliberării, consecințele eliberării condiționate, încarcerarea
urmare a transferului persoanei condamnate într-un penitenciar din România,
este nelegală, în condițiile art. 5 C. proc. pen. respectiv în condițiile art. 5
C.E.D.O.
Examinând hotărârea
atacată prin raportare la motivele de recurs privitoare la criticile
recurentului contestator R.M., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat
pentru următoarele considerente:
Dispozițiile art. 461
alin. (1) lit. c) și d) C. proc. pen. prevăd următoarele:
„Contestația contra
executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:
c) când se ivește
vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la
executare;
d) când se invocă
amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de
micșorare a pedepsei, precum și orice alt incident ivit în cursul executării”.
Altfel, motivul de
recurs invocat de recurent prin care se solicită anularea formelor de executare
emise în baza sentinței penale nr. 95/2012 în raport de art. 160 din Legea nr. 302/2004
vizează împrejurarea că recurentul contestator a fost eliberat condiționat la
data de 30 ianuarie 2013 de Regatul Belgiei, fapt ce poate atrage incidența art.
461 alin. (1) lit. c) și lit. d) C. proc. pen. Însă acest argument pe de o
parte, nu a fost dovedit cu nici un înscris oficial autentic, iar pe de altă
parte recurentul contestator a fost predat în România la data de 30 ianuarie
2013 conform înscrisurilor aflate la filele 205-209, Dosar nr. 7125/3/2013 al
Tribunalului București, secția I penală.
Astfel, motivul
invocat de recurentul contestator în recurs și pe fond în contestația la
executare nu numai că nu este dovedit dar nici nu se regăsește printre
dispozițiile art. 461 C. proc. pen.
De asemenea, Înalta
Curte reține că nu este fondată critica recurentului contestator formulată în
motivele scrise în recurs în sensul că autoritățile belgiene au dispus
liberarea condiționată în data de 30 ianuarie 2013, astfel că în condițiile în
care Statul belgian a renunțat la executarea în continuare a acestei pedepse,
condamnarea de 8 ani și o lună neputând fi pusă în executare de autoritățile
române.
Apărătorul ales al
condamnatului, avocat T.C. a arătat la termenul din 27 martie 2013 la
Tribunalul București, că printre înscrisurile depuse la Dosarul nr. 7125/3/2013
al Tribunalului București, secția I penală, se regăsește și dovada că petentul
condamnat R.M. a fost liberat condiționat la data de 30 ianuarie 2013 din
Penitenciarul Regatului Belgiei, astfel încât a solicitat Tribunalului
București să se ia act de renunțarea statului de condamnare la executarea
pedepsei de către petentul-condamnat și să fie avută în vedere atât în ceea ce
privește dispozițiile legale privind contestația la executare, urmând ca
instanța să dispună punerea de îndată în libertate a petentului condamnat, dacă
nu este arestat în altă cauză.
Înalta Curte constată
însă că în cuprinsul înscrisurilor depuse de apărătorul ales al condamnatului
la data de 27 martie 2013 (filele 196-200 Dosar nr. 7125/3/2013 al Tribunalului
București, secția I penală) nu se regăsește actul despre care apărătorul ales
al recurentului a făcut vorbire respectiv liberarea condiționată a
condamnatului la data de 30 ianuarie 2013, ci sunt înscrisuri care vizează
transferul fără consimțământ al condamnatului R.M., act emis la data de 27
ianuarie 2011 orele 9:22, înscris care relevă și condamnările numitului R.M.
Pe de altă parte, din
actele aflate la dosar nu rezultă că petentul R.M. ar fi fost eliberat
condiționat la 30 ianuarie 2013 din Penitenciarul Regatului Belgiei, însă din
adresa Penitenciarului Giurgiu (fila 205 Dosar nr. 7125/3/2013 al Tribunalului
București) din data de 3 aprilie 2013, rezultă că numitul R.M. se află în
executarea M.E.P.I. nr. 110/2012 emis de Curtea de Apel București, secția a
II-a penală, condamnatul fiind extrădat de către autoritățile belgiene în
România în data de 30 ianuarie 2013, data la care autoritățile române au pus în
executare mandatul nr. 110/2012.
Anexat adresei emise
de Penitenciarul Giurgiu au fost transmise Tribunalului București și
procesul-verbal de predare-primire din 30 ianuarie 2013 încheiat cu ocazia
predării condamnatului din Belgia (fila 206 Dosar nr. 7125/3/2013 al
Tribunalului București), M.E.P.I. nr. 110/2012 emis de Curtea de Apel
București, secția a II-a penală, (fila 207 Dosar nr. 7125/3/2013 Tribunalul
București); proces-verbal de încarcerare din 31 ianuarie 2013 emis de
D.G.P.M.B. - Secția 4 Poliție - Centrul de Reținere și Arestare Preventivă nr. 2
(fila 208 Dosar nr. 7125/3/2013 Tribunalul București), proces-verbal din 19
februarie 2013 emis de Penitenciarul Spital Jilava cu ocazia încarcerării în
această unitate de detenție (fila 209 Dosar nr. 7125/3/2013 Tribunalul
București).
Pentru aceste
considerente, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, astfel încât va
fi respins în baza art. 385
15
alin. (1) lit. b) C. proc. pen.
Văzând și
dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de
contestatorul
R.M.
împotriva sentinței
penale
nr.
330/F
din 30 iulie 2
013
a Curții de Apel București,
secția
a II-a
penală
.
Obligă recurentul contestator la plata sumei
de 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei,
reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din
fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi
21 noiembrie 2013
.