ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2724/2013

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 209/A din 24 iulie 2013, Curtea de Apel București, secția a II-a penală a respins, ca inadmisibilă, contestația la executare formulată de contestatorul-condamnat G.S. împotriva Sentinței penale nr. 20 din 6 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Pentru a hotărî astfel, instanță a reținut: contestatorul și-a întemeiat contestația pe dispozițiile art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., arătând că se află în executarea unei pedepse de 30 de ani închisoare aplicată prin sentința penală pronunțată de Curtea cu Juri din Bruxelles la data de 8 decembrie 2000, hotărâre recunoscută prin Sentința penală nr. 20 din 6 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a II-a penală (definitivă prin Decizia penală nr. 3861 din 8 august 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța a apreciat prezenta contestație la executare ca fiind inadmisibilă întrucât motivația invocată de condamnat, respectiv cuantumul pedepsei în curs de executare, nu se subsumează cazului expres invocat de către condamnat, prevăzut de art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. și nici vreunui alt caz de contestație reglementat de art. 461 lit. a), b), d) C. proc. pen. Curtea a constatat că pedeapsa pe care o execută contestatorul G.S. a fost aplicată de autoritățile judiciare belgiene, condamnatul fiind transferat în România în vederea continuării executării acestei pedepse, în temeiul prevederilor art. 149 și urm. din Legea nr. 302/2004 (în redactarea anterioară republicării).

Or, în procedura transferului, statul român de executare este doar continuatorul statului de condamnare, fiind obligat să respecte felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare atunci când a optat pentru continuarea executării conform art. 158 din Legea nr. 302/2004 (republicată). Împotriva deciziei mai sus menționate a declarat recurs condamnatul G.S., care a solicitat reducerea cuantumului pedepsei la 25 de ani închisoare. Examinând recursul declarat, în raport de criticile formulate de condamnatul G.S., dar și din oficiu, conform art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: Condamnatul G.S.

se află în executarea unei pedepse de 30 de ani închisoare aplicată prin sentința penală pronunțată de Curtea cu Juri din Bruxelles la data de 8 decembrie 2000, hotărâre recunoscută prin Sentința penală nr. 20 din 6 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a II-a penală (definitivă prin Decizia penală nr. 3861 din 8 august 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție). În primul rând, contestația la executare este limitată la cazurile prevăzute în art. 461 C. proc. pen., respectiv: punerea în executare a unei hotărâri care nu este definitivă; executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare; când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei și orice alt incident ivit în cursul executării.

Cauzele de micșorare a pedepsei prev. de art. 461 lit. d) C. proc. pen. au în vedere situații ivite ulterior rămânerii definitive a hotărârilor și care nu au putut fi avute în vedere de instanțele care au soluționat cauza, caz în care se justifică promovarea contestației la executare. Aspectele invocate de recurent nu vizează însă asemenea situații, ci critici aduse hotărârii, de tipul celor care pot face obiectul unei căi de atac. Astfel, acesta contestă chiar soluția pronunțată prin hotărârea rămasă definitivă, prin care s-a dispus continuarea executării pedepsei astfel cum a fost aplicată prin hotărârea străină de condamnare. Pe de altă parte, este de observat că motivul invocat, respectiv reducerea pedepsei în curs de executare, nu se subsumează nici cazului expres invocat de către condamnat, respectiv cel prev. de art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc.

pen. Examinând cauza din oficiu din perspectiva acestui caz de contestație la executare, se constată că în speță nu există nicio împiedicare la executare și nici nelămuriri cu privire la hotărârea care se execută. Aceasta conține toate elementele necesare punerii în executare, căci în cuprinsul hotărârii se prevede cu claritate pedeapsa dată spre executare și faptul că perioada executată în străinătate până la predarea către autoritățile române se deduce din pedeapsă, în conformitate cu dispozițiile speciale aplicabile în cazul recunoașterii hotărârilor străine și transferului persoanei condamnate pentru executarea pedepsei în România. În consecință, recursul condamnatului va fi respins ca nefondat, conform prevederilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul G.S. împotriva Sentinței penale nr. 197 din 24 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 2370/2/2013. Obligă recurentul la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, pentru contestatorul condamnat se avansează din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi, 16 septembrie 2013. Procesat de GGC - LM