ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2724/2013

Asupra recursului de

față,

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 209/A din 24 iulie

2013, Curtea de Apel București, secția a II-a penală a respins, ca

inadmisibilă, contestația la executare formulată de contestatorul-condamnat

G.S. împotriva Sentinței penale nr. 20 din 6 februarie 2007 a Curții de Apel

București, secția a II-a penală.

Pentru a hotărî

astfel, instanță a reținut: contestatorul și-a întemeiat contestația pe

dispozițiile art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., arătând că se află în

executarea unei pedepse de 30 de ani închisoare aplicată prin sentința penală

pronunțată de Curtea cu Juri din Bruxelles la data de 8 decembrie 2000,

hotărâre recunoscută prin Sentința penală nr. 20 din 6 februarie 2007 a Curții

de Apel București, secția a II-a penală (definitivă prin Decizia penală nr.

3861 din 8 august 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța a apreciat

prezenta contestație la executare ca fiind inadmisibilă întrucât motivația

invocată de condamnat, respectiv cuantumul pedepsei în curs de executare, nu se

subsumează cazului expres invocat de către condamnat, prevăzut de art. 461

alin. (1) lit. c) C. proc. pen. și nici vreunui alt caz de contestație

reglementat de art. 461 lit. a), b), d) C. proc. pen.

Curtea a constatat că

pedeapsa pe care o execută contestatorul G.S. a fost aplicată de autoritățile

judiciare belgiene, condamnatul fiind transferat în România în vederea

continuării executării acestei pedepse, în temeiul prevederilor art. 149 și

urm. din Legea nr. 302/2004 (în redactarea anterioară republicării).

Or, în procedura

transferului, statul român de executare este doar continuatorul statului de

condamnare, fiind obligat să respecte felul și durata pedepsei prevăzute în

hotărârea de condamnare atunci când a optat pentru continuarea executării

conform art. 158 din Legea nr. 302/2004 (republicată).

Împotriva deciziei

mai sus menționate a declarat recurs condamnatul G.S., care a solicitat

reducerea cuantumului pedepsei la 25 de ani închisoare.

Examinând recursul

declarat, în raport de criticile formulate de condamnatul G.S., dar și din

oficiu, conform art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de

Casație și Justiție constată că acesta este nefondat, pentru următoarele

considerente:

Condamnatul G.S. se

află în executarea unei pedepse de 30 de ani închisoare aplicată prin sentința

penală pronunțată de Curtea cu Juri din Bruxelles la data de 8 decembrie 2000,

hotărâre recunoscută prin Sentința penală nr. 20 din 6 februarie 2007 a Curții

de Apel București, secția a II-a penală (definitivă prin Decizia penală nr.

3861 din 8 august 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

În primul rând,

contestația la executare este limitată la cazurile prevăzute în art. 461 C.

proc. pen., respectiv: punerea în executare a unei hotărâri care nu este

definitivă; executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea

prevăzută în hotărârea de condamnare; când se ivește vreo nelămurire cu privire

la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare; când se invocă

amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de

micșorare a pedepsei și orice alt incident ivit în cursul executării.

Cauzele de micșorare

a pedepsei prev. de art. 461 lit. d) C. proc. pen. au în vedere situații ivite

ulterior rămânerii definitive a hotărârilor și care nu au putut fi avute în

vedere de instanțele care au soluționat cauza, caz în care se justifică

promovarea contestației la executare.

Aspectele invocate de

recurent nu vizează însă asemenea situații, ci critici aduse hotărârii, de

tipul celor care pot face obiectul unei căi de atac. Astfel, acesta contestă

chiar soluția pronunțată prin hotărârea rămasă definitivă, prin care s-a dispus

continuarea executării pedepsei astfel cum a fost aplicată prin hotărârea

străină de condamnare.

Pe de altă parte,

este de observat că motivul invocat, respectiv reducerea pedepsei în curs de

executare, nu se subsumează nici cazului expres invocat de către condamnat,

respectiv cel prev. de art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Examinând cauza din

oficiu din perspectiva acestui caz de contestație la executare, se constată că

în speță nu există nicio împiedicare la executare și nici nelămuriri cu privire

la hotărârea care se execută. Aceasta conține toate elementele necesare punerii

în executare, căci în cuprinsul hotărârii se prevede cu claritate pedeapsa dată

spre executare și faptul că perioada executată în străinătate până la predarea

către autoritățile române se deduce din pedeapsă, în conformitate cu

dispozițiile speciale aplicabile în cazul recunoașterii hotărârilor străine și

transferului persoanei condamnate pentru executarea pedepsei în România.

În consecință,

recursul condamnatului va fi respins ca nefondat, conform prevederilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de condamnatul G.S. împotriva Sentinței penale nr.

197 din 24 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală,

pronunțată în Dosarul nr. 2370/2/2013.

Obligă recurentul la

plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu,

pentru contestatorul condamnat se avansează din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică azi, 16 septembrie 2013.

Procesat de GGC - LM