ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2558/2013
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2558/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra contestației
la executare de față;
În baza lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin contestația la executare formulată la 30
mai 2012 înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, contestatorul O.N. a
contestat sentința pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr.
5258/2/2010, prin care i-a fost aplicată o amendă de 10.000 euro, invocând
prevederile art. 461 lit. c C. proc. pen., existând o cauză de împiedicare a
executării.
Prin Sentința penală
nr. 298 din 12 septembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția penală,
s-a declinat competența soluționării contestației la executare formulată de
contestatorul O.N. în favoarea Curții de Apel București.
Prin Sentința penală
nr. 75 din 20 februarie 2013 Curtea de Apel București, secția I penală, a
respins contestația la executare formulată de petentul condamnat O.N. împotriva
Sentinței penale nr. 256 din 17 iunie 2011, pronunțată de Curtea de Apel
București, secția I penală, ca nefondată.
S-a reținut că
solicitarea formulată de contestator de a se face aplicarea dispozițiilor
decretului nr. 542 din 05 octombrie 2002 prin care au fost grațiate amenzile nu
poate fi primită, deoarece respectivul decret vizează doar amenzile aplicate de
statul român, nu și cele aplicate de alte state.
Pe de altă parte, s-a
mai reținut că dispozițiile deciziei date în soluționarea recursului în
interesul Legii nr. 3/2012, potrivit căreia în cazul în care printr-o hotărâre
penală străină s-a dispus atât condamnarea la pedeapsa închisorii cât și
condamnarea la pedeapsa amenzii, instanța de judecată sesizată în scopul
recunoașterii hotărârii penale străine de condamnare în integralitatea ei și al
transferării persoanei condamnate se pronunță atât cu privire la transferarea
condamnare cât și cu privire la executarea pedepsei amenzii aplicate prin
hotărârea penală străină de condamnare, lucru care s-a și întâmplat, așa cum
s-a arătat mai sus.
Împotriva acestei
sentințe la data de 21 martie 2013 contestatorul O.N. a formulat recurs și a
solicitat admiterea recursului, anularea amenzii, arătând că statul italian nu
a solicitat decât recunoașterea hotărârii și nu s-a solicitat executarea
sancțiunii penale.
În subsidiar, a
solicitat diminuarea amenzii aplicate în raport de dispozițiile art. 144 - 146
din Legea nr. 302/2003.
Totodată, la data
judecării cauzei, reprezentantul parchetului a invocat excepția tardivității
declarării recursului, având în vedere că sentința a fost pronunțată la data de
20 februarie 2013, iar recursul a fost declarat la data de 21 martie 2013, fila
3 din dosar.
Verificând motivele
invocate de către recurentul contestator în raport de dispozițiile legale în
materie, actele dosarului și soluția pronunțată, Înalta Curte constată că
acestea sunt nefondate pentru argumentele ce se vor arăta în continuare:
Cu privire la
excepția tardivității recursului formulat de contestatorul O.N., invocată de
reprezentantul parchetului, Înalta Curte constată că este neîntemeiată, având
în vedere că la dosarul cauzei nu se regăsește dovada comunicării
dispozitivului și, totodată, recurentul contestator nu a fost prezent la
dezbateri în fond, ceea ce ar fi impus comunicarea extrasului de pe minuta
pronunțată.
În lipsa oricărui
document care să ateste, dincolo de orice îndoială, comunicarea dispozitivului
hotărârii sau data comunicării acesteia, Înalta Curte de Casație și Justiție
urmează a respinge, ca neîntemeiată, excepția tardivității recursului invocată
de reprezentantul parchetului.
Referitor la recursul
contestatorului, Înalta Curte constată că prin Sentința penală nr. 29 din 03
februarie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București s-a admis sesizarea
formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și au fost
recunoscute Sentința penală din 28 februarie 2002 a Curții de Apel din Salerno
nr. 9/2001 care a reformat Sentința din 09 decembrie 1999 a Tribunalului din
Sala Consiliana, rămasă definitivă la 02 februarie 2005 și Sentința penală nr.
34/2001 RG a Curții de Apel cu Jurați din Salerno, care a reformat Sentința din
01 iunie 2001 a Curții de Apel cu Jurați din Salerno, rămasă definitivă la 12
februarie 2003.
S-a dispus
transferarea persoanei condamnate O.N. într-un penitenciar din România în
vederea continuării executării pedepsei de 24 ani, 4 luni și 10 zile închisoare
și 105.379,96 euro amendă și s-a dedus din pedeapsă perioada de la 08 iunie
2001 la 03 februarie 2009.
Prin Sentința penală
nr. 256 din 17 iunie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I
penală, s-a admis contestația la executare formulată de petent potrivit
dispozițiilor art. 461 lit. c) C. proc. pen., iar în baza art. 132 din Legea
nr. 302/2004 s-a recunoscut Ordonanța Curții de Apel din Salerno din 12 iunie
2007, prin care a fost recalculată pedeapsa aplicată contestatorului-condamnat
și a fost stabilită o nouă pedeapsa rezultantă de 17 ani, 4 luni și 10 zile
închisoare și 86.646,69 euro.
Prin aceeași sentință
s-a constatat că prin Sentința penală nr. 537 din 19 noiembrie 2010 a
Tribunalului Timiș, definitivă prin Decizia penală nr. 407 din 22 martie 2011 a
Curții de Apel Timișoara a fost redusă pedeapsa contestatorului-condamnat cu 3
ani și 10.000 euro amendă, ca efect al grațierii, astfel încât condamnatul O.N.
urmează să execute 14 ani, 4 luni și 10 zile închisoare și 76.645,69 euro
amendă.
S-a dedus din
pedeapsă perioadele executate de la 12 februarie 1998 la 03 aprilie 1998, de la
25 noiembrie 2000 la 07 iunie 2001 și de la 08 iunie 3002 la zi.
S-a anulat mandatul
de executare a pedepsei nr. 787 din 10 din 23 martie 2011, emis de Tribunalul
Timiș și s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei pentru
condamnat.
Dispozițiile legale
ce reglementează contestația la executare împotriva unei hotărâri pronunțată în
materie penală se regăsesc în prevederile art. 460 - 464 C. proc. pen.
Dispozițiile art. 461
alin. (1) lit. a) - d) C. proc. pen. stabilesc clar și limitativ cazurile în
care poate fi promovată contestația contra executării hotărârii penale,
respectiv:
a) când s-a pus în
executare o hotărâre care nu este definitivă;
b) când executarea
este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de
condamnare;
c) când se ivește
vreo vătămare cu privire la hotărârea ce se execută sau vreo împiedicare la
executare;
d) când se invocă
amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de atingere ori de
micșorare a pedepsei, precum și orice alt incident ivit în cursul executării.
În speță, motivele invocate
de contestatorul O.N. nu se regăsesc în cazurile reglementate de prevederile
mai sus menționate.
Totodată,
dispozițiile art. 240 din Legea nr. 302/2004 prevăd că autoritățile judiciare
române de executare recunosc o hotărâre fără alte formalități și iau imediat
toate măsurile necesare pentru executarea acesteia, cu excepția cazului în care
constată că este aplicabil unul dintre motivele de nerecunoaștere sau
neexecutare prevăzute la art. 241 din aceiași lege.
De asemenea, în mod
corect a fost avută în vedere, Decizia recursului în interesul legii nr. 3 din
12 martie 2012, prin care s-a stabilit că în cazul în care printr-o hotărâre
penală străină s-a dispus atât condamnarea la pedeapsa închisorii, cât și
condamnarea la pedeapsa amenzii, instanța de judecată sesizată în scopul
recunoașterii hotărârii penale străine de condamnare în integralitatea ei și al
transferării persoanei condamnate se pronunță atât cu privire la transferarea
persoanei condamnate în vederea executării pedepsei privative de libertate, cât
și cu privire la executarea pedepsei amenzii aplicate prin hotărârea penală
străină de condamnare.
Avându-se în vedere
cele arătate mai sus, Înalta Curte constată că în speță nu este incident nici
unul din cazurile reglementate de lege care ar impune admiterea contestației la
executare, respectiv dispozițiile art. 461 C. proc. pen., iar față de cele de
mai sus se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul O.N.
împotriva Sentinței penale nr. 75 din 20 februarie 2013 a Curții de Apel
București, secția I penală.
Conform art. 192
alin. 2 C. proc. pen., va fi obligat recurentul contestator la plata
cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ș T E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de contestatorul O.N. împotriva Sentinței penale
nr. 75 din 20 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală.
Obligă recurentul
contestator la plata sumei de 250 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către
stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parțial cuvenit
apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va
avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în
ședință publică, azi, 03 septembrie 2013.
Procesat de GGC - AM