ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2558/2013

Asupra contestației la executare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin contestația la executare formulată la 30 mai 2012 înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, contestatorul O.N. a contestat sentința pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. 5258/2/2010, prin care i-a fost aplicată o amendă de 10.000 euro, invocând prevederile art. 461 lit. c C. proc. pen., existând o cauză de împiedicare a executării. Prin Sentința penală nr. 298 din 12 septembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția penală, s-a declinat competența soluționării contestației la executare formulată de contestatorul O.N. în favoarea Curții de Apel București. Prin Sentința penală nr. 75 din 20 februarie 2013 Curtea de Apel București, secția I penală, a respins contestația la executare formulată de petentul condamnat O.N.

împotriva Sentinței penale nr. 256 din 17 iunie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, ca nefondată. S-a reținut că solicitarea formulată de contestator de a se face aplicarea dispozițiilor decretului nr. 542 din 05 octombrie 2002 prin care au fost grațiate amenzile nu poate fi primită, deoarece respectivul decret vizează doar amenzile aplicate de statul român, nu și cele aplicate de alte state.

Pe de altă parte, s-a mai reținut că dispozițiile deciziei date în soluționarea recursului în interesul Legii nr. 3/2012, potrivit căreia în cazul în care printr-o hotărâre penală străină s-a dispus atât condamnarea la pedeapsa închisorii cât și condamnarea la pedeapsa amenzii, instanța de judecată sesizată în scopul recunoașterii hotărârii penale străine de condamnare în integralitatea ei și al transferării persoanei condamnate se pronunță atât cu privire la transferarea condamnare cât și cu privire la executarea pedepsei amenzii aplicate prin hotărârea penală străină de condamnare, lucru care s-a și întâmplat, așa cum s-a arătat mai sus. Împotriva acestei sentințe la data de 21 martie 2013 contestatorul O.N.

a formulat recurs și a solicitat admiterea recursului, anularea amenzii, arătând că statul italian nu a solicitat decât recunoașterea hotărârii și nu s-a solicitat executarea sancțiunii penale. În subsidiar, a solicitat diminuarea amenzii aplicate în raport de dispozițiile art. 144 - 146 din Legea nr. 302/2003. Totodată, la data judecării cauzei, reprezentantul parchetului a invocat excepția tardivității declarării recursului, având în vedere că sentința a fost pronunțată la data de 20 februarie 2013, iar recursul a fost declarat la data de 21 martie 2013, fila 3 din dosar.

Verificând motivele invocate de către recurentul contestator în raport de dispozițiile legale în materie, actele dosarului și soluția pronunțată, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate pentru argumentele ce se vor arăta în continuare: Cu privire la excepția tardivității recursului formulat de contestatorul O.N., invocată de reprezentantul parchetului, Înalta Curte constată că este neîntemeiată, având în vedere că la dosarul cauzei nu se regăsește dovada comunicării dispozitivului și, totodată, recurentul contestator nu a fost prezent la dezbateri în fond, ceea ce ar fi impus comunicarea extrasului de pe minuta pronunțată. În lipsa oricărui document care să ateste, dincolo de orice îndoială, comunicarea dispozitivului hotărârii sau data comunicării acesteia, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a respinge, ca neîntemeiată, excepția tardivității recursului invocată de reprezentantul parchetului.

Referitor la recursul contestatorului, Înalta Curte constată că prin Sentința penală nr. 29 din 03 februarie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București s-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și au fost recunoscute Sentința penală din 28 februarie 2002 a Curții de Apel din Salerno nr. 9/2001 care a reformat Sentința din 09 decembrie 1999 a Tribunalului din Sala Consiliana, rămasă definitivă la 02 februarie 2005 și Sentința penală nr. 34/2001 RG a Curții de Apel cu Jurați din Salerno, care a reformat Sentința din 01 iunie 2001 a Curții de Apel cu Jurați din Salerno, rămasă definitivă la 12 februarie 2003. S-a dispus transferarea persoanei condamnate O.N.

într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 24 ani, 4 luni și 10 zile închisoare și 105.379,96 euro amendă și s-a dedus din pedeapsă perioada de la 08 iunie 2001 la 03 februarie 2009. Prin Sentința penală nr. 256 din 17 iunie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, s-a admis contestația la executare formulată de petent potrivit dispozițiilor art. 461 lit. c) C. proc. pen., iar în baza art. 132 din Legea nr. 302/2004 s-a recunoscut Ordonanța Curții de Apel din Salerno din 12 iunie 2007, prin care a fost recalculată pedeapsa aplicată contestatorului-condamnat și a fost stabilită o nouă pedeapsa rezultantă de 17 ani, 4 luni și 10 zile închisoare și 86.646,69 euro.

Prin aceeași sentință s-a constatat că prin Sentința penală nr. 537 din 19 noiembrie 2010 a Tribunalului Timiș, definitivă prin Decizia penală nr. 407 din 22 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara a fost redusă pedeapsa contestatorului-condamnat cu 3 ani și 10.000 euro amendă, ca efect al grațierii, astfel încât condamnatul O.N. urmează să execute 14 ani, 4 luni și 10 zile închisoare și 76.645,69 euro amendă. S-a dedus din pedeapsă perioadele executate de la 12 februarie 1998 la 03 aprilie 1998, de la 25 noiembrie 2000 la 07 iunie 2001 și de la 08 iunie 3002 la zi. S-a anulat mandatul de executare a pedepsei nr. 787 din 10 din 23 martie 2011, emis de Tribunalul Timiș și s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei pentru condamnat.

Dispozițiile legale ce reglementează contestația la executare împotriva unei hotărâri pronunțată în materie penală se regăsesc în prevederile art. 460 - 464 C. proc. pen. Dispozițiile art. 461 alin. (1) lit. a) - d) C. proc. pen. stabilesc clar și limitativ cazurile în care poate fi promovată contestația contra executării hotărârii penale, respectiv: a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu este definitivă; b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; c) când se ivește vreo vătămare cu privire la hotărârea ce se execută sau vreo împiedicare la executare; d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de atingere ori de micșorare a pedepsei, precum și orice alt incident ivit în cursul executării.

În speță, motivele invocate de contestatorul O.N. nu se regăsesc în cazurile reglementate de prevederile mai sus menționate. Totodată, dispozițiile art. 240 din Legea nr. 302/2004 prevăd că autoritățile judiciare române de executare recunosc o hotărâre fără alte formalități și iau imediat toate măsurile necesare pentru executarea acesteia, cu excepția cazului în care constată că este aplicabil unul dintre motivele de nerecunoaștere sau neexecutare prevăzute la art. 241 din aceiași lege.

De asemenea, în mod corect a fost avută în vedere, Decizia recursului în interesul legii nr. 3 din 12 martie 2012, prin care s-a stabilit că în cazul în care printr-o hotărâre penală străină s-a dispus atât condamnarea la pedeapsa închisorii, cât și condamnarea la pedeapsa amenzii, instanța de judecată sesizată în scopul recunoașterii hotărârii penale străine de condamnare în integralitatea ei și al transferării persoanei condamnate se pronunță atât cu privire la transferarea persoanei condamnate în vederea executării pedepsei privative de libertate, cât și cu privire la executarea pedepsei amenzii aplicate prin hotărârea penală străină de condamnare. Avându-se în vedere cele arătate mai sus, Înalta Curte constată că în speță nu este incident nici unul din cazurile reglementate de lege care ar impune admiterea contestației la executare, respectiv dispozițiile art. 461 C. proc.

pen., iar față de cele de mai sus se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul O.N. împotriva Sentinței penale nr. 75 din 20 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală. Conform art. 192 alin. 2 C. proc. pen., va fi obligat recurentul contestator la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul O.N. împotriva Sentinței penale nr. 75 din 20 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurentul contestator la plata sumei de 250 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi, 03 septembrie 2013. Procesat de GGC - AM