ÎCCJ, Secția penală

Asupra apelului de față:

La data de 29 iulie 2013, contestatorul A.M. a formulat contestație la executarea împotriva Sentinței penale 369 din 14 decembrie 2009 a Curții de Apel București, invocând dispozițiile art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., susținând că prin transferul în România i s-a creat o situație mai grea, întrucât în lipsa acestui transfer ar fi putut fi analizat în comisia de liberări condiționate la data de 19 octombrie 2013.

Prin Sentința nr. 369 din 14 decembrie 2009, Curtea de Apel București a dispus recunoașterea Sentințelor penale nr. 12 Hv 187/07d-195 din 6 martie 2008 a Tribunalului de Land pentru Cauze Penale Graz și nr. 11Bs 421/08g din 18 noiembrie 2008 a Tribunalului Suprem din Graz, prin care contestatorul a fost condamnat la pedeapsa de 13 ani și 6 luni închisoare, precum și prin care s-a dispus transferul acestuia în România în vederea continuării executării pedepsei, fiind dedusă prevenția de la 19 ianuarie 2007 la zi.

Prin Sentința penală nr. 364 F din 27 august 2013, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins, ca neîntemeiată, contestația la executare formulată de contestatorul A.M., reținându-se că nu există nicio nelămurire cu privire la hotărârea ce se execută sau vreun caz de împiedicare la executare.

În termen legal, împotriva acestei sentințe, contestatorul A.M. a declarat recurs.

La termenul de judecată din 25 februarie 2014, Înalta Curte a calificat cererea ca fiind apel, în raport dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010, privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale.

Verificând motivele invocate de către apelantul contestator în raport de dispozițiile legale în materie, actele dosarului și soluția pronunțată, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate pentru argumentele ce se vor arăta în continuare:

Prin Sentința penală nr. 369 din 14 decembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin nerecurare, s-a dispus recunoașterea Sentinței penale nr. 12 Hv 187/07d-195 din 6 martie 2008 a Tribunalului de Land pentru Cauze Penale Graz și a Sentinței penale 11Bs 421/08g din 18 noiembrie 2008 a Tribunalului Suprem din Graz, prin care petentul A.M. a fost condamnat la pedeapsa de 13 ani și 6 luni închisoare, precum și transferul petentului în România în vederea continuării executării pedepsei.

S-a reținut că prin hotărârile menționate s-a dispus condamnarea cetățeanului român A.M. la pedeapsa de 13 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de tentativă de furt, furt grav, parțial tentat și furt grav, profesional, prin efracție comis în cadrul unei organizații infracționale, parțial tentat și infracțiune de uz nepermis de autovehicule prev. de art. 142, 143, 128, 129, 130 și 136 C. pen. austriac, constând în aceea că, împreună cu alte persoane, a încercat, prin violență și amenințare, să deposedeze o persoană de bunurile sale.

În perioada 16 decembrie 2006 - 22 decembrie 2006, prin efracție, acesta împreună cu o altă persoană au pătruns în 3 magazine și prin amenințare și constrângere i-au determinat pe vânzători să le înmâneze încasările din ziua respectivă, iar în perioada 15 decembrie 2006 - 19 ianuarie 2007, prin efracție, a sustras mai multe autoturisme.

S-a constatat că faptele reținute în sarcina condamnatului întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie prev. de art. 211 C. pen. și ale infracțiunii de furt calificat în formă continuată prev. de art. 208 rap. la art. 209 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., toate în concurs real prev. de art. 33 lit. a) C. pen.

Dispozițiile art. 240 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală prevăd că autoritățile judiciare române de executare recunosc o hotărâre fără alte formalități și iau imediat măsurile necesare pentru executarea acesteia, cu excepția cazului în care constată că este aplicabil unul dintre motivele de nerecunoaștere sau neexecutare prevăzute la art. 241 din aceeași lege.

Potrivit dispozițiilor art. 144 alin. (1) din Legea nr. 300/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, atunci când România este stat de executare, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate aplicate printr-o hotărâre judecătorească, recunoscută de instanța română, este guvernată de legea română.

Durata perioadei privative de libertate executate în statul emitent se deduce din durata totală a pedepsei sau măsurii privative de libertate care trebuie executată în România.

Potrivit dispozițiilor art. 9 parag. 3 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, executarea condamnării este guvernată de legea statului de executare, acest stat este singurul competent pentru a lua toate hotărârile corespunzătoare, iar potrivit și art. 10 parag. 1 din aceeași Convenție, în caz de continuare a executării, statul de executare este legat de natura juridică și durata sancțiunii așa cum rezultă ele din condamnare.

Prin Sentința penală nr. 369 din 14 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, s-a dedus prevenția de la 19 ianuarie 2007 la zi, neexistând alte date referitoare la necesitatea deducerii unei alte perioade.

Referitor la critica contestatorului pentru a se dispune liberarea condiționată, la stabilirea condițiilor se ține seama de legea statului de executare, respectiv de dispozițiile art. 100 - 106 C. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.

Astfel, Înalta Curte constată că în mod corect s-a reținut de instanța fondului că executarea fracției minime obligatorii nu atrage automat liberarea condiționată a condamnatului nici în România și nici în Austria, ci creează doar o vocație a acestuia.

Înalta Curte, față de considerentele ce preced, constată că hotărârea atacată este legală și temeinică și, în baza art. 421 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefondat, apelul declarat de contestatorul A.M. și, în baza dispozițiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelantul contestator la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de contestatorul A.M. împotriva Sentinței penale nr. 366/F din 27 august 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă apelantul contestator la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 320 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 25 februarie 2014.

Procesat de GGC - AZ