ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3939/2013

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 377/F din 14 august 2014 Curtea de Apel București a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și în baza art. 149 rap. la art. 145 din Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 222/2008 a fost recunoscută Sentința penală din 14 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Veneția definitivă la data de 09 decembrie 2009, Sentința penală din 10 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Mestre, definitivă la data de 05 noiembrie 2010 și Decizia de executare a pedepselor concurente nr. 990 din 13 decembrie 2010 emisă de Procuratura Republicii de pe lângă Tribunalul Veneția.

S-a dispus transferarea condamnatului H.S. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 9 ani și 6 luni închisoare și 20.000 de euro amendă.

S-a dedus din pedeapsă durata prevenției de la 07 februarie 2007 la 19 iunie 2007, de la 20 iunie 2007 la 16 septembrie 2007 și de la 29 ianuarie 2008 la zi.

S-a interzis condamnatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. și ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pentru o durată de 10 ani după executarea pedepsei principale.

S-a dispus emiterea unui mandat de executare a pedepsei, la data rămânerii definitive a prezentei sentințe.

S-a constatat că persoana transferabilă beneficiază de 225 de zile de liberare anticipată (la data de 06 mai 2016) conform dispoziției autorităților italiene, în cazul în care nu se dispune liberarea condiționată conform legii române.

S-a reținut că prin Sentința penală din 14 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Veneția - prin care a fost reformată Sentința nr. 90/08 a Judecătorului pentru anchete preliminare de la Tribunalul din Treviso - s-a dispus condamnarea inculpatului H.S. la 9 ani închisoare în regim de detenție și 20.000 de euro amendă penală pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 110, 112 nr. 2, 600 bis, 611, 612 C. pen. italian și art. 1, 7, 4, 8 din Legea nr. 75/1958, hotărârea rămânând definitivă la data de 09 decembrie 2009.

În fapt, s-a reținut că în aprilie 2007, în complicitate cu o altă persoană, a ademenit-o pe minora M.A. și pe majora Ș.I. să meargă în Italia în scopul practicării prostituției; în complicitate cu alte persoane a constrâns-o pe minora A.M. să practice prostituția și a tras foloase de pe urma practicării prostituției de către aceasta; a instigat-o pe sora sa H.F. să exercite amenințări asupra minorei A.M. în scopul de a-și retrage plângerea penală formulată.

Prin Sentința nr. 246/09 din data de 10 februarie 2009 a Tribunalului din Mestre numitul H.S. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 6 luni pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 385 C. pen. italian, hotărârea rămânând definitivă la data de 05 noiembrie 2010.

În fapt, s-a reținut că deși i se aplicase măsura arestului la domiciliu, acesta a părăsit locuința fără autorizația autorităților judiciare.

S-a constatat îndeplinită condiția dublei incriminări, prevăzută de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internațională în materie penală și de art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983.

Astfel, faptele reținute în sarcina numitului H.S. prin Sentința penală din 14 ianuarie 2009 sunt incriminate ca infracțiuni și de legea penală a statului român, acestea realizând conținutul constitutiv al infracțiunilor de trafic de minori prev. de art. 12 din Legea nr. 678/2001 și proxenetism prev. de art. 329 C. pen.

În ceea ce privește fapta de încălcare a măsurii arestului la domiciliu, pentru care a fost condamnat prin Sentința din 10 februarie 2009, s-a reținut că aceasta nu este în prezent incriminată de legislația română, însă cererea urmează a fi admisă cu privire la pedeapsa rezultantă stabilită, având în vedere faptul că, prin decizia de executare a pedepselor concurente nr. 990 din 13 decembrie 2010 emisă de Procuratura Republicii de pe lângă Tribunalul Veneția s-a stabilit ca persoana transferabilă să execute o pedeapsă rezultantă de 9 ani și 6 luni închisoare și 20.000 de euro amendă penală.

S-a reținut că această pedeapsă a fost cumulată cu pedeapsa de 9 ani închisoare aplicată pentru infracțiunile prev. de art. 110, 112 nr. 2, 600 bis, 611, 612 C. pen. italian - pentru care este îndeplinită condiția dublei incriminări - și s-a stabilit o pedeapsă rezultantă, se poate dispune executarea acestei pedepse rezultante într-un penitenciar din România.

Executarea pedepsei a început la data de 29 ianuarie 2008, conform înscrisurilor depuse la dosar, condamnatul aflându-se în Penitenciarul Padova.

S-a constatat că sunt îndeplinite condițiile legale pentru transferarea persoanei condamnate, prevăzute de art. 143 din Legea nr. 302/2004, întrucât condamnatul este cetățean român, hotărârea prin care i-a fost aplicată pedeapsa detențiunii cu durata de 9 ani și 6 luni închisoare este definitivă, la data primirii cererii de transferare condamnatul mai avea de executat peste 6 luni din durata pedepsei, iar faptele care au atras condamnarea acestuia constituie infracțiuni, potrivit legii penale a statului român.

De asemenea, condamnatul a solicitat transferul într-un penitenciar din România, așa cum rezultă din procesul-verbal din data de 21 mai 2012 întocmit de autoritățile italiene, în care arată că dorește să execute pedeapsa în România. Totodată, prin Sentința penală din 14 septembrie 2009 Curtea de Apel Veneția a dispus expulzarea persoanei transferabile de pe teritoriul statului italian.

S-a dedus perioada deja executată, de la 07 februarie 2007 la 19 iunie 2007, de la 20 iunie 2007 la 16 septembrie 2007 în regim de detenție domiciliară și de la 29 ianuarie 2008 la zi, conform înscrisurilor privind executarea, depuse la dosar.

La deducerea arestului preventiv s-au avut în vedere dispozițiile Deciziei nr. 22/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, potrivit cărora "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală se stabilește că durata arestului la domiciliu, executat în străinătate, măsură preventivă privativă de libertate, în accepțiunea art. 5 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, trebuie luată în calcul în cadrul procedurii penale române și dedusă din durata închisorii aplicate de instanțele române".

Constatând existența consimțământului condamnatului la transferul într-un penitenciar din România, exprimat în fața autorităților din Republica Italia, precum și îndeplinirea celorlalte condiții prevăzute de lege, a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

S-a constatat că solicitarea este întemeiată, în raport de consimțământul condamnatului, de împrejurarea că în privința acestuia s-a dispus expulzarea de pe teritoriul Republicii Italia, și de faptul că nu există alte cauze care să împiedice transferul acestuia într-un penitenciar din România, potrivit art. 165 din Legea nr. 302/2004.

În baza art. 149 rap. la art. 145 din Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 222/2008 a fost recunoscută Sentința penală din 14 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Veneția definitivă la data de 09 decembrie 2009, Sentința penală din 10 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Mestre, definitivă la data de 05 noiembrie 2010 și Decizia de executare a pedepselor concurente nr. 990 din 13 decembrie 2010 emisă de Procuratura Republicii de pe lângă Tribunalul Veneția, s-a dispus transferarea condamnatului H.S. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 9 ani și 6 luni închisoare și 20.000 de euro amendă și s-a dedus din pedeapsă durata prevenției de la 07 februarie 2007 la 19 iunie 2007, de la 20 iunie 2007 la 16 septembrie 2007 și de la 29 ianuarie 2008 la zi.

În ceea ce privește pedeapsa amenzii de 20.000 de euro, au fost aplicate dispozițiile Deciziei nr. 3 din 12 martie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, iar cu privire la pedepsele accesorii și complementare, s-a constatat că prin sentința de condamnare pronunțată de instanța italiană s-a dispus interzicerea perpetuă - pe viață - de a ocupa funcții publice.

S-a apreciat că această pedeapsă are caracterul unei pedepse complementare, dispusă pe o durată nedeterminată și este în concordanță cu legislația română din perspectiva naturii pedepsei însă nu și a cuantumului acesteia.

S-a mai constatat că durata acesteia, așa cum a fost stabilită de instanța italiană, este incompatibilă cu dispozițiile legii române.

Conform art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen. român pedeapsa complementară poate consta în interzicerea unor drepturi pe o durată de la 1 la 10 ani, după executarea pedepsei principale, iar legislația română nu permite, așadar, aplicarea unei pedepse complementare pe toată durata vieții condamnatului.

S-a făcut aplicarea art. 10 pct. 2 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate de la Strasbourg 1983 și s-a constatat că natura pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a exercita funcții publice nu este incompatibilă cu legea română ci dimpotrivă, aceeași pedeapsă complementară regăsindu-se și în C. pen. român, însă potrivit legii române se impune stabilirea unei durate determinate a acesteia, neputând fi perpetuă.

Cum legislația română nu permite aplicarea pedepsei complementare pentru o durată nedeterminată, și în raport de ultima teză a art. 10 pct. 2 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate de la Strasbourg 1983, care se referă la continuarea executării pedepsei, a dispus aplicarea pedepsei complementare a interzicerii ocupării unei funcții publice pe durata maximă permisă de C. pen., respectiv 10 ani, după executarea pedepsei principale.

S-a constatat că aplicarea pedepsei complementare atrage necesitatea aplicării interdicției ocupării unei funcții publice și ca pedeapsă accesorie, nefiind de conceput stabilirea unei asemenea interdicții după executarea pedepsei principale însă nu în timpul executării acesteia.

În consecință, a interzis condamnatului, ca pedeapsă accesorie, dreptul de a deține funcții publice, pe durata executării pedepsei, conform dispozițiilor exprese ale instanței italiene, constatând că aceste dispoziții sunt compatibile cu legea română.

S-a interzis condamnatului ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pentru o durată de 10 ani după executarea pedepsei principale.

S-a dispus emiterea unui mandat de executare a pedepsei, la data rămânerii definitive a prezentei sentințe.

S-a constatat că numitul H.S. beneficiază de 225 de zile de eliberare anticipată, conform dispozițiilor autorităților italiene, urmând a fi liberat anticipat cu 225 de zile mai devreme respectiv la data de la data de 06 mai 2016, în cazul executării integrale a pedepsei și numai dacă nu se dispune liberarea condiționată conform legii române, conform înscrisurilor emise de autoritatea italiană de executare a pedepsei, înscrisuri aflate la dosar.

S-a apreciat că persoana condamnată nu poate fi lipsită de acest beneficiu acordat de autoritățile judiciare italiene, prin simplul fapt că acesta ar fi transferat în România; este adevărat că executarea pedepsei are loc conform legislației române, însă instanța română este obligată să țină seama de voința autorităților statului de condamnare, care au considerat că inculpatul poate fi liberat cu 225 de zile mai devreme, aspect care, nu poate fi ignorat de autoritățile române.

Împotriva Sentinței penale nr. 377/F din 14 august 2013 a Curții de Apel București, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a declarat recurs și a solicitat, în esență, admiterea recursului, arătând ca instanța în mod greșit a constatat ca recurentul beneficiază de 225 zile de liberare anticipată, întrucât statul italian i-a adus la cunoștință că acesta este un beneficiu potențial și nu efectiv și nu are corespondent în legislația română, solicitând astfel, înlăturarea acestei mențiuni din sentința atacată.

Înalta Curte, analizând recursul declarat în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 386

6

C. proc. pen. a constatat că recursul este întemeiat pentru următoarele considerente:

Dispozițiile art. 131 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 302/2004, republicată, prevăd pentru recunoașterea pe teritoriul României a unei hotărâri penale străine sau a unui act judiciar străin condiția că "hotărârea sau actul judiciar poate produce efecte juridice în România, potrivit legii penale române".

De asemenea, din dispozițiile art. 158 din aceiași lege, rezultă că statul român trebuie să respecte felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare.

De altfel, același articol prevede dispoziții referitoare la continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, motiv pentru care instanța de executare a respectat felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare, cu deducerea integrală din pedeapsă a perioadei de privațiune de libertate deja executată de condamnat.

În raport de cele menționate, Înalta Curte constată că nu se justifică acordarea cele 225 de zile de liberare anticipată, întrucât această dispoziție echivalează cu reducerea pedepsei, fără a avea un temei legal în acest sens și totodată nu are corespondent în legislația română, această posibilitate nefiind prevăzută de Legea nr. 302/2004, republicată, iar în dreptul nostru penal nu există reglementată o instituție similară "eliberării anticipate" din legislația penală italiană.

De asemenea, liberarea condiționată nu constituie un drept al condamnatului, ci o facultate recunoscută instanței, iar instituția eliberării anticipate este reglementată în dreptul italian, care nu poate fi aplicată și nu poate produce efecte pe perioada executării pedepsei în România, putând chiar veni în contradicție cu legislația internă în materie, respectiv anumite cauze de înlăturare a răspunderii penale - amnistie sau de înlăturare a executării pedepsei - grațiere.

Totodată, în cauză, nu poate fi vorba nici de agravarea situației penale a condamnatului, care privește întotdeauna pedeapsa aplicată și recunoscută, nicidecum perioadele de eliberări anticipate acordate de statul de condamnare, astfel că, în mod greșit, a apreciat instanța de fond că persoana transferabilă beneficiază de 225 de zile de liberare anticipată, potrivit dispozițiilor autorităților italiene, în cazul în care liberarea condiționată nu se dispune potrivit legii penale române.

În consecință, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Sentinței penale nr. 377/7 din 14 august 2013 a Curții de Apel București, secția I penală, privind pe condamnatul persoană transferabilă H.S.

Va casa, în parte, sentința penală atacată și va înlătura dispozițiile prin care s-a constatat că persoana transferabilă beneficiază de 225 zile de liberare anticipată (la data de 06 mai 2016), conform dispoziției autorităților italiene, în cazul în care nu se dispune liberarea condiționată potrivit legii penale române și va menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

În baza art. 192 alin. (6) C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Sentinței penale nr. 377/F din 14 august 2013 a Curții de Apel București, secția I penală, privind pe condamnatul persoană transferabilă H.S.

Casează, în parte, sentința penală atacată, după cum urmează: înlătură dispozițiile prin care se constată că persoana transferabilă beneficiază de 225 zile de liberare anticipată (la data de 06 mai 2016), conform dispoziției autorităților italiene, în cazul în care nu se dispune liberarea condiționată potrivit legii penale române.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul condamnat persoană transferabilă H.S., în sumă de 100 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință, publică, azi, 10 decembrie 2013.

Procesat de AM