ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 63/A/2015

Deliberând asupra apelului de față;

În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 141/F din 04 septembrie 2015 pronunțată de.Curtea de Apel București, secția a II-a penală, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de către persoana condamnată A. împotriva sentinței penale nr. 426 din 17 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2/2013.

Pentru a se pronunța în acest sens, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a reținut următoarele:

Prin sentința penală nr. 426 din 17 septembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2/2013, s-a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și s-au recunoscut efectele sentinței penale nr. 3093/06 Reg.Sent. pronunțată la data de 12 decembrie 2006 de Tribunalul din Monza (definitivă la data de 22 februarie 2007); ale sentinței penale nr. 3887/08/RG trib. pronunțată la data de 19 noiembrie 2008 de Tribunalul din Milano; ale sentinței penale nr. 3063 din 09 pronunțată la data de 12 octombrie 2009 de Curtea de Apel din Milano; ale sentinței penale nr. 3667 pronunțată la data de 03 octombrie 2011 de Curtea de Apel din Milano (definitivă la data de 07 iunie 2012) - Republica Italiană, prin care numitul A. a fost condamnat la o pedeapsă principală de 13 ani, 6 luni și 20 zile închisoare, cum și la 3.200 euro amendă.

S-a dispus transferarea condamnatului A., în vederea continuării executării pedepsei principale de 13 ani, 6 luni și 20 zile închisoare, precum și. a amenzii de 3.200 euro, în echivalentul în lei la data executării, într-un penitenciar din România* precum și a pedepsei accesorii prevăzută de art. 71 C. pen. rap. la art. 64 alin. (1) lit. a teza a II a, b și e C. pen. și a pedepsei complementare prevăzută de art. 65 rap. la art. 64 alin. (1) lit. a teza a II a, b și e C. pen., pe o durată de 10 ani, cu respectarea felului și duratei pedepsei aplicate de statul de condamnare.

S-a constatat că prin Ordonanțele Oficiului de Supraveghere din Milano, din datele de 23 iunie 2001, 07 noiembrie 2011, 04 aprilie 2012 și 11 mai 2012, persoana condamnată a beneficiat de 405 zile de eliberare anticipată.

S-a constatat că executarea pedepsei a început la data de 21 aprilie 2007 și se consideră executată la data de 02 octombrie 2019.

S-a dedus din pedeapsă perioada executată, de la data de 21 aprilie 2007 până la zi.

Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

S-a reținut că prin cererea înregistrată la data de 20 mai 2013 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a sesizat instanța Curții de Apel București în conformitate cu prevederile art. 162 alin. 4 și art. 163 din Legea nr. 302/2004 (republicată),, pentru recunoașterea efectelor sentinței penale nr. 3 093/06 Reg.Sent., pronunțată la data de 12 decembrie 2006 de Tribunalul din Monza (definitivă la data de 22 februarie 2007), ale sentinței penale nr. 3887/08 RG trib., pronunțată la data de 19 noiembrie 2008 de Tribunalul din Milano, ale sentinței penale nr. 3063/09 pronunțată la data de 12 octombrie 2009 de Curtea de Apel din Milano; ale sentinței penale nr. 3667 pronunțată la data de 03 octombrie 2011 de Curtea de Apel din Milano (definitivă la data de 07 iunie 2012), ca urmare a cererii formulate de autoritățile judiciare italiene de transferare a condamnatului A. într-un penitenciar din România, în

vederea continuării executării pedepsei de 13 ani, 6 luni și 20 zile închisoare, și a amenzii de 3.200 euro.

Prin sentința penală din data de 12 decembrie 2006, Tribunalul din Monza Pisa l-a condamnat pe numitul A., la o pedeapsă de 20 zile închisoare, pentru comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 624, art. 625 alin. (2) și art. 62/bis C. pen. italian, această sentință rămânând definitivă la data de 22 februarie 2007.

Activitatea infracțională a persoanei condamnate, reținută prin sentința de condamnare, a constat în aceea că la data de 12 decembrie 2006, în timp ce se afla în localitatea Sesto San Giovanni, în scopul de a obține foloase, a pătruns, prin efracție, în barul B., de unde a încercat să sustragă bunuri, fiind surprins de către angajați.

Prin sentința Curții de Apel din Milano din data de 03 octombrie 2011, sentință care a reformat-o pe cea a Tribunalului din Milano din data de 19 noiembrie 2008, numitul A. a fost condamnat la o pedeapsă de 13 ani și 6 luni închisoare, o amendă de 3.200 euro, precum și la pedepsele accesorii ale interdicției perpetue de a fi curator și tutore, a interdicției legale în timpul pedepsei de ocupare a unei funcții publice, pentru comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 110, art. 628 alin. (1) și (3), art. 112 alin. (1), art. 614 alin. (1), (2), (4), art. 112 alin. (1), art. 61, art. 81, art. 582 alin. (2), art. 585, art. 576 alin. (1), art. 624, art. 625, art. 81, art. 99 alin. (2) C. pen. italian.

Această sentință a rămas definitivă la data de 07 iunie 2012.

Activitatea infracțională a persoanei condamnate reținută a fi comisă, a constat în aceea, că la data de 06 martie 2007, în timp ce se afla la Magnano, a intrat, împreună cu alte persoane, prin folosirea de violențe și amenințări, în interiorul barului Lino, aparținând numitei Calcanti Nadia, de unde a sustras bijuterii și a obligat-o pe aceasta să întrețină raporturi sexuale, provocându-i vătămări grave. De asemenea s-a reținut că la data de 21 aprilie 2007, în timp ce se afla la Sesto San Giovanni, a sustras mai multe bunuri din pizzeria C.

Prin Decizia nr. 658/2012 din data de 10 septembrie 2012 a Procuraturii Generale a Republicii, de pe lângă Curtea de Apel din Milano, s-a dispus unificarea pedepselor aplicate prin sentințele de condamnare, stabilindu-se o pedeapsă rezultantă de 13 ani, 6 luni și 20 zile închisoare, cum și o amendă de 3.200 euro, pedeapsă a cărei executare a început la data de 21 aprilie 2007 și, având în vedere cele 405 zile de eliberare anticipată acordate prin ordonanțele Oficiului de Supraveghere din Milano, pedeapsa se consideră executată la data de 02 octombrie 2019.

Prin ordonanța din datele de 23 iunie 2001, 07 noiembrie 2011, 04 aprilie 2012, 11 mai 2012, ale Oficiului de Supraveghere din Milano, persoana condamnată a beneficiat de 405 zile de eliberare- anticipată.

Din examinarea hotărârii de condamnare s-a constatat că este' îndeplinită cerința dublei incriminări prevăzută de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004 (republicată) și art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg - 1983, cum și cerințele art. 131 și art. 143 din Legea nr. 302/2004 (republicată), faptele comise de persoana condamnată având corespondent în legislația penală română, realizând conținutul constitutiv al infracțiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. (1) - 209 alin. (1) lit. i) C. pen., pedepsită cu închisoare de la 3 la 15 ani; a infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2)

1

lit. a) și c) C. pen., pedepsită cu închisoare de la 7 la 20 ani; a infracțiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (2) lit. a) C. pen., pedepsită cu închisoarea de la 5 la 18 ani și interzicerea unor drepturi. Pedeapsa accesorie aplicată persoanei condamnate se regăsește în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și e) rap. la art. 71 și art. 65 C. pen., dar în raport cu durata de aplicare a acesteia de către instanța de condamnare (interdicție perpetuă), dar și pentru că în C. pen. român, este reglementată și aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi prevăzute de lege (pe o durată de la 1 la 10 ani, potrivit art. 53 pct. 2 lit. 2) C. pen.), această pedeapsă își găsește corespondent în legislația penală română, atât în privința pedepsei accesorii, cât și,a pedepsei complementare.

S-a constatat că persoana condamnată și-a exprimat la data de 06 noiembrie 2012 consimțământul, de a continua executarea pedepsei într-un penitenciar din România.

Din fișa de executare a pedepsei a reieșit că persoana condamnată a început executarea pedepsei închisorii la data de 21 aprilie 2007, data terminării executării pedepsei fiind 02 octombrie 2019.

Cu privire la amenda aplicată prin sentința de condamnare, de 3.200 euro, instanța reține că și aceasta este supusă procedurii de recunoaștere și executare, având în vedere, atât dispozițiile art. 137 alin. (6) din Legea nr. 302/2004 care prevăd că. „începerea executării pedepsei în România are ca efect renunțarea statului străin la executarea pe teritoriul acestuia, exceptând cazul în care condamnatul se sustrage de la executarea pedepsei, caz în care acest stat redobândește dreptul la executare. în cazul pedepsei amenzii, statul străin redobândește dreptul la executare începând din momentul în care este informat asupra neexecutării, totale sau parțiale, a acestei pedepse.", dar și a constatării ce rezultă din reglementarea, penală a statului de condamnare, că pedeapsa amenzii nu se transformă în răspundere penală subsidiară, nefiind stabilit acest lucru prin sentința de condamnare, ceea ce obligă instanța legal învestită cu cererea de recunoaștere a hotărârii de condamnare, să o recunoască în integralitatea, ei.

Analizând cererea de revizuire formulată de revizuent, instanța a constatat că nu sunt îndeplinite prevederile art. 453 C. proc. pen., astfel că cererea de revizuire fiind inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe penale a formulat apel la data de 14 septembrie - 2015 apelantul revizuent A.

În esență, apelantul revizuent a solicitat admiterea apelului formulat, în sensul de a dispune contopirea pedepselor de 5 ani, respectiv 8 ani, aplicate de instanțele italiene, considerând că, în mod greșit Curtea de Apel București nu a dispus contopirea pedepselor și a menținut cumulul aritmetic al acestora.

Examinând apelul formulat, în baza actelor și lucrărilor de la dosar și în raport cu criticile formulate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Revizuirea constituie o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de instanțele penale, având caracterul unei căi de atac de retractare care permite instanței penale să revină asupra propriei sale hotărâri și, în același timp, caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate și înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale. Revizuirea se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, descoperite după judecată și care fac dovada că aceasta se întemeiază pe o eroare judiciară.

Din coroborarea dispozițiilor art. 453 (cazurile de revizuire), art. 455 (persoanele care pot cere revizuire), art. 459 (admiterea în principiu) C. proc. pen. rezultă că revizuirea este o cale extraordinară de atac ce privește exclusiv hotărârile judecătorești prin care s-a soluționat fondul cauzei, în acest sens fiind și decizia nr. 42 din 14 februarie 2005 pronunțată de Înalta Curte - Completul de 9 judecători, decizie prin care s-a statuat că pot fi atacate cu revizuire numai hotărârile definitive prin care s-a soluționat fondul cauzei, prin condamnare, achitare sau încetarea procesului penal, cererea de revizuire îndreptată împotriva altei hotărâri definitive fiind inadmisibilă. Această decizie își păstrează

valabilitatea și în raport de dispozițiile N.C.P.P., cazurile de revizuire prevăzute la art. 453 și art. 465 din N.C.P.P. reluând în esență cazurile de revizuire din legea veche.

În acest context, Înalta Curte apreciază că, în mod corect, Curtea de Apel București a respins revizuirea formulată de către apelantul revizuent A., ca inadmisibilă, având în vedere că această cale extraordinară de atac nu poate fi exercitată decât împotriva unei hotărâri penale prin care s-a dispus asupra fondului cauzei. Or, în speță, apelantul a formulat revizuire împotriva sentinței penale nr. 426 din 17 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, prin care s-a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și s-au recunoscut efectele sentinței penale nr. 3093/06 Reg. Sent. Pronunțată la data de 12 decembrie 2006 de Tribunalul din Monza (definitivă la data de 22 februarie 2007); ale sentinței penale nr. 3887/08 RG trib. pronunțată la data de 19 noiembrie 2008. de Tribunalul din Milano; ale sentinței penale nr. 3063 din 09 pronunțată la data de 12 octombrie 2009 de Curtea de Apel din Milano; ale sentinței penale nr. 3667 pronunțată la data de 03 octombrie 2011 de Curtea de Apel din Milano (definitivă la data de 07 iunie 2012) - Republica Italiană, prin care numitul A. a fost condamnat la o pedeapsă principală de 13 ani, 6 luni și 20 zile închisoare, cum și la 3.200 euro amendă.

Având în vedere că revizuentul a declarat calea de atac împotriva unei hotărâri nesusceptibilă de reformare, Înalta Curte reține similar primei instanțe inadmisibilitatea căii de atac, sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.

Dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituție privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și celui privind liberul acces la justiție'statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor art. 13 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Codul de procedură penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru toate persoanele aflate în situații juridice identice.

O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătorești nu pot exista .în afara legii: Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile' art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii.

Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității acesteia, precum și al principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și din acest motiv, apare ca o situație inadmisibilă în ordine de drept

Înalta Curte apreciază că apelantul revizuent are la dispoziție alte remedii procesuale, motivele concrete invocate de către apelantul revizuent prin cererea formulată s-ar putea subsuma unui caz de contestație la executare, prevăzute de art. 598 C. proc. pen., mijloc de care apelantul revizuent a și uzat, conform propriilor susțineri.

În orice caz, având în vedere că odată cu intrarea în vigoare a N.C.P.P. s-a.renunțat la principiul rolului activ al organelor judiciare, consacrat de art: 4 din V.C.P., fapt care relevă o schimbare de optică a legiuitorului cu privire la rolulbrganelor judiciare în procesul penal, Înalta Curte constată că nu ar putea proceda din oficiu, direct în calea de atac, la o recalificare a cererii formulate de către revizuentul A.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, apelul declarat de

apelantul-revizuent A. împotriva sentinței penale nr. 141/F din 04 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obliga contestatorul la plata sumei de 460 de lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 260 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului. Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-revizuent A. împotriva sentinței penale nr. 141/F din 04 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă apelantul-revizuent la plata sumei de 460 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 260 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 februarie 2016.