ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1125/2015
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1125/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Decizia nr. 1125/2015
Prin sentința penală nr.
107/F din 3 iulie 2015 a curții de apel București, secția I
penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2015, a fost
respinsă, ca nefondată, contestația la executare formulată
de condamnatul A. împotriva sentinței penale nr. 426 din data de 17
septembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, în Dosarul
nr. x/2/2013.
Pentru a
pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut
următoarele:
În motivarea
contestației la executare înregistrată la data de 08 mai 2015 pe
rolul Curții de Apel București, condamnatul A. a susținut
că în mandatul său de executare există o eroare materială,
în sensul că nu au fost menționate zilele de liberare
condiționată anticipată, astfel cum sunt prevăzute în
legislația italiană, pentru pedepsele aplicate în Italia și
recunoscute.
A solicitat
emiterea unui nou mandat de executare care să cuprindă
mențiunile corecte.
A fost atașat
Dosarul nr. x/2/2013, în care s-a pronunțat sentința penală nr.
426 din 17 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală.
Examinând
lucrările dosarului, instanța de fond a reținut
următoarele:
Prin
sentința penală atacată au fost recunoscute sentințele
penale nr. 3093/06, nr. 3887/08, 3063/09 și nr. 3667, pronunțate de
autoritățile judiciare italiene, prin care A. a fost condamnat la 13
ani, 6 luni și 20 zile închisoare și la 3.200 euro amendă.
S-a dispus
transferarea condamnatului într-un penitenciar din România în vederea
continuării executării pedepsei recunoscute.
A constatat
că prin Ordonanțele Oficiului de Supraveghere din Milano din datele
de 23 iunie 2011, 07 noiembrie 2011, 04 aprilie 2012 și 11 mai 2012,
condamnatul a beneficiat de 405 zile de eliberare anticipată.
A mai
constatat că pedeapsa a început la data de 21 aprilie 2007 și se
consideră executată la 02 octombrie 2019.
Această
sentință penală a rămas definitivă prin Decizia penală
nr. 3532 din 13 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, secția penală, prin respingerea recursului declarat de
parchet, care viza aceleași aspecte.
S-a stabilit
că, deși corectă, critica privind data liberării
condiționate, nu este de natură să conducă la reformarea
hotărârii atacate, deoarece, după realizarea transferului, executarea
pedepsei este supusă dispozițiilor menționate, respectiv celor
conținute în codul penal.
Față
de cele arătate, prima instanță a reținut că s-a
stabilit în mod definitiv, că cele 405 zile de liberare anticipată,
nu pot fi deduse din pedeapsa recurată, chiar dacă administrația
Penitenciarului Rahova a sesizat, în urma calculului matematic, expirarea
pedepsei în termen la data de 09 noiembrie 2020 și nu la data de 02
octombrie 2019, cum se arată în sentința penală de
recunoaștere și transferare a condamnatului.
Astfel,
deși cele 405 zile nu au fost deduse, data de 02 octombrie 2019, ca
dată a expirării pedepsei, include cele 405 zile, fiind reduse
corespunzător, fiind respectată data expirării
prevăzută în sentința de recunoaștere, definitivă prin
decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform
căreia executarea pedepsei se face conform legislației române, în
care nu este prevăzută liberarea anticipată, în forma prevăzută
în legislația italiană.
Rezolvarea
acestei nepotriviri dintre sentință și decizia care o
menține în totalitate, se poate face numai prin aplicarea în totalitate a
legii române.
Astfel, mandatul
de executare a pedepsei, este emis în baza sentinței rămase
definitive, și, prin mandat, nu pot fi aduse modificări
hotărârii de fond, care stabilește data începerii și data
considerării ca executată a pedepsei.
S-a mai
reținut că deși nu a fost dedusă în mod explicit, perioada
de 405 zile a fost scăzută din pedeapsă, iar mandatul emis în
baza acestei hotărâri, trebuie să respecte dispozițiile
definitive.
În
același timp s-a arătat că trebuie respectată, conform
deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție,
legislația română privind executarea pedepsei, care include și executarea
fracției obligatorii din pedeapsă, pentru a beneficia de liberare
condiționată.
Văzând
că obiectul contestației la executare de față a făcut
obiectul judecării pe fond a căii de atac a recursului, care a fost
respins de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de
fond a respins ca nefondată contestația la executare formulată
de condamnatul A.
Împotriva
sentinței penale nr. 107/F din 3 iulie 2015 a Curții de Apel
București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr.
x/2/2015, a formulat contestație condamnatul A.
Contestatorul
a solicitat prin apărătorul său, admiterea căii de atac
exercitate, desființarea hotărârii atacate și rejudecând,
deducerea din perioada executată a celor 405 zile de liberare
condiționată anticipată potrivit legislației italiene.
Consideră că în mandatul de executare a pedepsei închisorii emis de
Curtea de Apel București ar trebui să se regăsească aceste
zile, întrucât în curând va îndeplini condițiile legale pentru a intra în
comisia de liberare condiționată.
Examinând
contestația în raport de motivele invocate și de actele dosarului,
Înalta Curte constată că este nefondată, pentru considerentele
ce se vor arăta în continuare:
Articolul 17
din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind
aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor
judecătorești în materie penală care impun pedepse sau
măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea
Europeană, prevede următoarele:
"(1)
Executarea unei pedepse este reglementată de legea statului de executare.
Autoritățile statului de executare sunt singurele competente, sub
rezerva alineatelor (2) și (3), să decidă cu privire la
procedurile de executare și să stabilească toate măsurile
aferente, inclusiv temeiurile pentru eliberarea înainte de termen sau
condiționată.
(2)
Autoritatea competentă a statului de executare deduce întreaga
perioadă privativă de libertate deja executată în
legătură cu pedeapsa în privința căreia s-a pronunțat
hotărârea judecătorească din durata totală a pedepsei
privative de libertate care trebuie executată.
(4) Statele
membre pot prevedea ca orice hotărâre cu privire la eliberarea înainte de
termen sau condiționată să poată lua în considerare acele
dispoziții din dreptul național indicate de statul emitent, în
temeiul cărora persoana în cauză are dreptul la eliberare înainte de
termen sau condiționată într-un anumit moment."
Totodată,
potrivit dispozițiilor art. 144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind
cooperarea judiciară internațională în materie penală,
republicată, cu modificările și completările ulterioare:
"atunci când România este stat de executare, executarea unei pedepse sau
măsuri privative de libertate aplicate printr-o hotărâre
judecătorească, recunoscută de instanța română, este
guvernată de legea română. Durata perioadei privative de libertate
executate în statul emitent se deduce din durata totală a pedepsei sau
măsurii privative de libertate care trebuie executată în
România".
Din analiza
dispozițiilor legale enunțate anterior se observă că legea
face trimitere la "perioada privativă de libertate" și nu
la deducerea, din durata pedepsei, a perioadei executate altfel în statul de
condamnare decât prin privare de libertate.
De altfel
acest lucru a fost avut în vedere și de către Înalta Curte de
casație și Justiție care, prin Decizia nr. 15 din 22 mai 2015
pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept în
materie penală, a statuat că pentru a se beneficia de liberare
condiționată, trebuie respectată legislația română
privind executarea pedepsei, care include și executarea fracției
obligatorii din pedeapsă, în acest sens dispunându-se:
„În aplicarea
art. 17 din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008
privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul
hotărârilor judecătorești în materie penală și art. 144
alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările
și completările ulterioare:
„După
transferarea persoanei condamnate de autoritățile judiciare
străine, în vederea continuării executării pedepsei în România,
durata de pedeapsă considerată ca executată de statul de
condamnare pe baza muncii prestate și a bunei conduite, acordată ca
beneficiu în favoarea persoanei condamnate, de autoritatea judiciară
străină, nu trebuie scăzută din pedeapsa ce se execută
în România”.
În speță,
așa cum a arătat instanța de fond, condamnatul A. se află
în executarea unei pedepse privative de libertate, aplicată nu de
instanțele române ci de instanțele italiene, pedeapsă pe care o
execută în România ca urmare a transferului solicitat de autoritățile
judiciare italiene.
Conform sentinței
penale nr. 426 din 17 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București,
secția I penală, pronunțată în Dosar nr. x/2/2013, rămasă
definitivă prin Dosarul penal nr. x din 13 noiembrie 2013 a Înaltei
Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că
această pedeapsă este de 13 ani, 6 luni și 20 zile închisoare.
Atât prima
instanță - în sentința respectivă - cât și Înalta
Curte ca instanță de recurs au indicat corect data începerii
executării pedepsei în statul italian, respectiv 21 aprilie 2007 însă
au fost însă în eroare în determinarea datei la care executarea pedepsei
se sfârșește menționând că aceasta ar fi 02 octombrie 2019.
Se
observă însă, dintr-un simplu calcul matematic că executarea
pedepsei de 13 ani 6 luni și 20 de zile închisoare, începută la data
de 21 aprilie 2007 se sfârșește la data de 09 noiembrie 2020.
Eroarea
primei instanțe și a instanței de recurs s-a datorat faptului
că s-au avut în vedere 405 zile „eliberare anticipată” dispusă
conform legislației italiene.
În realitatea
însă, ceea ce s-a dispus să execute condamnatul este pedeapsa de 13
ani 6 luni și 20 de zile închisoare iar cele 405 zile „eliberare
anticipată” pot fi, eventual, valorificate de condamnat la momentul
discutării în comisia de liberare condiționată.
Față
de dispozițiile legale enunțate mai sus și având în vedere
și Decizia nr. 15/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept din cadrul Înaltei Curți de casație și justiție
rezultă că doar în acel moment se va analiza dacă și în ce
măsură aceste zile de „eliberare anticipată” au sau nu
corespondent în legislația română în „pedeapsa considerată ca
executată pe baza muncii prestate” la care se referă art. 100 alin.
(3) C. pen. și Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor.
Așa
fiind, se reține că în mod justificat instanța de fond a
apreciat că cele 405 zile de liberare anticipată nu pot fi deduse din
pedeapsa de 13 ani, 6 luni și 20 zile închisoare pe care condamnatul A. trebuie
să o execute, situația sa juridică fiind stabilită cu
autoritate de lucru judecat prin sentința penală nr. 426 din 17
septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală,
rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 3532 din 13
noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția
penală, astfel că hotărârea atacată este legală
și temeinică.
În
consecință, în temeiul art. 425
1
pct. 7 lit. b) C. proc.
pen., contestația formulată de condamnatul A. împotriva
sentinței penale nr. 107/F din 3 iulie 2015 a Curții de Apel
București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr.
x/2/2015, va fi respinsă, ca nefondată.
Conform
dispozițiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi
obligat la plata sumei de 265 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către
stat, din care suma de 65 lei reprezentând onorariul parțial cuvenit
apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul
Ministerului Justiției
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca
nefondată contestația formulată de contestatorul A. împotriva sentinței
penale nr. 107/F din 3 iulie 2015 a Curții de Apel București,
secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2015.
Obligă
contestatorul la plata sumei de 265 lei cu titlu de cheltuieli judiciare
către stat, din care suma de 65 lei reprezentând onorariul parțial
cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul
Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată
în ședință publică, azi 04 septembrie 2015.