ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 879/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 879/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 441/F din 05

noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I-a penală, s-a

admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

În baza art. 130 și

urm. din Legea nr. 302/2004 rep. s-a recunoscut Sentința nr. 990/10 din data de

28 ianuarie 2010, pronunțată de Tribunalul Ordinar din Milano, definitivă la

data de 03 mai 2011 prin respingerea apelului prin Sentința nr. 971/11 din data

de 18 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel din Milano, prin care

cetățeanul român V.M. a fost condamnat la pedeapsa de 6 ani și 6 luni

închisoare și 16.000 euro amendă, precum și interdicția perpetuă de la

funcțiile publice, interdicția legală în timpul executării pedepsei și

interdicția perpetuă de la funcțiile din toate școlile de orice grad, ca și de

la serviciile în instituții publice sau private frecventate cu precădere de

minori.

S-a dispus

transferarea condamnatului V.M. într-un penitenciar din România în vederea

continuării executării pedepsei de 6 ani și 6 luni închisoare.

În baza art. 71 C.

pen. pe durata executării pedepsei s-au interzis condamnatului V.M. drepturile

prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 65 C.

pen. s-au interzis condamnatului V.M. drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1)

lit. a) teza a II-a și lit. b) pe o durată de 10 ani după executarea pedepsei

principale.

S-a dedus perioada

executată de la data de 31 martie 2009 la zi. S-a dispus emiterea mandatului de

executare a pedepsei închisorii la data rămânerii definitive a prezentei

sentințe.

În baza art. 192

alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în

sarcina acestuia.

Onorariul cuvenit

apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 320 RON, se va suporta din

fondul Ministerului Justiției.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

La data de 05

octombrie 2012, pe rolul Curții de Apel București, secția I penală, a fost

înregistrată, sub nr. 7492/2/2012, sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București, în temeiul dispozițiilor art. 162 alin. (4) și art.

163 din Legea nr. 302/2004 rep. prin care s-a solicitat recunoașterea Sentinței

nr. 990/10 din data de 28 ianuarie 2010, pronunțată de Tribunalul Ordinar din

Milano, definitivă la data de 03 mai 2011 prin respingerea apelului prin

Sentința nr. 971/11 din data de 18 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel

din Milano, privind pe cetățeanul român V.M. și transferarea acestuia într-un

penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei aplicate de

statul solicitant. La dosarul cauzei au fost depuse adresa nr. 3530496 din 23

aprilie 2012 a Ministerului Administrației și Internelor - Direcția pentru

Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, adresa nr. 1905982/11

din 20 aprilie 2012 a Ministerului Administrației și Internelor - Direcția

Generală de Pașapoarte, adresa nr. 18206/2012/EM din 16 martie 2012 a

Ministerului Justiției - Direcția Drept Internațional și Cooperare Judiciară -

Serviciul cooperare judiciară internațională în materie penală, adresa nr. TCE

033.006.005-2004/RM a Ministerului Justiției al Republicii Italia, referat

asupra faptelor infracționale atribuite lui V.M., procesul-verbal în care este

consemnat acordul condamnatului la transferare, dispozițiile legale aplicabile,

certificat privind situația executării pedepsei, Sentința nr. 990/10 din data

de 28 ianuarie 2010, pronunțată de Tribunalul Ordinar din Milano și Sentința

nr. 971/11 din data de 18 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel din Milano.

În conformitate cu

dispozițiile art. 152 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 rep., Curtea a procedat

la încunoștințarea persoanei condamnate V.M. despre obiectul prezentei cauze și

termenul fixat la Penitenciarul Vigevano - Republica Italia.

Analizând actele și

lucrările dosarului Curtea a constatat următoarele:

Tribunalul Ordinar

din Milano, prin Sentința nr. 990/10 din data de 28 ianuarie 2010, definitivă

la data de 03 mai 2011 prin respingerea apelului prin Sentința nr. 971/11 din

data de 18 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel din Milano, a condamnat pe

cetățeanul român V.M. la pedeapsa de 6 ani și 6 luni închisoare și 16.000 euro

amendă, precum și interdicția perpetuă de la funcțiile publice, interdicția

legală în timpul executării pedepsei și interdicția perpetuă de la funcțiile

din toate școlile de orice grad, ca și de la serviciile în instituții publice

sau private frecventate cu precădere de minori, pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 81 C. pen.v., 110/600bis alin. (1), alin. (3)

n 4, 5, 6, 8-4, art. 1 și 7 din Legea nr. 75/58.

În fapt s-a reținut,

în esență, că, în perioada noiembrie 2008 - 31 martie 2009, condamnatul V.M.,

împreună cu alte persoane, la Milano, Arluno și în alte localități, a înlesnit,

exploatat și favorizat prostituția a patru femei, dintre care una minoră,

inducându-le să vină din România în Italia pentru a se prostitua, conducându-le

la locul în care se prostituau, controlând activitatea acestora și ridicând

banii proveniți din această activitate, fapte comise prin violență și amenințare

în dauna mai multor persoane, inclusiv rude pe linie ascendentă.

Potrivit art. 143 din

Legea nr. 302/2004 rep., transferarea unei persoane condamnate în vederea

executării pedepsei poate avea loc numai în următoarele condiții: a)

condamnatul este resortisant al statului de executare; b) hotărârea este

definitivă; c) la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai are de

executat cel puțin 6 luni din durata pedepsei. În cazuri excepționale, în baza

acordului între statele implicate, transferarea poate avea loc chiar dacă

partea de pedeapsă neexecutată este mai mică de 6 luni. d) transferul este

consfințit de către persoana condamnată sau dacă, în raport cu vârsta ori cu

starea fizică sau mintală a acestuia, unul dintre cele două state consideră

necesar, de către reprezentatul persoanei. Consimțământul nu se cere în cazul

evadatului care s-a refugiat în statul de executare al cărui resortisant este.

e) faptele care au atras condamnarea constituie infracțiuni, potrivit legii

statului de executare; f) statul de condamnare și statul de executare trebuie

să se pună de acord asupra acestei transferări, în caz contrar, transferarea nu

poate avea loc.

Examinând dosarul

cauzei, Curtea a constatat că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de

dispozițiile art. 143 din Legea nr. 302/2004 rep.

Astfel, condamnatul

V.M. este cetățean român, conform datelor transmise de Ministerului

Administrației și Internelor - Direcția Generală de Pașapoarte și Direcția

pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, hotărârea de

condamnare sus-menționată este definitivă de la data de 03 mai 2011, a fost

arestat de la data de 31 martie 2009 la zi, iar durata condamnării se

împlinește la data de 30 septembrie 2015.

De asemenea,

transferul a fost consimțit de condamnatul V.M. în mod liber și în deplină

cunoștință de cauză.

Totodată, Curtea a

constatat că și condiția dublei incriminări este îndeplinită, faptele reținute

în sarcina condamnatului V.M. prin hotărârea de condamnare sus-menționată având

corespondent în legislația penală română, în sensul că întrunesc, în drept,

elementele constitutive ale infracțiunii de proxenetism prevăzută de art. 329

alin. (1), (2) și (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 75

lit. a) C. pen. și pedepsită cu închisoare de la 5 la 18 ani și interzicerea

unor drepturi.

De asemenea, statul

român și statul italian, s-au pus de acord asupra acestei transferări,

Republica Italiană, prin declarația dată folosindu-se de dreptul acordat de

art. 3 parag. 3 din Convenția de la Strasbourg, excluzând procedura conversiei

pedepsei, prevăzută la art. 9 parag. 1b și 11.

Ca atare, Curtea a

constatat că în prezenta cauză sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de

art. 143 din Legea nr. 302/2004 rep., că felul și durata pedepsei principale

aplicate condamnatului V.M. nu sunt incompatibile cu legislația națională,

astfel că a recunoscut Sentința nr. 990/10 din data de 28 ianuarie 2010,

pronunțată de Tribunalul Ordinar din Milano, definitivă la data de 03 mai 2011

prin respingerea apelului prin Sentința nr. 971/11 din data de 18 martie 2011,

pronunțată de Curtea de Apel din Milano. Curtea a avut în vedere și

împrejurarea că din procesul-verbal de audiere a condamnatului V.M. rezultă că

acesta a solicitat continuarea executării pedepsei în România, reinserția sa

socială și reabilitarea putând fi realizate prin transferarea sa în statul de

origine. În ceea ce privește pedeapsa complementară aplicată condamnatului V.M.

prin hotărârea de condamnare sus-menționată, Curtea a constatat că aceasta este

compatibilă cu legislația națională în ceea ce privește natura și conținutul,

având corespondent în legislația penală română în dispozițiile art. 64 alin.

(1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., însă nu corespunde sub aspectul

duratei, care potrivit art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen. este de maxim 10 ani.

Deși Republica Italia

a exclus procedura conversiei pedepsei, în ceea ce privește aplicarea pedepsei

complementare, Curtea a avut în vedere dispozițiile art. 10 pct. 2 din Legea

nr. 76/1996 pentru ratificarea Convenției europene asupra transferării

persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg, conform cărora, dacă durata

sancțiunii aplicată prin hotărârea de condamnare este incompatibilă cu

legislația statului de executare, acesta poate prin hotărâre să adapteze

această sancțiune la cea prevăzută de propria sa lege.

Ca atare, pentru

considerentele expuse, Curtea a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București. Pe cale de consecință, în baza art. 130 și urm.

din Legea nr. 302/2004 rep. a recunoscut Sentința nr. 990/10 din data de 28

ianuarie 2010, pronunțată de Tribunalul Ordinar din Milano, definitivă la data

de 03 mai 2011 prin respingerea apelului prin Sentința nr. 971/11 din data de

18 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel din Milano, prin care cetățeanul

român V.M. a fost condamnat la pedeapsa de 6 ani și 6 luni închisoare și 16.000

euro amendă, precum și interdicția perpetuă de la funcțiile publice,

interdicția legală în timpul executării pedepsei și interdicția perpetuă de la

funcțiile din toate școlile de orice grad, ca și de la serviciile în instituții

publice sau private frecventate cu precădere de minori. A dispus transferarea

condamnatului V.M. într-un penitenciar din România în vederea continuării executării

pedepsei de 6 ani și 6 luni închisoare.

Având în vedere

dispozițiile hotărârii de condamnare, în baza art. 71 C. pen. pe durata

executării pedepsei a interzis condamnatului V.M. drepturile prevăzute de art.

64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. În baza art. 65 C. pen. a

interzis condamnatului V.M. drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a)

teza a II-a și lit. b) pe o durată de 10 ani după executarea pedepsei

principale, a dedus perioada executată de la data de 31 martie 2009 la zi, a

dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii la data rămânerii

definitive a prezentei sentințe.

Sentința a fost

recurată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Prin motivele de

recurs, Ministerul Public a solicitat casarea în parte a sentinței recurate și

în rejudecare să se dispună recunoașterea și punerea în executare și a pedepsei

amenzii în cuantum de 16.000 euro aplicată prin hotărârea străină de

condamnare, invocând Recursul în interesul legii nr. 3/2012, pronunțat de

Înalta Curte de Casație și Justiție.

Examinând hotărârea

atacată, atât prin prisma motivelor invocate de Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București, cât și din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că

recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta.

Astfel, Înalta Curte

reține că instanța de fond a recunoscut în totalitate Sentința nr. 990/10 din

data de 28 ianuarie 2010, pronunțată de Tribunalul Ordinar din Milano,

definitivă la data de 03 mai 2011 prin respingerea apelului prin Sentința nr.

971/11 din data de 18 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel din Milano,

prin care cetățeanul român V.M. a fost condamnat la pedeapsa de 6 ani și 6 luni

închisoare și la 16.000 euro amendă, precum și interdicția perpetuă de la

funcțiile publice, interdicția legală în timpul executării pedepsei și

interdicția perpetuă de la funcțiile din toate școlile de orice grad, ca și de

la serviciile în instituții publice sau private frecventate cu precădere de

minori, și s-a dispus transferarea condamnatului V.M. într-un penitenciar din

România în vederea continuării executării pedepsei de 6 ani și 6 luni

închisoare.

Cu privire la

pedeapsa de 16.000 euro amendă, Înalta Curte reține însă că, punerea în

executare a acestei sancțiuni, urmează a fi făcută potrivit legislației

naționale, de către instanța de executare, în speța de față, de către Curtea de

Apel București.

Astfel, referitor la

executarea pedepsei de 16.000 euro amendă, Înalta Curte constată că, aceasta se

va realiza potrivit dispozițiilor art. 418 C. proc. pen. cu referire la art.

425 C. proc. pen., privind punerea în executare a amenzii penale, care prevăd

că. "Persoana condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să depună

recipisa de plată integrală a amenzii la instanța de executare, în termen de 3

luni de la rămânerea definitivă a hotărârii".

"Când cel

condamnat se găsește în imposibilitate de a achita integral amenda în termenul

prevăzut în alineatul precedent, instanța de executare, la cererea

condamnatului, poate dispune eșalonarea plății amenzii, pe cel mult 2 ani în

rate lunare".

"În caz de

neîndeplinire a obligației în termenul arătat în alin. (1) sau de neplată a

unei rate, instanța de executare comunică un extras de pe acea parte din

dispozitiv care privește aplicarea amenzii organelor competente, în vederea

executării amenzii potrivit dispozițiilor legale privind executarea silită a

creanțelor fiscale și cu procedura prevăzută de aceste dispoziții."

Față de aceste

considerente, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București împotriva Sentinței penale nr. 441/F din 05 noiembrie 2012 a

Curții de Apel București, secția I-a penală, privind pe intimatul condamnat

persoană transferabilă V.M.

Onorariul cuvenit

apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul condamnat persoană

transferabilă, în sumă de 320 RON, se va suporta din fondul Ministerului

Justiției.

Cheltuielile judiciare

ocazionate cu soluționarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel București, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

împotriva Sentinței penale nr. 441/F din 05 noiembrie 2012 a Curții de Apel

București, secția I-a penală, privind pe intimatul condamnat persoană

transferabilă V.M.

Onorariul cuvenit

apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul condamnat persoană

transferabilă, în sumă de 320 RON, se va suporta din fondul Ministerului

Justiției.

Cheltuielile

judiciare ocazionate cu soluționarea recursului declarat de Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București, rămân în sarcina statului

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 13 martie 2013.

Procesat

de GGC - GV