ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4000/2013

Asupra recursului penal de față, constată următoarele: Prin Rezoluția nr. 1352/11-5/2013 din data de 09 iulie 2013, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a sesizat Curtea de Apel București, în temeiul dispozițiilor art. 162 alin. (4) și art. 163 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, în vederea recunoașterii Sentinței penale nr. 40 Hv 3/13i din data de 26 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul L.W.N. din Republica Austria, rămasă definitivă la data de 02 martie 2013 și a punerii în executare a acesteia, ca urmare a cererii formulate de Ministerul Federal al Justiției din Republica Austria, de transferare într-un penitenciar din România a condamnatului M.V.

(cetățean român) în vederea continuării executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată în statul solicitant. Prin Sentința penală nr. 388/F din 22 august 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, s-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. În temeiul art. 162 rap. la art. 158 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală - republicată, a recunoscut Sentința penală nr. 40 Hv 3/13i din data de 26 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul L.W.N. din Republica Austria, rămasă definitivă la data de 02 martie 2013. S-a dispus transferarea condamnatului M.V. din Republica Austria într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată prin sentința penală anterior menționată.

S-a dedus din pedeapsă perioada deja executată de condamnat, începând cu data de 20 noiembrie 2012 și până la zi. S-a dispus emiterea unui mandat de executare a pedepsei, la data rămânerii definitive a prezentei sentințe. În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, iar onorariul avocatului din oficiu, în sumă de 320 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiției. Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea, pe baza informațiilor și a documentelor comunicate de către statul de condamnare, în aplicarea Convenției europene asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983 și ratificată de România prin Legea nr. 76/1996, a constatat următoarele: Prin Sentința penală nr. 40 Hv 3/13i din data de 26 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul L.W.N.

din Republica Austria, rămasă definitivă la data de 02 martie 2013, s-a dispus condamnarea inculpatului M.V. - aflat în stare de arest preventiv - la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt grav, săvârșită ca infracțiune de obicei, parțial în formă consumată și parțial sub formă de tentativă, infracțiune prev. de art. 127, art. 128 alin. (1) cifra 4, 130 prima variantă și art. 15 C. pen. austriac. În fapt, în cuprinsul sentinței de condamnare s-a reținut că în perioada 18 februarie 2012 - 09 noiembrie 2012, inculpatul M.V., împreună cu o altă persoană, în baza aceleiași rezoluții infracționale și folosind același mod de operare, au sustras bunuri din posesia mai multor persoane.

Din durata pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului M.V., s-a scăzut perioada cât acesta a fost privat de libertate, prin arestarea sa preventivă începând cu data de 20 noiembrie 2012. În raport cu situația de fapt reținută în hotărârea definitivă de condamnare s-a constatat îndeplinită condiția dublei incriminări, prevăzută de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internațională în materie penală - republicată, precum și de art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983. Astfel, faptele reținute în sarcina condamnatului M.V. au corespondent și în legislația penală română, acestea realizând conținutul constitutiv al infracțiunii de furt calificat în formă continuată prev. de art. 208 alin. (1) - art. 209 alin. (1) lit. a) C. pen., cu aplic art. 41 alin. (2) C. pen., pedepsite cu închisoarea de la 3 la 15 ani.

Felul și durata pedepsei anterior menționate, sunt compatibile cu legea penală română, conform normelor de incriminare deja evidențiate și dispozițiilor art. 53 pct. 1 lit. b) C. pen., în raport cu care inculpatului îi putea fi aplicată acea pedeapsă și în ordinea juridică internă, astfel că nu se ridică problema conversiunii condamnării. Prin declarația din data de 08 aprilie 2013, consemnată în cuprinsul unui proces-verbal, condamnatul M.V. (deținut în Penitenciarul W.N.) a precizat că nu își dă consimțământul pentru a fi transferat în România, în vederea executării restului de pedeapsă. În cursul judecării acestei cauze, condamnatul a fost legal citat la locul de deținere (Penitenciarul S.), fără a exprima vreo poziție cu privire la procedura în desfășurare.

Referitor la declarația condamnatului, Curtea constată că existența consimțământului acestuia, în vederea realizării transferării într-un penitenciar din România, nu este obligatorie, conform art. 3 din Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate (adoptat la Strasbourg în anul 1997 și ratificat de România prin O.G. nr. 92/1999, aprobată prin Legea nr. 511/2001), invocat și de către autoritățile austriece, întrucât, prin Decizia nr. 1020573/FrB din 13 din data de 25 martie 2013 (definitivă și executorie), emisă de către Direcția de Poliție Wiener Neudstadt, s-a luat în ceea ce îl privește, măsura interdicției de a se afla pe teritoriul Republicii Austria, pe o durată limitată de 8 ani.

Pentru motivele mai sus arătate, Curtea a concluzionat că sunt îndeplinite toate condițiile (prevăzute în art. 143 din Legea nr. 302/2004 republicată) pentru realizarea transferării condamnatului M.V. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei închisorii, în felul și durata stabilite de autoritățile judiciare austriece. Astfel, faptele care au atras condamnarea acestuia sunt incriminate și de legea penală a statului român, hotărârea instanței străine este definitivă și executorie, condamnatul este resortisant al statului român, la data primirii cererii de transferare mai avea de executat peste 6 luni din durata pedepsei închisorii (care expiră la 20 noiembrie 2013) și, deși nu a consimțit la realizarea transferării sale într-un penitenciar din România, existența acordului său în acest sens nu este obligatorie.

În consecință, Curtea, în temeiul art. 162 raportat la art. 158 din Legea nr. 302/2004 republicată, a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a recunoscut Sentința penală nr. 40 Hv 3/13i din data de 26 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul L.W.N. din Republica Austria, rămasă definitivă la data de 02 martie 2013 și a dispus transferarea condamnatului M.V. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 2 ani închisoare, aplicată prin hotărârea sus-menționată. În temeiul art. 88 alin. (1) C. pen., a dedus din această pedeapsă rezultantă, perioada deja executată de condamnat în regim de detenție, începând cu data de 20 noiembrie 2012 până la zi.

În temeiul art. 162 alin. 6 din Legea nr. 302/2004 republicată, a dispus emiterea unui mandat de executare, cu privire la pedeapsa rezultantă anterior menționată, la data rămânerii definitive a prezentei sentințe penale. În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea acestei cauze au rămas în sarcina statului. În temeiul art. 189 alin. (1) și alin. (2) C. proc. pen., onorariul avocatului din oficiu, desemnat pentru a asigura asistența juridică obligatorie a condamnatului (aflat în stare de deținere într-un penitenciar străin), va fi suportată din fondul Ministerului Justiției. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs persoana solicitată M. (fost D.) V. criticând-o pentru nelegalitate cu privire la transferul său într-un penitenciar din România în vederea continuării executării restului de pedeapsă, susținând că nu și-a dat acordul în acest sens.

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului rezultă că prin Sentința penală nr. 40 Hv 3/13i din data de 26 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul L.W.N. din Republica Austria, rămasă definitivă la data de 02 martie 2013, s-a dispus condamnarea inculpatului M.V. - aflat în stare de arest preventiv - la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt grav, săvârșită ca infracțiune de obicei, parțial în formă consumată și parțial sub formă de tentativă, infracțiune prev. de art. 127, art. 128 alin. (1) cifra 4, 130 prima variantă și art. 15 C. pen. austriac. S-a reținut în sarcina persoanei solicitate că în perioada 18 februarie 2012 - 09 noiembrie 2012, împreună cu o altă persoană, în baza aceleiași rezoluții infracționale și folosind același mod de operare, au sustras bunuri din posesia mai multor persoane.

Faptele reținute în sarcina acesteia au corespondent și în legislația penală română, acestea realizând conținutul constitutiv al infracțiunii de furt calificat în formă continuată prev. de art. 208 alin. (1) - art. 209 alin. (1) lit. a) C. pen., cu aplic art. 41 alin. (2) C. pen., pedepsite cu închisoarea de la 3 la 15 ani, iar felul și durata pedepsei anterior menționate, sunt compatibile cu legea penală română, conform normelor de incriminare deja evidențiate și dispozițiilor art. 53 pct. 1 lit. b) C. pen., fiind astfel exclusă problema conversiunii condamnării.

Față de situația de fapt reținută în hotărârea definitivă de condamnare, în mod corect s-a constatat îndeplinită condiția dublei incriminări, prevăzută de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internațională în materie penală - republicată, precum și de art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983. În ce privește susținerea persoanei solicitate că prin Declarația din data de 08 aprilie 2013, a precizat că nu își dă consimțământul pentru a fi transferat în România, în vederea executării restului de pedeapsă, se constată că în mod corect, instanța de fond a reținut că existența consimțământului acesteia, în vederea realizării transferării într-un penitenciar din România, nu este obligatorie, conform art. 3 din Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate (adoptat la Strasbourg în anul 1997 și ratificat de România prin O.G.

nr. 92/1999, aprobată prin Legea nr. 511/2001), întrucât, prin Decizia nr. 1020573/FrB din 13 din data de 25 martie 2013 (definitivă și executorie), emisă de către Direcția de Poliție Wiener Neudstadt, s-a luat în ceea ce o privește, măsura interdicției de a se afla pe teritoriul Republicii Austria, pe o durată limitată de 8 ani. Având în vedere cele menționate mai sus precum și documentele prevăzute de Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în anul 1983, care au însoțit cererea formulată de autoritățile austriece, Înalta Curte constată că în mod corect s-a reținut ca fiind îndeplinită condiția prev. de art. 3 lit. b din Convenție și art. 143 din Legea nr. 302/2004 republicată.

Prin urmare, recursul declarat de persoana solicitată M. (fost D.) V. este nefondat, urmând ca în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. să fie respins. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligată recurenta persoană solicitată la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGE

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul persoană solicitată M. (fost D.) V. împotriva Sentinței penale nr. 388/F din 22 august 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală. Obligă recurentul condamnat persoană solicitată la plata sumei de 520 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 12 decembrie 2013. Procesat de GGC - AM