ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 15/2013

Deliberând asupra recursului de față, pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei constată următoarele: Prin sentința penală nr. 330 din 4 septembrie 2012 Curtea de Apel București, secția I penală, a admis sesizarea în baza art. 149 alin. (4) și art. 150 din Legea nr. 302/2004, modificată și republicată, formulată de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și, în consecință: În temeiul art. 162 raportat la 158 din Legea nr. 302/2004 republicată, a recunoscut sentința penală nr. 162 Hv 140/10m din 18 octombrie 2011 și decizia din 2 martie 2011 pronunțate de Tribunalul de Land pentru Cauze penale Viena, a dispus transferarea persoanei condamnate G.A. într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 5 ani închisoare.

Conform art. 162 alin. (6) din Legea nr. 302/2004 republicată, a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei din durata căreia a fost dedusă perioada executată începând cu data de 21 mai 2010 la zi. Cheltuielile judiciare în cauză au rămas în sarcina statului iar onorariul apărător din oficiu s-a stabilit a fi plătit din fondul Ministerului Justiției. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că prin adresa din data de 6 decembrie 2011, Ministerul Justiției, Serviciul Cooperare judiciară internațională în materie penală a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 302/2004 republicate, cererea formulată de autoritățile judiciare din Republica Austria prin care se solicită transferarea persoanei condamnate G.A.

într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei aplicate de instanțele austriece. Cererea formulată de autoritățile judiciare austriece a fost însoțită de documentele prevăzute de art. 6 pct. 2 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983, respectiv, adresa din din 25 noiembrie 2011 a Ministerului Federal de Justiție al Republicii Austria care conține și informații privind executarea pedepsei ; sentința nr. 162 Hv 140/10m din 11 octombrie 2010 a Tribunalului Landului pentru Cauze Penale; decizia din 24 ianuarie 2011 emisă de Direcția de Poliție Federală Viena, privind interdicția de ședere impusă împotriva susnumitului; sentința nr. 162 Hv 140/10m din 2 martie 2011 a Tribunalului Landului pentru Cauze Penale; copia dispozițiilor legale aplicabile; procesul verbal din 9 decembrie 2011 privind audierea persoanei în legătură cu transferarea sa în România.

S-a constatat în urma analizării actelor și lucrărilor dosarului că, prin sentința penală nr. 162 Hv 140/10m din 18 octombrie 2011, definitivă și decizia din 2 martie 2011, definitivă la data de 12 aprilie 2011, pronunțate de Tribunalul de Land pentru Cauze penale Viena i-a fost aplicată numitei G.A. pedeapsa de 5 ani și 6 luni, redusă în final la 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, parțial finalizată, parțial rămasă în fază de tentativă, prevăzută de art. 142 alin. (1), 142 alin. (1), 143 cazul 2 C. pen. austriac. În fapt, s-a reținut că la data de 25 aprilie 2010, G.A. împreună cu alte persoane, a sustras prin constrângere de la administratorul firmei M.C.C.A. Cazinou pentru jocuri automate, un telefon mobil, bani în numerar în sumă de 7.750 euro și un hard-disk, precum și un alt telefon mobil marca Motorola V 3. La data de 21 mai 2010, împreună cu aceleași persoane, a încercat să sustragă de la administratorii firmei I.P.E.S.

V. SRL suma de 5.290 euro. La data de 18 mai 2010, împreună cu alte 2 persoane a încercat să sustragă, prin constrângere, de la administratorul firmei I.P.E.S. o sumă de bani. S-a mai reținut de către instanța de fond, întemeiat pe informațiile și documentele comunicate de statul de condamnare în aplicarea Convenției europene asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983, că împotriva numitei G.A. s-a emis o hotărâre de interdicție de reședință pe durată nelimitată pe teritoriul Austriei, astfel cum reiese din adresa din data de 24 ianuarie 2011 a Direcției Poliției Federale Viena.

Totodată, a mai reținut că, potrivit adresei din 25 noiembrie 2011 a Ministerului Federal de Justiție al Republicii Austria care conține și informații privind executarea pedepsei, pedeapsa va fi finalizată la data de 21 mai 2015 (fiind menționat eronat în cuprinsul sentinței anul 2012). Având în vedere cererea și înscrisurile însoțitoare susmenționate transmise de autoritățile judiciare austriece precum și verificările efectuate de Ministerul Administrației și Internelor, Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date și la Ministerul Administrației și Internelor, Direcția Generală de Pașapoarte cu privire la persoana condamnată G.A., instanța a considerat că sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 143 lit. a), b), c), e) și f) din Legea nr. 302/2004 republicată, condamnata este cetățean al statului de executare, hotărârile judecătorești de condamnare sunt definitive, la data primirii cererii de transferare condamnata mai avea de executat cel puțin 6 luni din durata pedepsei stabilite, există dublă incriminare, și anume, faptele comise de către condamnată întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de tâlhărie, prevederile de art. prevăzute de art. 211 alin. (1), alin. (2 1 ) lit. a) C. pen., art. 211 alin. (1), alin. (2 1 ), art. 20 raportat la art. 211 alin. (1), alin. (2 1 ) lit. a) C. pen.,

cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

roman privind concursul de infracțiuni, durata condamnării împlinindu-se la data de 21 mai 2015. În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 143 lit. d) din Legea nr. 302/2004 modificată și republicată (corelativ, art. 3 pct. 1 lit. d) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983) care se referă la cerința existenței la transfer a consimțământului scris, liber exprimat și în deplină cunoștință de cauză a persoanei condamnate, solicitat în condițiile art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, Curtea a reținut că, deși, din procesul verbal din data de 9 decembrie 2011 întocmit cu privire la audierea condamnatului de către Inspectorul de District Judith Krall la Penitenciarul Schwarzau, Biroul Executare Penală, Austria rezultă expres opinia condamnatei că nu dorește continuarea executării pedepsei în România, din adresa nr. III-1292661/Fr.B/l 1 din data de 24 ianuarie 2011 a Direcției Poliției Federale Viena reiese că împotriva numitei G.A.

s-a emis o hotărâre de interdicție de reședință pe durată nelimitată pe teritoriul Austriei, astfel că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 3 parag. 1 din Protocolul adițional al convenției europene asupra transferării persoanelor condamnate adoptat la Strasbourg iar consimțământul acesteia nu este necesar. Împotriva sentinței pronunțate în cauză a formulat recurs persoana transferabilă G.A., care a criticat-o sub aspectul nelegalității, invocând în motivele scrise de recurs și susținute oral în fața instanței cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen., greșita aplicare a legii, în sensul că, din actele depuse la dosarul cauzei rezultă că persoana transferabilă nu și-a dat consimțământul la transfer, are familie și este căsătorită în Austria, fapt ce explică și schimbarea numelui acesteia.

Totodată, a arătat că printr-o hotărâre a Poliției de Frontieră a fost redus termenul de a sta pe teritoriul statului austriac de la o perioadă nedeterminată la 5 ani, iar din hotărârea depusă rezultă fără echivoc că instanța austriacă a acceptat cererea de liberare condiționată a condamnatei persoană transferabilă, situație în care nu se mai impune transferul acesteia în vederea continuării executării pedepsei într-un penitenciar din România. Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul formulat de persoana transferabilă G.A. este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Potrivit prevederilor art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, transferarea persoanei condamnate în vederea executării pedepsei poate avea loc numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: a) condamnatul este resortisant al statului de executare; b) hotărârea este definitivă; c) la data primirii cererii de transferare condamnate urmare de executat cel puțin 6 luni din durata pedepsei; d) transferul este consimțit de către persoana condamnată; e) faptele care au atras condamnarea constituie infracțiuni potrivit legii statului de executare; f) statul de condamnare și statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestui transfer; în caz contrar, transferarea nu poate avea loc.

În cauză, numita G.A., este cetățean român, a fost condamnată definitiv în Republica Austria Belgia la pedeapsa de 5 ani închisoare, a căror durată se împlinește la data de 21 mai 2015, pentru faptele prevăzute de art. 142 alin. (1), art. 142 alin. (1) și art. (143) cazul 2 C. pen. austriac, având corespondent în prev. de art. 211 alin. (1), alin. (2 1 ) (a) C. pen., art. 211 alin. (1), alin. (2 1 ), art. 20 raportat la art. 211 alin. (1), alin. (2 1 ) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. român privind concursul de infracțiuni, iar statul român ca stat de executare și-a dat acordul la transfer, fiind îndeplinite, în mod incontestabil, condițiile prevăzute de art. 143 lit. a), b), c), e) și f) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Referitor la condiția prevăzută în art. 143 lit. d), consimțământul persoanei condamnate, din legea menționată, aceasta nu mai este necesar a fi îndeplinită, astfel cum, în mod corect, s-a reținut prin sentința atacată, contrar susținerilor condamnatei recurente, întrucât, prin adresa din data de 24 ianuarie 2011 a Direcției Poliției Federale Viena rezultă că împotriva numitei G.A. s-a emis o hotărâre de interdicție de reședință pe durată nelimitată pe teritoriul Austriei, împrejurare ce înlătură obținerea consimțământului condamnatului potrivit dispozițiilor art. 3 pct. 1 din Protocolul Adițional la Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptat la Strasbourg în anul 1977 (Protocol ratificat de Republica Austria și de România).

Criticile formulate de recurenta persoana transferabilă, prin apărător ales, nu pot fi primite de Înalta Curte întrucât, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului rezultă că, într-adevăr hotărârea de condamnare a suferit modificări în calea de atac a apelului, sub aspectul interdicției de ședere pe teritoriul Austriei, care a fost redusă la o perioadă de 8 ani, însă sfera de aplicare a dispozițiilor art. 3 din Protocolul adițional al Convenției europene asupra transferării persoanelor condamnate nu se limitează doar la existența unei hotărâri privitoare la o interdicție nelimitată de ședere pe teritoriul unui stat, ele devin incidente în toate situațiile în care condamnarea pronunțată împotriva persoanei sau o hotărâre administrativă urmare a acesteia, conține o măsură de expulzare sau de conducere la frontieră, condiție îndeplinită și în prezenta cauză astfel cum rezultă din considerentele adresei din data de 24 ianuarie 2011 a Direcției Politiei Federale Viena.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnata persoană transferabilă G.A. împotriva sentinței penale nr. 330 din 4 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurenta condamnată persoană transferabilă la plata sumei de 280 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 80 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 7 ianuarie 2013.