ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 144/2014

Asupra recursului de față;

În baza actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 466 din 25 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, au fost recunoscute efectele sentinței pronunțată în Dosarul nr. 51 Hv 84/11 d la data de 27 ianuarie 2012 de către Tribunalul de Land Wiener Neustadt, definitivă și dispune transferarea persoanei condamnate K.D. în vederea continuării executării pedepsei de 4 ani și 2 luni închisoare într-un penitenciar din România și a fost dedusă din pedeapsă perioadele executate, astfel: de la 22 octombrie 2011 la 07 noiembrie 2011 și de la 23 noiembrie 2011 la zi.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că la data de 19 iulie 2013, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a solicitat instanței recunoașterea sentinței pronunțate în Dosarul nr. 51Hv 84/11 d de către Tribunalul de Land Wiener Neustadt la 21 septembrie 2012 și transferarea numitului K.D. într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei.

Prin adresa din noiembrie 2012, Ministerul Justiției - Direcția Drept Internațional și Tratate a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, în conformitate cu prevederile Legii nr. 302/2004, republicată, cererea formulată de autoritățile judiciare din Republica Austria prin care se solicită transferarea persoanei condamnate K.D. într-un penitenciar din România, pentru a continua executarea pedepsei cu închisoarea aplicată sus-numitului de către instanțele statului solicitant.

Din documentele transmise de autoritățile judiciare austriece, în aplicarea Convenției europene asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în 1983, rezultă că K.D. a fost condamnat prin sentința pronunțată în Dosarul nr. 51 Hv. 84/11 d de către Tribunalul de Land Wiener Neustadt, la 27 ianuarie 2012, la o pedeapsă de 3 ani și 6 luni închisoare, pentru infracțiunea de tentativă de furt prin efracție prev. de art. 15, art. 127, art. 129 cif 1 și 3 și art. 130 cazul 4, toate C. pen. austriac.

Prin aceeași hotărâre, instanța revocă suspendarea executării pedepsei de 8 luni închisoare la care K.D. a fost condamnat prin sentința pronunțată în Dosarul nr. 11 Hv 11.8/11 y-14, la 07 noiembrie 2011 de către Tribunalul Landului Leoben, ca urmare a comiterii infracțiunii de furt prin efracție prev. de art. 127 și art. 129 cif 1 C. pen. austriac.

Urmare revocării, persoana condamnată are de executat o pedeapsă de 4 ani și 2 luni închisoare.

În fapt, instanța a reținut că, la data de 22 noiembrie 2011, persoana condamnată a încercat să sustragă, în scopul de a și le însuși, două autoturisme parcate în orașul Baden, pe primul nereușind să-l pornească, iar la al doilea fiind surprins înainte de a demara.

Fapta pentru care K.D. a fost condamnat la o pedeapsă cu suspendarea executării și pentru care instanța a dispus revocarea suspendării, a constituit-o tot o infracțiune de furt în formă consumată, comisă în noaptea de 22 octombrie 2011 în Leoben; în această împrejurare, K.D. a pătruns, noaptea, prin efracție, în incinta grădiniței Primăriei Orașului Leoben și a sustras un proiector.

Examinând documentele transmise de autoritățile judiciare ale statului solicitant, se constată că este îndeplinită condiția dublei încriminări la care se referă art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004, republicată, și art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în 1983.

Astfel, faptele comise de persoana condamnată în împrejurările descrise își regăsesc încriminarea în dispozițiile art. 20 C. pen. rap. la art. 208 alin. (1) art. 209 alin. (1) lit. e) și i) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și, respectiv art. 208 alin. (1) art. 209 alin. (1) lit. g) și i) C. pen.

Din relațiile referitoare la lichidarea condamnării transmise de statului solicitant, rezultă că pedeapsa va fi considerată terminată la 06 ianuarie 2016, din pedeapsă fiind dedusă perioada executată ca arest preventiv și cuprinsă între 23 noiembrie 2011 - 27 ianuarie 2012.

Persoana condamnată nu și-a manifestat consimțământul, pentru a executa restul de pedeapsă într-un penitenciar din România, dar prin hotărârea nr. l-1019341/FrB/12 din 22 februarie 2012, Direcția de Poliție Federală Wiener Neustadt a dispus interdicția de reședință pe teritoriul Austriei a acestuia, pe o durată de 10 ani.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs persoana transferabilă K.D. care a arătat că nu dorește să fie transferat într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei, având în vedere că în luna decembrie 2013 va fi eliberat.

Înalta Curte, analizând recursul persoanei condamnate prin prisma criticilor formulate, cât și din oficiu, conform dispozițiilor art. 385

6

C. proc. pen., constată că acesta este neîntemeiat pentru următoarele considerente:

În mod corect a dispus instanța de fond admiterea sesizării formulate de Parchet, recunoașterea sentinței pronunțată în Dosarul nr. 51 Hv 84/11 d la data de 27 ianuarie 2012 de către Tribunalul de Land Wiener Neustadt, definitivă și a dispus transferarea persoanei condamnate K.D. într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei de 4 ani și 2 luni, deducând prevenția executată, având în vedere că la momentul pronunțării soluției erau îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege.

Din examinarea hotărârii de condamnare se constată că este îndeplinită cerința dublei incriminări prevăzută de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004, republicată, și art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în 1983, cum și cerințele art. 131 și art. 143 din Legea nr. 302/2004 republicată, faptele comise de persoana condamnată având corespondent în legislația penală română, realizând conținutul constitutiv al infracțiunilor prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 208 alin. (1) - art. 209 alin. (1) lit. e) și i) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și respectiv art. 208 alin. (1) - art. 209 alin. (1) lit. g) și i) C. pen.

Totodată, din actele dosarului rezultă că sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de dispozițiile art. 143 lit. a), b), c), d), f) din aceeași lege, în sensul că:

- persoana condamnată K.D. este cetățean român ;

- hotărârea penală de condamnare este definitivă;

- la data primirii cererii de transferare, sus-numitul avea de executat mai mult de 6 luni închisoare din durata pedepsei finale de 4 ani și 2 luni închisoare.

Din relațiile referitoare la lichidarea condamnării transmise de stalul solicitant, reiese că persoana condamnată a fost arestată preventiv de la data de 23 noiembrie 2011 - 27 ianuarie 2012, data terminării executării pedepsei fiind 06 ianuarie 2016;

- deși persoana condamnată nu și-a manifestat consimțământul pentru a executa restul de pedeapsă într-un penitenciar din România, prin hotărârea nr. l-1019341/FrB/12 din 22 februarie 2012, Direcția de Poliție Federală Wiener Neusfadt a dispus interdicția de reședință pe teritoriul Austriei a acestuia, pe o durată de 10 ani;

- din examinarea tuturor actelor cauzei rezultă că, în această fază a procedurii, statul de condamnare nu se opune transferului.

Sub aspectul naturii și duratei pedepsei de 4 ani și 2 luni închisoare aplicate condamnatului, Înalta Curte constată că acestea corespund prevederilor legii române, astfel încât continuarea executării sancțiunii este conformă exigențelor art. 158 din Legea nr. 302/2004 republicată.

Evaluând și oportunitatea transferului din perspectiva ansamblului datelor cauzei, Înalta Curte reține că persoana transferabilă K.D. este cetățean român,  iar legăturile sale cu statul de origine continuă să fie semnificative. Prin urmare, măsura transferului într-un penitenciar românesc ar facilita contactul direct al cetățeanului român cu familia, o atare măsură creând premisele atingerii scopului Convenției europene asupra transferării persoanelor condamnate și reintegrării sociale mai ușoare a condamnatului.

Față de considerentele arătate, Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă K.D.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul condamnat persoană transferabilă va fi obligat la plata sumei de 520 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă K.D. împotriva sentinței penale nr. 466 din 25 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul condamnat persoană transferabilă la plata sumei de 520 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 16 ianuarie 2014.