ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 405/2013

Asupra cauzei penale de față: Prin sentința penală nr. 369 din 24 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a fost respinsă, ca nefondată, cererea de contopire formulată, în temeiul art. 36 C. pen., de constatatorul condamnat M.C.M. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că cererea condamnatului M.C.M.

- prin care solicita contopirea pedepsei de 4 ani închisoare, aplicată pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat în formă continuată, cu pedeapsa de 1 an închisoare, aplicată pentru infracțiunea de ultraj, ambele stabilite prin sentința penală nr. 250/2010 din 15 septembrie 2010 de către Judecătoria Penală nr. 4 din Castellon, rămasă definitivă prin sentința nr. 57/2011 din 10 februarie 2011, pronunțată de Audiencia Provincial - Secția a 2-a Castellon, ambele recunoscute de autoritățile judiciare române prin sentința penală nr. 564 din 12 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 10161/2/2011 - este neîntemeiată întrucât prin hotărârea instanței de judecată spaniole s-a dispus executarea cumulată a celor două pedepse, condamnatului dându-i-se spre executare pedeapsa de 5 ani închisoare, hotărâre care nu poate fi modificată de instanțele de judecată române cu atât mai mult cu cât petentul condamnat a avut posibilitatea ca în Spania să opteze între cumulul celor două pedepse și contopire.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat recurs condamnatul M.C.M. care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, sub nr. 6729/2/2012. Recurentul condamnat nu și-a motivat în scris calea de atac, la termenul de dezbateri din 5 februarie 2013, apărătorul acestuia susținând că motivele de recurs se circumscriu cazului de casare prev. de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen. și că vizează greșita aplicare a legii ca urmare a faptului că deși, formal, cererea condamnatului a fost de contopire, întemeiată pe dispozițiile art. 449 C. proc. pen., care nu este admisibilă, instanța de fond trebuia să constate că, în realitate, aceasta era de conversiune a condamnării, întemeiată pe dispozițiile art. 146 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 și justificată de incompatibilitatea între legea spaniolă și cea română în ceea ce privește calculul pedepsei rezultante în cazul concursului de infracțiuni.

Analizând recursul prin prisma criticilor invocate, dar și din oficiu, sub toate aspectele, conform dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Prin sentința penală nr. 564 din 12 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II - a penală, în Dosarul nr. 10161/2/2011 (3888/2011) admițându-se sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, s-a recunoscut sentința penală nr. 250/2010 din 15 septembrie 2010 pronunțată de către Judecătoria Penală nr. 4 din Castellon, rămasă definitivă prin sentința nr. 57/2011 din 10 februarie 2011 pronunțată de Audiencia Provincial - Secția a 2-a Castellon, prin care M.C.M.

a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 5 ani închisoare și pedeapsa accesorie a decăderii din dreptul de sufragiu pasiv pe durata condamnării, și s-a dispus transferarea condamnatului M.C.M. într-un penitenciar din România în vederea executării pedepsei rezultante de 5 ani închisoare și a pedepsei accesorii prev. de art. 64 alin. l lit. a) teza a II-a C. pen. Hotărârea susmenționată a rămas definitivă prin nerecurare la data de 24 ianuarie 2012, în cauză emițându-se mandatul de executare a pedepsei nr. 657 din 21 februarie 2012. Prin cererea soluționată prin sentința penală nr. 369 din 24 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, condamnatul M.C.M. a solicitat contopirea pedepselor aplicate de autoritatea judiciară spaniolă pentru infracțiunile reținute în sarcina sa, potrivit dispozițiilor din legea penală română ce reglementează tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni (art. 33 lit. a) și art. 36 C. pen.).

În cadrul recursului declarat de condamnat împotriva hotărârii susmenționate, s-a susținut că pedeapsa ce urmează a fi executată de acesta - de 5 ani închisoare, stabilită potrivit regulii cumulului aritmetic prevăzută de dreptul spaniol, nu este conformă cu dispozițiile legale naționale, ceea ce ar impune, în faza de executare, conform art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., realizarea conversiunii condamnării, în condițiile art. 146 din Legea nr. 302/2004. În raport cu motivele și temeiurile de drept astfel invocate, Înalta Curte constată că argumentele apărării nu pot fi primite, considerentele avute în vedere fiind următoarele: Astfel, în primul rând, potrivit art. 449 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen., o pedeapsă definitiv aplicată poate fi modificată în faza de executare a acesteia numai dacă se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive decât cea prin care a fost stabilită, existenta unui concurs de infracțiuni. Or, în speță, pedeapsa de 5 ani închisoare - rezultată din cumulul aritmetic al pedepselor aplicate de autoritățile judiciare spaniole, recunoscută implicit de instanța națională la momentul când a dispus transferarea condamnatului într-un penitenciar din România în vederea continuării executării celor două pedepse recunoscute - a fost aplicată pentru două infracțiuni concurente judecate în aceeași cauză pentru care s-a pronunțat o hotărâre unică de condamnare, fără ca, în faza de executare, ulterioară realizării transferului, să se constate existența vreunei hotărâri definitive distincte de condamnare pentru alte infracțiuni concurente, ceea ce face inaplicabile dispozițiile art. 449 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen. raportate la cele ale art. 34 lit. b) C. pen. În al doilea rând, conform art. 146 alin. (1) și (3) din Legea nr. 302/2004, schimbarea condamnării, prin conversiune, fie și după transferarea persoanei condamnate, poate avea loc numai dacă felul pedepsei aplicate în străinătate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română. Înalta Curte constată însă că, în cauză, atât felul pedepsei rezultante aplicate, aceea cu închisoarea, cât și durata acesteia, sunt compatibile cu legislația română, astfel că nu se poate dispune modificarea acesteia. Este adevărat că persoana condamnată urmează să execute o pedeapsă rezultantă de 5 ani închisoare rezultată din cumulul aritmetic al pedepselor aplicate de autoritățile judiciare spaniole, însă aceasta nu depășește maximul general prevăzut de legea română, acela de 30 de ani, astfel încât nu există temeiuri pentru a se dispune conversiunea condamnării.

Considerentele anterior expuse corespund în totalitate cu rezolvarea ce a fost dată în recurs în interesul legii prin Decizia nr. XXIII din 12 octombrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite prin care s-a stabilit că instanța, în soluționarea unei cereri având ca obiect conversiunea condamnării, trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de infracțiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română, fără a putea înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzută de Codul penal român.

De altfel, o cerere de contopire juridică a pedepselor aplicate de statul de condamnare este nesustenabilă întrucât în cazul aplicării cumulului juridic al pedepselor recunoscute, s-ar aduce atingere modului de stabilire, de către statul de condamnare, a pedepsei rezultante, ceea ce ar echivala cu modificarea pedepsei aplicate, situație incompatibilă cu dispozițiile legale referitoarea la conversiunea condamnării. Sub acest aspect, în raport de condițiile instituite în reglementarea de principiu dată autorității de lucru judecat, Înalta Curte constată că în cauză operează autoritatea de lucru judecat, repunerea în discuție a aspectelor invocate de condamnat cu privire la incidența în speță a dispozițiilor art. 146 din Legea nr. 302/2004 aducând atingere autorității de lucru judecat de care se bucură orice hotărâre penală definitivă.

În consecință, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 385 15 pct. l lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul M.C.M. împotriva sentinței penale nr. 369 din 24 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, va obliga recurentul condamnat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul M.C.M. împotriva sentinței penale nr. 369 din 24 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 05 februarie 2013.