ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 36/2011

Asupra cauzei penale

de față:

Prin cererea înregistrată la data de 15 iunie

2010 pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu

minori și de familie, sub nr. 5312/2/2010, condamnata B.N.O. a solicitat ca, pe

calea contestației la executare, să se dispună contopirea pedepselor aplicate

prin Sentința penală din 15 decembrie 2004 pronunțată de Tribunalul Provincial

din Tarragona, secția a II-a, definitivă prin Hotărârea nr. 40/2006 din 28

aprilie 2006 a Tribunalului Provincial din Tarragona, secția a II-a,

recunoscută prin Sentința penală nr. 310 din 6 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie

în Dosarul nr. 7148/2/2009(1814/2009), aplicându-se dispozițiile din legea

penală română privitoare la concursul de infracțiuni, prin conversiunea

condamnării pronunțate în străinătate în raport cu aceste dispoziții și să fie

stabilită astfel spre executare, pedeapsa cea mai grea.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. și art. 146 din

Legea nr. 302/2004.

În motivarea cererii,

condamnata a criticat omisiunea instanței de fond de aplicare a cumulului

juridic ca modalitate de contopire a pedepselor recunoscute și a solicitat

instanței de executare să dispună conversiunea condamnării, conform art. 146

din Legea nr. 302/2004, și adaptarea modalității de contopire a pedepselor la

legislația românească, respectiv aplicarea cumulului juridic, astfel încât, în

final, contestatoarea să execute pedeapsa de 5 ani și 3 luni închisoare.

Prin Sentința penală

nr. 260/F din 16 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a II-a

penală și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondată,

contestația la executare formulată de contestatoarea B.N.O.

În considerentele

acestei hotărâri s-a reținut că prin sentința penală pronunțată de instanța din

Spania, contestatoarea B.C.O. a fost condamnată pentru săvârșirea

infracțiunilor de prostituție și lipsire ilegală de libertate, infracțiuni ce

au corespondent în legislația română.

În acest context

factual, instanța de executare a apreciat că cererea condamnatei de aplicare a

dispozițiilor art. 146 din Legea nr. 302/2004 nu poate fi primită deoarece

conversiunea condamnării se realizează doar atunci când pedeapsa aplicată este

incompatibilă cu legislația română. Or, împrejurarea că infracțiunile de prostituție

și lipsire ilegală de libertate sunt sancționate de legislația spaniolă cu

pedepse ce au o durată diferită față de pedepsele prevăzute de legislația

română pentru aceleași infracțiuni, nu le transformă în pedepse incompatibile

cu legislația română.

Totodată, s-a

apreciat că în cauză este aplicabilă și Decizia nr. 23 din 12 octombrie 2009

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în recurs în

interesul legii prin care s-a stabilit că instanța, în soluționarea unei cereri

având ca obiect conversiunea condamnării, trebuie să observe dacă felul

pedepsei aplicate pentru concursul de infracțiuni sau durata acesteia este

incompatibilă cu legislația română, fără a putea înlocui modalitatea de

stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin

hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzută de

Codul penal român.

Pentru considerentele

anterior menționate, contestația la executare a fost respinsă, ca nefondată.

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal, a formulat recurs contestatoarea B.N.O. care a fost

înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 5312/2/2010.

În cuprinsul

motivelor scrise de recurs, contestatoarea a reiterat aserțiunile formulate în

cadrul contestației la executare, arătând că cererea de conversiune a pedepsei

este admisibilă, în cauză neoperând autoritatea de lucru judecat întrucât prin

Sentința penală nr. 310 din 6 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția

a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie nu s-a pronunțat cu

privire la conversiunea condamnării potrivit legislației statului de executare.

În concluzie, s-a

apreciat că adaptarea pedepselor recunoscute trebuie făcută prin conversie,

conform legislației statului de executare, în sensul aplicării cumulului

juridic în condițiile art. 34 lit. b) C. pen.

Motivele scrise de

recurs au fost reiterate și completate cu susținerile apărătorului recurentei

contestatoare consemnate în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul

prin prisma criticilor invocate, dar și din oficiu, sub toate aspectele,

conform dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta

Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în

continuare:

Prin Sentința penală

nr. 310 din 6 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr.

7148/2/2009(1814/2009), admițându-se sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel București, s-au recunoscut efectele Sentinței penale din 15 decembrie

2004 pronunțată de Tribunalul Provincial din Tarragona, secția a II-a

(definitivă prin Hotărârea nr. 40/2006 din 28 aprilie 2006 a Tribunalului

Provincial din Tarragona, secția a II-a ), în temeiul art. 146 din Legea 302/2004

s-au adaptat pedepsele aplicate prin hotărârea recunoscută la pedepsele de 2

ani 9 luni închisoare, 2 ani 7 luni închisoare și două pedepse de câte 5 ani și

3 luni închisoare și s-a dispus transferarea condamnatei B.N.O. într-un

penitenciar din România în vederea continuării executării pedepselor cu

închisoarea, deducându-se din durata pedepselor aplicate durata executată de la

13 ianuarie 2003 la 17 martie 2004 și de la 12 aprilie 2008 la zi.

Hotărârea

sus-menționată a rămas definitivă prin nerecurare la data de 12 ianuarie 2010,

în cauză emițându-se mandatul de executare a pedepsei din 01 februarie 2010.

Prin cererea

soluționată prin Sentința penală nr. 260/F din 16 septembrie 2010 a Curții de

Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie,

contestatoarea condamnată B.N.O. a solicitat contopirea pedepselor aplicate de

autoritatea judiciară spaniolă pentru infracțiunile reținute în sarcina sa,

potrivit dispozițiilor din legea penală română ce reglementează tratamentul

sancționator al concursului de infracțiuni (art. 34 lit. b) C. pen.), susținând

că pedeapsa ce urmează a fi executată - de 15 ani și 10 luni potrivit regulii

cumulului aritmetic prevăzută de dreptul spaniol, nu este conformă cu

dispozițiile legale sus-menționate, ceea ce ar impune, în faza de executare,

conform art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., realizarea conversiunii

condamnării, în condițiile art. 146 din Legea nr. 302/2004.

Suplimentar, în

cadrul recursului declarat de contestatoare împotriva hotărârii sus-menționate,

s-a susținut că cererea este admisibilă, în cauză neoperând autoritatea de

lucru judecat întrucât instanța învestită cu sesizarea Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel București a omis să se pronunțe cu privire la conversia

pedepselor aplicate contestatoarei prin hotărârea instanțelor spaniole ale

căror efecte au fost recunoscute.

În raport cu motivele

și temeiurile de drept astfel invocate, Înalta Curte constată că argumentele

apărării nu pot fi primite, considerentele avute în vedere fiind următoarele:

Astfel, în primul

rând, potrivit art. 449 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., o pedeapsă definitiv

aplicată poate fi modificată în faza de executare a acesteia numai dacă se

constată, pe baza unei alte hotărâri definitive decât cea prin care a fost

stabilită, existenta unui concurs de infracțiuni.

Or, în speță,

pedeapsa de 15 ani și 10 luni închisoare - rezultată din cumulul aritmetic al

pedepselor aplicate de autoritățile judiciare spaniole, recunoscută implicit de

instanța națională la momentul când a dispus transferarea contestatoarei

condamnate într-un penitenciar din România în vederea continuării executării

celor patru pedepse recunoscute - a fost aplicată pentru patru infracțiuni

concurente judecate în aceeași cauză pentru care s-a pronunțat o hotărâre unică

de condamnare, fără ca, în faza de executare, ulterioară realizării

transferului, să se constate existența vreunei hotărâri definitive distincte de

condamnare pentru alte infracțiuni concurente, ceea ce face inaplicabile

dispozițiile art. 449 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. raportate la cele ale

art. 34 lit. b) C. pen.

În al doilea rând,

conform art. 146 alin. (1) și (3) din Legea nr. 302/2004, schimbarea

condamnării, prin conversiune, fie și după transferarea persoanei condamnate,

poate avea loc numai dacă felul pedepsei aplicate în străinătate sau durata

acesteia este incompatibilă cu legislația română.

Curtea constată însă

că, în cauză, atât felul pedepsei rezultante aplicate, aceea cu închisoarea,

cât și durata acesteia, sunt compatibile cu legislația română, astfel că nu se

poate dispune modificarea acesteia.

Este adevărat că

persoana condamnată urmează să execute o pedeapsă rezultantă de 15 ani și 10

luni închisoare rezultată din cumulul aritmetic al pedepselor aplicate de

autoritățile judiciare spaniole, însă aceasta nu depășește maximul general

prevăzut de legea română, acela de 30 de ani, astfel încât nu există temeiuri

pentru a se dispune conversiunea condamnării.

Considerentele

anterior expuse corespund în totalitate cu rezolvarea ce a fost dată în recurs

în interesul legii prin Decizia nr. XXIII din 12 octombrie 2009 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite prin care s-a stabilit că

instanța, în soluționarea unei cereri având ca obiect conversiunea condamnării,

trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de infracțiuni

sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română, fără a putea

înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului

aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului

juridic prevăzută de Codul penal român.

De altfel, o cerere

de contopire juridică a pedepselor aplicate de statul de condamnare a fost

formulată de apărare și în fața instanței investite cu recunoașterea hotărârii

străine, soluția de respingere a cererii fiind argumentată pe considerentul că

în cazul aplicării cumulului juridic al pedepselor recunoscute, s-ar aduce

atingere modului de stabilire, de către statul de condamnare, a pedepsei

rezultante, ceea ce ar echivala cu modificarea pedepsei aplicate, situație

incompatibilă cu dispozițiile legale referitoarea la conversiunea condamnării.

Sub acest aspect, în raport de condițiile instituite

în reglementarea de principiu dată autorității de lucru judecat, Înalta Curte

constată că în cauză operează autoritatea de lucru judecat, repunerea în

discuție a aspectelor invocate de contestatoare cu privire la incidența în

speță a dispozițiilor art. 146 din Legea nr. 302/2004 aducând atingere

autorității de lucru judecat de care se bucură orice hotărâre penală

definitivă.

În consecință, pentru

considerentele arătate, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

contestatoarea condamnată B.O.N.

Totodată, în baza

art. 192 alin. (2) din același cod, va obliga recurenta contestatoare la plata

cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

contestatoarea condamnată B.O.N. împotriva Sentinței penale nr. 260/F din 16

septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru

cauze cu minori și de familie.

Obligă recurenta

contestatoare la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 10 ianuarie 2011.