ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 175/2011

Asupra cauzei penale de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 261/F din 16 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondată, contestația la executare formulată de condamnatul T.L., împotriva sentința penală nr. 100 din 14 martie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin sentința penală nr. 100 din 14 martie 2009 a Curții de Apel București au fost recunoscute efectele sentinței penale nr. 533 din 14 noiembrie 2007 pronunțată de Audiența Provincială din Madrid, Regatul Spaniei și s-a dispus transferarea condamnatului T.L.

în vederea continuării executării pedepsei principale de 20 ani închisoare, într-un penitenciar din România, întrucât infracțiunile pentru care a fost condamnat au corespondent în legislația română. S-a mai arătat că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 146 din Legea nr. 302/2004, deoarece conversiunea condamnării se realizează doar în cazul în care pedeapsa aplicată este incompatibilă cu legislația română, iar conform Deciziei nr. XXIII din 12 octombrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii cumulul aritmetic aplicat de statul de condamnare nu se înlocuiește cu cumulul juridic consacrat de legea română în caz de concurs de infracțiuni. Împotriva acestei sentinței, a declarat recurs, în termenul legal, contestatorul condamnat T.L.

criticând-o sub aspect de nelegalitate întrucât instanța fondului, în mod greșit, a respins cererea reținând că a fost condamnat pentru alte infracțiuni decât cele pentru care s-a emis mandatul de executare, precum și că pedeapsa aplicată de statul spaniol este incompatibilă cu cea care ar fi fost aplicată în temeiul legislației interne, fără să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile pentru adaptarea pedepsei. Analizând hotărârea recurată atât prin prisma criticilor formulate, dar și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei, conform dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată ca fiind fondat recursul, pentru următoarele considerente: Pin sentința penală nr. 533 din 14 noiembrie 2007 pronunțată de Audiența Provincială din Madrid, Regatul Spaniei, s-a dispus condamnarea inculpatului T.L.

la două pedepse de câte 12 ani închisoare pentru două infracțiuni de agresiune sexuală consumată prevăzute de art. 178 și art. 179 din Codul penal spaniol, o pedeapsă de 1 an și 6 luni închisoare pentru infracțiunea de agresiune sexuală în grad de tentativă neagravată prevăzută de art. 178, art. 179, art. 16 și art. 62 din Codul penal spaniol, o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru infracțiunea de agresiune sexuală în grad de tentativă neagravată prevăzută de art. 178, art. 179, art. 180.5, art. 16 și art. 62 din Codul penal spaniol, la două pedepse de 1 an închisoare, respectiv de 1 an și 6 luni închisoare pentru două infracțiuni de vătămare prevăzute de art. 147 din Codul penal spaniol și o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru infracțiunea de furt prin violențe și intimidări prevăzută de art. 237 și art. 242.1 din Codul penal spaniol, deci la o pedeapsă de 33 ani închisoare, reținându-se, în final, că în raport de dispozițiile art. 76 Codul penal spaniol, pedeapsa ce va fi executată nu poate depăși 20 de ani de închisoare.

Curtea de Apel București, secția I penală, prin sentința penală nr. 100 din 14 martie 2009, rămasă definitivă prin nerecurare, a recunoscut efectele hotărârii de condamnare pronunțate de autoritățile judiciare spaniole și a dispus transferarea condamnatului T.L. la un penitenciar din România pentru a executa pedeapsa principală de 20 ani închisoare, deducând perioada executată de la 12 aprilie 2006 la 15 iunie 2008 și de la 16 iunie 2008 la zi. S-a reținut că faptele comise de condamnat au corespondent în legea națională, realizând conținutul constitutiv al două infracțiuni de viol (părți vătămate L.P.Z. și M.G.D.) prevăzute de art. 197 alin. (1) C. pen. și două infracțiuni de tentativă la viol (părți vătămate M.B.M.

și C.S.H.) prevăzute de art. 20 raportat la art. 197 alin. (1) C. pen. , cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. și s-a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 135 din 19 martie 2009 pentru o durată de 20 ani, rară să se facă referire la faptele de vătămare și de furt prin violențe și intimidări, atât în hotărâre cât și în mandat. Astfel, autoritățile competente ale statului român, conformându-se dispozițiilor art. 144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea internațională în materie penală, cu modificările și completările ulterioare, au dispus în baza unei hotărâri judecătorești continuarea executării condamnării cu respectarea felului și duratei prevăzute în hotărârea de condamnare.

Potrivit dispozițiilor art. 146 alin. (1) din același act normativ, statul român poate, prin hotărâre judecătorească, să adapteze pedeapsa pentru faptele care au atras condamnarea la aceea prevăzută de legea română în cazul în care felul sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația internă. Incompatibilitatea între durata pedepsei aplicate și legislația română există în cazul în care durata pedepsei privative de libertate aplicată prin hotărârea de condamnare depășește fie limita maximă generală a pedepsei închisorii de 30 de ani prevăzută de art. 53 pct. 1 lit. b) C. pen., fie limita maximă specială prevăzută în legea penală română pentru faptele care au atras condamnarea, iar în cazul pedepsei rezultante aplicată concursului de infracțiuni atunci când aceasta depășește limita maximă a pedepsei rezultante admisă în legea penală internă.

Potrivit dispozițiilor art. 34 alin. (2) C. pen. pedeapsa rezultantă nu poate depăși totalul pedepselor stabilite de instanță pentru infracțiunile concurente, dar nici limita maximă generală a pedepsei închisorii de 30 de ani stabilită în art. 53 pct. 1 lit. b) C. pen. Așadar, dacă pedeapsa rezultantă aplicată prin hotărârea de condamnare depășește totalul pedepselor stabilite pentru infracțiunile concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii, durata pedepsei rezultante este incompatibilă cu legislația română, devenind aplicabile prevederile art. 146 din Legea nr. 302/2004. În speță, condamnatului T.L.

i-a fost recunoscută pedeapsă rezultantă de 20 de ani închisoare aplicată pentru comiterea a 4 infracțiuni privitoare la viața sexuală, sancțiunea prevăzută de legislația română pentru infracțiunea de viol [art. 197 alin. (1) C. pen.] fiind închisoare de la 3 ani la 10 ani, iar pentru infracțiunea de tentativă la viol [art. 20 raportat la art. 197 alin. (1) C. pen.] închisoarea de la 1 an și 6 luni la 5 ani.

Cu toate acestea durata pedepsei rezultante de 20 de ani închisoare aplicată de autoritățile judiciare spaniole nu este incompatibilă cu legislația română, întrucât nu depășește maximul general al pedepsei închisorii de 30 de ani și nici totalul pedepselor stabilite de instanța de condamnare pentru infracțiunile concurente care este de 33 de ani închisoare, și nici chiar suma pedepselor aplicate pentru cele patru infracțiuni reținute în mandatul de executare al pedepsei închisorii emis în baza hotărârii române de recunoaștere, respectiv 28 ani și 6 luni închisoare. Reglementarea legii române privind cooperare internațională în materie penală, se referă explicit și exclusiv la incompatibilitatea duratei pedepsei rezultante cu legislația română, iar nu la incompatibilitatea dintre sistemele prin care se ajunge la aplicarea unei pedepse rezultante pentru un concurs de infracțiuni, respectiv sistemul cumulului aritmetic și cel al cumulului juridic.

În același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, care prin Decizia nr. XXIII din 12 octombrie 2009 a admis recursul în interesul legii, stabilind că în soluționarea unei cereri având ca obiect conversiunea condamnării, trebuie să se observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de infracțiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română, fără a putea înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzută de Codul penal român. Drept urmare, adaptarea, în condițiile art. 146 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 cu modificările și completările ulterioare, a pedepsei de 20 de ani închisoare aplicate pentru faptele care au atras condamnarea la legislația statului român nu este posibilă întrucât durata pedepsei rezultante nu este incompatibilă cu legea penală română.

În ceea ce privește susținerea că instanța de fond nu a examinat toate apărările recurentului, Înalta Curte constată că, într-adevăr, hotărârea atacată a fost redactată în termeni lapidari, însă acest aspect nu este de natură să afecteze valabilitatea soluției pronunțate și să conducă la casarea sentinței, din moment ce judecătorul a analizat - este adevărat, într-un mod sintetic - prevederile art. 146 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 cu modificările și completările ulterioare, iar pe de altă parte, argumentele reținute de prima instanță sunt completate de considerentele prezentei decizii, ținând seama și de caracterul devolutiv integral al recursului penal de față, conform dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc.

pen. Pentru considerentele dezvoltate anterior, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul declarat de contestatorul condamnat T.L. În raport de soluția ce se va pronunța, instanța îl va obliga pe recurent la plata cheltuielilor judiciare către stat conform dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul contestator condamnat T.L. împotriva sentinței penale nr. 261/F din 16 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul contestator condamnat la plata sumei de 225 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 20 ianuarie 2011.