ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 175/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 175/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei

penale de față,

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

penală nr. 261/F din 16 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a

II-a penală și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondată, contestația la

executare

formulată de condamnatul T.L., împotriva sentința penală nr. 100 din

14 martie 2009 a Curții de Apel

București, secția

I

penală.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că prin sentința

penală

nr. 100 din 14 martie 2009 a Curții de Apel București au fost recunoscute

efectele

sentinței penale nr. 533

din 14 noiembrie 2007 pronunțată de Audiența Provincială din

Madrid,

Regatul Spaniei și s-a dispus transferarea condamnatului T.L. în vederea

continuării executării pedepsei principale de 20 ani închisoare, într-un

penitenciar din România, întrucât infracțiunile pentru care a fost condamnat au

corespondent în legislația română.

S-a mai arătat că nu sunt incidente în

cauză dispozițiile art. 146 din Legea

nr. 302/2004,

deoarece conversiunea condamnării se realizează doar în cazul în care

pedeapsa

aplicată este incompatibilă cu legislația română, iar conform Deciziei

nr. XXIII din 12 octombrie 2009 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii cumulul aritmetic

aplicat de statul de condamnare nu se înlocuiește cu

cumulul juridic consacrat de legea română în caz

de concurs de infracțiuni.

Împotriva acestei sentinței, a

declarat recurs, în termenul legal, contestatorul

condamnat T.L. criticând-o sub aspect de nelegalitate întrucât instanța

fondului, în

mod greșit, a respins

cererea reținând că a fost condamnat pentru alte infracțiuni decât

cele

pentru care s-a emis mandatul de executare, precum și că pedeapsa aplicată de

statul spaniol este incompatibilă cu cea care ar fi fost aplicată în temeiul

legislației

interne, fără să verifice dacă

sunt îndeplinite condițiile pentru adaptarea pedepsei.

Analizând

hotărârea recurată atât prin prisma criticilor formulate, dar și din oficiu,

sub toate

aspectele de fapt și de drept ale cauzei, conform dispozițiilor art. 385

6

alin. (3)

C. proc. pen., Înalta

Curte constată ca fiind fondat recursul, pentru următoarele considerente:

Pin sentința penală nr. 533 din 14

noiembrie 2007 pronunțată de Audiența

Provincială

din Madrid, Regatul Spaniei, s-a dispus condamnarea inculpatului T.L. la două

pedepse de câte 12 ani închisoare pentru două infracțiuni de agresiune sexuală

consumată prevăzute de art. 178 și art. 179 din Codul penal spaniol, o pedeapsă

de 1 an și 6 luni închisoare pentru

infracțiunea de agresiune sexuală în grad de tentativă

neagravată prevăzută de art. 178, art. 179, art.

16 și art. 62 din Codul penal spaniol, o

pedeapsă de 3 ani închisoare

pentru infracțiunea de agresiune sexuală în grad de

tentativă neagravată prevăzută de art. 178, art. 179, art. 180.5, art.

16 și art. 62 din Codul

penal

spaniol, la două pedepse de 1 an închisoare, respectiv de 1 an și 6 luni

închisoare pentru două infracțiuni de vătămare prevăzute de art. 147 din Codul

penal spaniol și o

pedeapsă de 2 ani închisoare pentru infracțiunea de

furt prin violențe și intimidări

prevăzută

de art. 237 și art. 242.1 din Codul penal spaniol, deci la o pedeapsă de 33 ani

închisoare, reținându-se, în final,

că în raport de dispozițiile art. 76 Codul penal spaniol,

pedeapsa ce va fi executată nu poate depăși 20 de

ani de închisoare.

Curtea de Apel București, secția

I

penală, prin sentința penală nr. 100

din 14 martie 2009, rămasă definitivă prin nerecurare, a recunoscut efectele

hotărârii de condamnare pronunțate de autoritățile judiciare spaniole și a

dispus transferarea

condamnatului T.L. la un

penitenciar din România pentru a executa pedeapsa

principală de 20 ani închisoare, deducând

perioada executată de la 12 aprilie 2006 la 15 iunie 2008 și de la 16 iunie 2008

la zi. S-a reținut că faptele comise de condamnat au corespondent în legea

națională, realizând conținutul constitutiv al

două infracțiuni de viol (părți vătămate L.P.Z. și M.G.D.) prevăzute de art.

197 alin. (1) C. pen. și două infracțiuni de

tentativă la viol (părți vătămate M.B.M. și C.S.H.) prevăzute de

art. 20 raportat la art. 197 alin. (1) C. pen. ,

cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. și s-a emis mandatul de

executare a pedepsei închisorii nr. 135 din 19

martie 2009 pentru o durată de 20 ani, rară să se

facă referire la faptele de vătămare și de furt

prin violențe și intimidări, atât în hotărâre cât și în

mandat.

Astfel,

autoritățile competente ale statului român, conformându-se dispozițiilor art.

144

alin.

(1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea internațională în materie penală,

cu

modificările

și completările ulterioare, au dispus în baza unei hotărâri judecătorești

continuarea executării condamnării cu respectarea felului și duratei prevăzute

în hotărârea de condamnare.

Potrivit

dispozițiilor art. 146 alin. (1) din același act normativ, statul român poate,

prin

hotărâre

judecătorească, să adapteze pedeapsa pentru faptele care au atras condamnarea

la aceea

prevăzută de legea română în cazul în care felul sau durata acesteia

este incompatibilă cu

legislația

internă.

Incompatibilitatea

între durata pedepsei aplicate și legislația română există în cazul

în care durata

pedepsei privative de libertate aplicată prin hotărârea de condamnare

depășește fie limita maximă generală a

pedepsei închisorii de 30 de ani prevăzută de

art.

53 pct. 1 lit. b) C. pen., fie limita maximă specială prevăzută în legea penală

română

pentru faptele care au atras

condamnarea, iar în cazul pedepsei rezultante aplicată concursului de

infracțiuni atunci când aceasta depășește limita maximă a pedepsei

rezultante

admisă în legea penală internă.

Potrivit dispozițiilor art. 34 alin. (2)

C. pen. pedeapsa rezultantă nu poate depăși totalul pedepselor stabilite de

instanță pentru infracțiunile concurente, dar nici limita

maximă generală a pedepsei închisorii de 30 de ani

stabilită în art. 53 pct. 1 lit. b)

C. pen.

Așadar, dacă

pedeapsa rezultantă aplicată prin hotărârea de condamnare depășește totalul

pedepselor stabilite pentru infracțiunile concurente sau limita maximă generală

a

pedepsei

închisorii, durata pedepsei rezultante este incompatibilă cu legislația română,

devenind aplicabile

prevederile art. 146 din Legea nr. 302/2004.

În speță,

condamnatului T.L. i-a fost recunoscută pedeapsă rezultantă de 20 de ani

închisoare

aplicată pentru comiterea a 4 infracțiuni privitoare la viața sexuală,

sancțiunea

prevăzută de legislația română pentru infracțiunea de viol [art. 197

alin. (1) C. pen.] fiind închisoare de la 3 ani la 10 ani, iar pentru

infracțiunea de tentativă la viol [art. 20 raportat la

art. 197 alin. (1) C. pen.]

închisoarea de la 1 an și 6 luni la 5 ani.

Cu toate acestea

durata pedepsei rezultante de 20 de ani închisoare aplicată de autoritățile

judiciare spaniole nu este incompatibilă cu legislația română, întrucât nu

depășește maximul general al pedepsei închisorii de 30 de ani și nici totalul

pedepselor

stabilite de

instanța de condamnare pentru infracțiunile concurente care este de 33 de ani

închisoare, și nici chiar suma pedepselor aplicate pentru cele patru

infracțiuni reținute în mandatul de executare al pedepsei închisorii emis în

baza hotărârii române de recunoaștere, respectiv 28 ani și 6 luni închisoare.

Reglementarea

legii române privind cooperare internațională în materie penală, se

referă explicit

și exclusiv la incompatibilitatea duratei pedepsei rezultante cu legislația

română, iar nu la incompatibilitatea

dintre sistemele prin care se ajunge la aplicarea

unei pedepse rezultante pentru un concurs de infracțiuni, respectiv

sistemul cumulului

aritmetic și cel al cumulului juridic.

În același sens

s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, care prin Decizia

nr. XXIII din 12

octombrie 2009 a admis recursul în interesul legii, stabilind că în

soluționarea

unei cereri având ca obiect conversiunea condamnării, trebuie să se

observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de infracțiuni sau durata

acesteia este incompatibilă

cu legislația română, fără a putea înlocui modalitatea

de stabilire a pedepsei rezultante

pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea

statului de condamnare, cu aceea a

cumulului

juridic prevăzută de Codul penal român.

Drept urmare,

adaptarea, în condițiile art. 146 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 cu

modificările și

completările ulterioare, a pedepsei de 20 de ani închisoare aplicate pentru

faptele care au

atras condamnarea la legislația statului român nu este posibilă întrucât durata

pedepsei rezultante nu

este incompatibilă cu legea penală română.

În ceea ce

privește susținerea că instanța de fond nu a examinat toate apărările

recurentului, Înalta Curte constată că, într-adevăr, hotărârea atacată a fost

redactată în termeni lapidari, însă acest aspect nu este de natură să afecteze

valabilitatea soluției

pronunțate și să conducă la casarea sentinței, din

moment ce judecătorul a analizat - este

adevărat, într-un mod sintetic - prevederile art. 146

alin. (1) din Legea nr. 302/2004 cu

modificările și completările ulterioare, iar pe de altă

parte, argumentele reținute de prima

instanță sunt completate de considerentele prezentei decizii, ținând seama și

de

caracterul devolutiv integral al

recursului penal de față, conform dispozițiilor art. 385

6

alin.

(3) C. proc. pen.

Pentru considerentele dezvoltate

anterior, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b)

C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul declarat de

contestatorul condamnat T.L.

În raport de

soluția ce se va pronunța, instanța îl va obliga pe recurent la plata

cheltuielilor

judiciare către stat conform dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de recurentul contestator condamnat T.L. împotriva sentinței penale

nr. 261/F din 16 septembrie 2010 a Curții de

Apel

București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul contestator

condamnat la plata sumei de 225 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 20 ianuarie 2011.