ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 673/2017

Decizia nr. 673/2017

Deliberând asupra contestației de față, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 50 din 24 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie,

s-a respins contestația la executare formulată de condamnatul A., ca nefondată.

A fost obligat condamnatul la plata sumei de 200 lei către stat cu titlu de cheltuieli judiciare. S-a dispus avansarea din fondurile Ministerul Justiției a sumei de 130 lei, onorariu pentru avocatul desemnat din oficiu.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

Condamnatul A. a formulat contestație la executare solicitând să se constate existența unei împiedicări la executarea sentinței penale nr. 11/2016 a Curții de Apel Bacău.

În susținerile sale condamnatul a arătat, în esență, că pedeapsa aplicată de organele judiciare din Austria, de 7 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de tâlhărie calificată prevăzută art. 15, 142 alin. (1) și art. 143 varianta 2 C. pen. austriac, se impunea a fi redusă de instanța de judecată din România, ca urmare a recunoașterii hotărârii penale de condamnare și la maximul de 5 ani închisoare prevăzut de art. 32 C. pen. raportat la art. 233 C. pen. combinat cu art. 234 alin. (1) lit. a C. pen. român în conformitate cu art. 135 alin. (7) lit. b) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală.

Dispoziții legale relevante

:

Art. 598 C. proc. pen. - Contestația la executare;

(1) Contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:

d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere sau de micșorare a pedepsei.

Art. 135 alin. (7) lit. b) din Legea nr. 302/200, când durata acesteia depășește, după caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeași infracțiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute de legea penală română sau atunci când durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracțiuni depășește totalul pedepselor stabilite pentru infracțiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română, adaptarea de către instanța de judecată a pedepsei aplicate de instanța străină constă în reducerea pedepsei până la limita maximă admisă de legea penală română pentru infracțiuni similare.

Art. 187 C. pen.

Prin pedeapsă prevăzută de lege se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

Analizând contestația la executare prin prisma motivelor invocate de condamnat și a dispozițiilor legale de la pct. 3 Curtea a reținut următoarele:

Condamnatul se află în executarea pedepsei de 7 ani și 6 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 25/2016 a Curții de Apel Bacău, definitivă la 12 aprilie 2016, ca urmare a recunoașterii pedepsei aplicată de autoritățile judiciare din Austria (sentința penală nr. 53/Hv/23/14 k din 04 aprilie 2014,definitivă la 04 aprilie 2014) și a dispunerii transferului în vederea executării pedepsei într-un penitenciar din România.

Instanța de fond a considerat că cererea condamnatului este pusă sub semnul unui fine de neprimire întrucât acesta a solicitat pe această cale repunerea în discuție a fondului cauzei în care s-a pronunțat sentința penală de recunoaștere a hotărârii penale de condamnare. Or, contestația la executare este un mijloc de procedură prin care se supun controlului judiciar actele de executare sau diferite incidente care se ivesc în cursul executării dispozițiilor penale după rămânerea definitivă a unei hotărâri penale. Prin urmare, contestația la executare nu constituie o cale de atac împotriva hotărârii penale de condamnare.

Mai mult condamnatul a invocat motivele din contestație și în apelul exercitat împotriva sentinței penale de recunoaștere a hotărârii penale de condamnare; instanța de apel nu a primit/analizat această critică.

Potrivit art. 135 alin. (7) lit. b) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală „durata acesteia depășește, după caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeași infracțiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute de legea penală română sau atunci când durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracțiuni depășește totalul pedepselor stabilite pentru infracțiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română”.

În caz de recunoaștere a unei hotărâri penale de condamnare pedeapsa aplicată de organele judiciare române trebuie să respecte felul și durata pedepsei prevăzută în hotărârea de condamnare. Este adevărat că în cazul în care pedeapsa aplicată este mai mare decât pedeapsa prevăzută de legea penală română atunci organul judiciar care dispune recunoașterea trebuie să reducă pedeapsa aplicată persoanei condamnate în limitele prevăzute de legea penală din România.

Sintagma „pedeapsa prevăzută de lege” este definită de C. pen. român în art. 187 în sensul că „se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei”. Ori, pentru forma consumată a infracțiunii de tâlhărie calificată art. 234 alin. (1) lit. a) C. pen. român prevede o pedeapsă între 3-10 ani închisoare.

Că în sarcina condamnatului s-a reținut săvârșirea infracțiunii de tâlhărie calificată în forma tentativei nu prezintă relevanță pentru pedeapsa aplicată acestuia ca urmare a recunoașterii hotărârii penale de condamnare din Austria.

Iată de ce solicitarea condamnatului de micșorare a pedepsei de executat nu poate fi primită favorabil.

Față de considerentele expuse instanța a respins contestația la executare potrivit dispozitivului sentinței.

Împotriva sentinței penale nr. 50 din 24 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a formulat contestație condamnatul A.

Examinând contestația formulată, în baza actelor și lucrărilor de la dosar, Înalta Curte reține următoarele:

Legislație relevantă;

Art. 597

- Procedura la instanța de executare;

(1) Când rezolvarea situațiilor reglementate în prezentul titlu este dată în competența instanței de executare, președintele completului de judecată dispune citarea părților interesate și, în cazurile prevăzute la art. 90, ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu. La judecarea cazurilor de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață se citează și administrația penitenciarului în care execută pedeapsa condamnatul.

(2) Condamnatul aflat în stare de detenție sau internat într-un centru educativ este adus la judecată.

(3) Participarea procurorului este obligatorie.

(4) După ascultarea concluziilor procurorului și a părților, instanța se pronunță prin sentință.

(5) Dispozițiile cuprinse în titlul III al părții speciale privind judecata care nu sunt contrare dispozițiilor prezentului capitol se aplică în mod corespunzător.

(6) Dispozițiile alin. (1)-(5) se aplică și în cazul în care rezolvarea uneia dintre situațiile reglementate în prezentul titlu este dată în competența instanței în a cărei circumscripție se află locul de deținere. În acest caz, soluția se comunică instanței de executare.

(7) Hotărârile pronunțate în primă instanță în materia executării potrivit prezentului titlu pot fi atacate cu contestație la instanța ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare.

Art. 598

- Contestația la executare;

(1) Contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:

a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;

b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;

c) când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;

d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei.

(2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) și d), contestația se face, după caz, la instanța prevăzută la art. 597 alin. (1) sau (6), iar în cazul prevăzut la alin. (1) lit. c), la instanța care a pronunțat hotărârea ce se execută. În cazul în care nelămurirea privește o dispoziție dintr-o hotărâre pronunțată în apel sau în recurs în casație, competența revine, după caz, instanței de apel sau Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Art. 135 alin. (6) și (7) din Legea nr. 302/2004, republicată, privind cooperarea judiciară internațională în materie penală:

(6) Instanța examinează hotărârea judecătorească străină, verifică lucrările dosarului și, în baza celor constatate, pronunță una dintre următoarele soluții:

a) dispune, prin sentință, recunoașterea și executarea pedepsei aplicate de instanța străină;

b) în cazul în care natura sau durata pedepsei aplicate de instanța străină nu corespunde cu natura sau durata pedepsei prevăzute de legea penală română pentru infracțiuni similare:

(i) adaptează, prin sentință, pedeapsa privativă de libertate aplicată de instanța străină, potrivit alin. (7) și (8) sau, atunci când adaptarea nu este posibilă;.

(7) În cazul prevăzut la alin. (6) lit. b) pct. (i), instanța de judecată adaptează pedeapsa aplicată de instanța străină, atunci când:

b) durata acesteia depășește, după caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeași infracțiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute de legea penală română sau atunci când durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracțiuni depășește totalul pedepselor stabilite pentru infracțiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română. Adaptarea de către instanța de judecată a pedepsei aplicate de instanța străină constă în reducerea pedepsei până la limita maximă admisă de legea penală română pentru infracțiuni similare.

Jurisprudență relevantă;

Decizii în unificarea practicii judiciare;

Prin Decizia nr. 6 din 26 mai 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materia penală a statuat în sensul că „în aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) C. pen., în cazul tentativei, limita maximă a pedepsei ce trebuie avută în vedere este maximul prevăzut de lege pentru forma tentată (maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată, redus sau înlocuit conform dispozițiilor privind tratamentul sancționator al tentativei)”.

Prin Decizia nr. 13 din 5 iunie 2014 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materia penală a statuat în sensul că dispozițiile art. 6 alin. (1) C. pen., privitoare la legea mai favorabilă după judecarea definitivă a cauzei, sunt aplicabile și cu privire la hotărârea de condamnare pronunțată de un alt stat față de cetățenii români, dacă aceasta a fost recunoscută în procedura reglementată de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Prin Decizia nr. 9/2011, Înaltei Curții de Casație și Justiție, Completul de recurs în interesul legii a statuat în sensul că hotărârile definitive prin care o persoană care a săvârșit o infracțiune și uzând în mod fraudulos de identitatea altei persoane sau a unei persoane inexistente a fost condamnată sub o identitate nereală sunt supuse cazului de contestație la executare prevăzut de art. 461 lit. d) teza a II-a C. proc. pen., ce vizează orice alt incident ivit în cursul executării.

Decizii de speță ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală;

2

. Decizia nr. 1530/2012, ședința publică din 11 mai 2012, Dosar nr. x/2/2011, Înalta Curte a apreciat că recursul declarat de contestator nu este fondat, pentru considerentele ce urmează:

Prin sentința penală nr. 174 din 8 iunie 2010 Curtea de Apel București, secția I penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 2852 din 11 august 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a dispus în baza art. 149 raportat la art. 145 din Legea nr. 302/2004 recunoașterea sentinței penale nr. 411/05 din 1 iulie 2005 pronunțată de instanța Provincială, secția a doua, Alicante.

S-a dispus transferarea condamnatului B. într-un penitenciar din România în vederea continuării pedepsei de 24 ani închisoare, fiind dedusă perioada executată de la 29 ianuarie 2004 la zi.

Ulterior, condamnatul B. a formulat contestație în anulare, calificată ca fiind contestație la executare, vizând reconversia condamnării de 24 de ani închisoare stabilită de statul spaniol prin cumul aritmetic.

Prin sentința penală nr. 240 din 8 iunie 2011 Curtea de Apel București, secția I penală a respins ca inadmisibilă contestația la executare formulată de condamnat, reținând în considerente că acest aspect al conversiunii pedepsei a fost dezbătut prin sentința penală nr. 174 din 8 iunie 2010 definitivă prin Decizia penală nr. 2852 din 11 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fapt pentru care a apreciat că există autoritate de lucru judecat.

În continuare, persoana condamnată a formulat o nouă contestație la executare având același conținut și prin sentința penală nr. 327 din 13 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția I penală a respins-o ca inadmisibilă, reținând că există autoritate de lucru judecat referitor la cererea formulată de condamnat cu privire la conversiunea pedepsei.

Astfel, cererea de contestație la executare formulată de condamnat care face obiectul cauzei penale de față, respinsă ca inadmisibilă de instanța de fond, are același obiect ca și celelalte două contestații la executare sus-amintite, astfel încât singura soluție legală ce se impunea era respingerea acesteia ca inadmisibilă, așa cum în mod corect a procedat Curtea de Apel București.

Prin sentința penală nr. 310 din 6 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/2/2009 (nr. x/2009), admițându-se sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, s-au recunoscut efectele sentinței penale din 15 decembrie 2004 pronunțată de Tribunalul Provincial din Tarragona, secția a II-a (definitivă prin Hotărârea nr. 40/2006 din 28 aprilie 2006 a Tribunalului Provincial din Tarragona, secția a II-a ), în temeiul art. 146 din Legea nr. 302/2004 s-au adaptat pedepsele aplicate prin hotărârea recunoscută la pedepsele de 2 ani 9 luni închisoare, 2 ani 7 luni închisoare și două pedepse de câte 5 ani și 3 luni închisoare și s-a dispus transferarea condamnatei C. într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepselor cu închisoarea, deducându-se din durata pedepselor aplicate durata executată de la 13 ianuarie 2003 la 17 martie 2004 și de la 12 aprilie 2008 la zi.

Hotărârea sus-menționată a rămas definitivă prin nerecurare la data de 12 ianuarie 2010, în cauză emițându-se mandatul de executare a pedepsei din 01 februarie 2010.

Prin cererea soluționată prin sentința penală nr. 260/F din 16 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, contestatoarea condamnată C. a solicitat contopirea pedepselor aplicate de autoritatea judiciară spaniolă pentru infracțiunile reținute în sarcina sa, potrivit dispozițiilor din legea penală română ce reglementează tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni (art. 34 lit. b) C. pen.), susținând că pedeapsa ce urmează a fi executată - de 15 ani și 10 luni potrivit regulii cumulului aritmetic prevăzută de dreptul spaniol, nu este conformă cu dispozițiile legale sus-menționate, ceea ce ar impune, în faza de executare, conform art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., realizarea conversiunii condamnării, în condițiile art. 146 din Legea nr. 302/2004.

Suplimentar, în cadrul recursului declarat de contestatoare împotriva hotărârii sus-menționate, s-a susținut că cererea este admisibilă, în cauză neoperând autoritatea de lucru judecat întrucât instanța învestită cu sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București a omis să se pronunțe cu privire la conversia pedepselor aplicate contestatoarei prin hotărârea instanțelor spaniole ale căror efecte au fost recunoscute.

În raport cu motivele și temeiurile de drept astfel invocate, Înalta Curte constată că argumentele apărării nu pot fi primite, considerentele avute în vedere fiind următoarele:

Astfel, în primul rând, potrivit art. 449 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., o pedeapsă definitiv aplicată poate fi modificată în faza de executare a acesteia numai dacă se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive decât cea prin care a fost stabilită, existenta unui concurs de infracțiuni.

Or, în speță, pedeapsa de 15 ani și 10 luni închisoare - rezultată din cumulul aritmetic al pedepselor aplicate de autoritățile judiciare spaniole, recunoscută implicit de instanța națională la momentul când a dispus transferarea contestatoarei condamnate într-un penitenciar din România în vederea continuării executării celor patru pedepse recunoscute - a fost aplicată pentru patru infracțiuni concurente judecate în aceeași cauză pentru care s-a pronunțat o hotărâre unică de condamnare, fără ca, în faza de executare, ulterioară realizării transferului, să se constate existența vreunei hotărâri definitive distincte de condamnare pentru alte infracțiuni concurente, ceea ce face inaplicabile dispozițiile art. 449 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. raportate la cele ale art. 34 lit. b) C. pen.

În al doilea rând, conform art. 146 alin. (1) și (3) din Legea nr. 302/2004, schimbarea condamnării, prin conversiune, fie și după transferarea persoanei condamnate, poate avea loc numai dacă felul pedepsei aplicate în străinătate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română.

Curtea constată însă că, în cauză, atât felul pedepsei rezultante aplicate, aceea cu închisoarea, cât și durata acesteia, sunt compatibile cu legislația română, astfel că nu se poate dispune modificarea acesteia.

Este adevărat că persoana condamnată urmează să execute o pedeapsă rezultantă de 15 ani și 10 luni închisoare rezultată din cumulul aritmetic al pedepselor aplicate de autoritățile judiciare spaniole, însă aceasta nu depășește maximul general prevăzut de legea română, acela de 30 de ani, astfel încât nu există temeiuri pentru a se dispune conversiunea condamnării.

Considerentele anterior expuse corespund în totalitate cu rezolvarea ce a fost dată în recurs în interesul legii prin Decizia nr. 23 din 12 octombrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite, prin care s-a stabilit că instanța, în soluționarea unei cereri având ca obiect conversiunea condamnării, trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de infracțiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română, fără a putea înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzută de C. pen. român.

De altfel, o cerere de contopire juridică a pedepselor aplicate de statul de condamnare a fost formulată de apărare și în fața instanței investite cu recunoașterea hotărârii străine, soluția de respingere a cererii fiind argumentată pe considerentul că în cazul aplicării cumulului juridic al pedepselor recunoscute, s-ar aduce atingere modului de stabilire, de către statul de condamnare, a pedepsei rezultante, ceea ce ar echivala cu modificarea pedepsei aplicate, situație incompatibilă cu dispozițiile legale referitoarea la conversiunea condamnării.

În același sens este și Decizia nr. 2069 din 2 iunie 2009, în considerentele căreia se arată că prin Hotărârea nr. 16/04 din 8 iunie 2004 Judecătoria de Instrucție nr. 3 din Castellon, numitul D. a fost condamnat la o pedeapsă de 21 ani și 12 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de proxenetism, viol, vătămare corporală și reținere ilegală prev. de art. 188 pct. 1, art. 178-179, art. 147-148 și art. 163 Cod spaniol, sentință rămasă definitivă la 30 iunie 2004.

Prin sentința penală nr. 92 din 18 mai 2006 Curtea de Apel București, secția I penală, recunoscându-se efectele sentinței penale nr. 16/04 din 8 iunie 2004 a Judecătoriei de Instrucție nr. 3 din Castellon definitivă la 30 iunie 2004 și s-a dispus transferul persoanei condamnate în vederea continuării executării pedepselor de câte 20 ani închisoare fiecare, pedepse reduse prin Ordinul nr. 17/2009 într-un penitenciar din România.

S-a dedus prevenția de 28 iunie 2002 și s-a dispus emiterea mandatelor de executare.

Condamnatul a formulat cerere, având drept obiect contestație la executare solicitând admiterea contestației și în temeiul art. 144 alin. (1) pct. b din Legea nr. 302/2004, contopirea pedepselor aplicate de către instanța spaniolă potrivit legislației române (art. 34 lit. b) C. pen.). Cereri similare au fost formulate de contestatorul condamnat și anterior, pronunțându-se sentința penală nr. 45/2007 de Curtea de Apel București, secția I penală, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de conversie a condamnării dispusă prin sentința penală nr. 16/4 din 8 iunie 2004 a Judecătoriei de Instrucție nr. 3 Castellon, Spania.

Reiterând cererea, condamnatul a formulat o nouă solicitare - contestație la executare - soluționată de Curtea de Apel București, secția I penală, prin sentința penală nr. 85 din 31 martie 2009 prin care s-a respins ca nefondată, contestația la executare a condamnatului D..

Împotriva acestei hotărâri contestatorul a declarat recurs solicitând conversia condamnării prin sentința penală nr. 92 din 18 mai 2006 a Curții de Apel București, secția I penală.

Or, așa cum s-a arătat în art. 53 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. legea nouă prevede o pedeapsă de același fel cu cea aplicată în Spania, respectiv închisoare pentru fapte de a căror constatare instanța română este ținută în mod absolut potrivit art. 146 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 302/2004.

Cum stabilirea unei pedepse rezultante finale de 20 ani închisoare (identică cu cea aplicată de autoritățile spaniole) era posibilă și conform legii penale române, încât se constată că atât felul pedepsei dispuse în străinătate, cât și durata acesteia sunt perfect compatibile cu legislația română, ceea ce exclude din punct de vedere legal opțiunea conversiei condamnării pentru art. 146 alin. (1) din Legea nr. 302/2004.

Mai mult, așa cum s-a arătat, s-a mai soluționat o cerere identică și o nouă cerere ar încălca principiul autorității lucrului judecat, astfel încât a fost respinsă ca nefondată contestația la executare.

În același sens este și Decizia nr. 2766 din 11 septembrie 2012, D

osar nr. x/2/2011, în considerentele căreia se arată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Medgidia sub nr. x/256/2011, condamnatul E. a solicitat contopirea pedepselor ce i-au fost aplicate prin Hotărârea de condamnare nr. 95 din 16 iulie 2006 pronunțată de Tribunalul Provincial din Madrid, modificată prin sentința nr. 605 din 20 iunie 2007 a Curții Supreme, sala penală, rămasă definitivă conform hotărârii din 3 septembrie 2007 a Tribunalului Provincial din Madrid, arătând în argumentare că este infractor primar, are familie - doi copii minori și că în condițiile admiterii cererii sale ar putea beneficia de liberare condiționată.

Prin sentința penală nr. 2247 din 1 noiembrie 2011 a Judecătoriei Medgidia, cererea a fost declinată spre competentă soluționare la Curtea de Apel București, secția a II-a penală, conform art. 449 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 42 C. proc. pen.

La această ultimă instanță, cererea a fost înregistrată, la data de 30 noiembrie 2011, sub nr. x/2/2011.

La termenul din 18 ianuarie 2012, condamnatul E. a depus la dosarul cauzei o cerere prin care a solicitat conversiunea condamnării aplicate prin Hotărârea nr. 4 a Tribunalului Provincial din Madrid, din data de 06 iulie 2009, în temeiul art. 146 alin. (1) din Legea nr. 302/2004.

Prin sentința penală nr. 3/F din 14 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, cererea condamnatului E. a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 230 din 01 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/2/2008, a fost recunoscută hotărârea de condamnare nr. 95 din 16 iulie 2006 pronunțată de Tribunalul Provincial din Madrid, modificată prin a doua sentință nr. 605 din 20 iunie 2007 a Curții Supreme, sala penală, rămasă definitivă conform Hotărârii din 3 septembrie 2007 a Tribunalului Provincial din Madrid, privind pe condamnatul E.

Ca urmare, s-a dispus transferarea condamnatului într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei de 46 de ani închisoare, aplicată prin hotărârile penale mai sus menționate.

Totodată, s-a stabilit, în conformitate cu art. 146 din Legea nr. 302/2004, că petentul va executa în România 30 de ani de închisoare.

Deopotrivă, s-a dedus perioada deja executată de la 19 ianuarie 2005 la zi.”

În considerentele acestei hotărâri s-a reținut că, în fapt, în perioada decembrie - ianuarie 2004, împreună cu alte persoane, numitul E. a recrutat două femei din România pe care le-a transportat și le-a găzduit în Spania, obligându-le prin amenințări și violențe fizice să practice prostituția, iar la două date diferite, prin constrângere, a întreținut raporturi sexuale cu acestea.

Ulterior, prin sentința penală nr. 284/F din 28 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2/2010, în temeiul art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a fost admisă contestația la executare formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

S-a constatat că prin sentința penală nr. 95 din 16 iulie 2006 pronunțată de Tribunalul Provincial din Madrid, modificată prin a doua sentință nr. 605 din 20 iunie 2007 a Curții Supreme, sala penală, rămasă definitivă conform hotărârii din 03 septembrie 2007a Tribunalului Provincial din Madrid, numitul E. a fost condamnat la patru pedepse de câte 10 ani închisoare pentru săvârșirea delictului de agresiune sexuală și la două pedepse de câte 3 ani închisoare pentru delictul de proxenetism, așa încât i s-a aplicat o pedeapsă finală de 46 ani de închisoare, cu privire la care s-a dispus reconversia prin sentința penală nr. 230 din 01 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie, aceasta fiind redusă la 30 de ani închisoare.

În baza art. 146 din Legea nr. 302/2004 modificată, a fost redusă pedeapsa de 30 ani închisoare pe care condamnatul urmează să o execute în România conform sentinței penale nr. 230 din 01 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a II-a penală pentru cauze cu minori și familie, definitivă prin nerecurare, la 20 ani închisoare astfel cum a fost stabilită prin Hotărârea nr. 4 a Tribunalului Provincial din Madrid din data de 06 iulie 2009, definitivă.

Curtea a reținut că prin hotărârea Tribunalului Provincial din Madrid din data de 06 iulie 2009, definitivă, prin aplicarea dispozițiilor art. 761 C. pen. spaniol, s-a stabilit ca pedeapsă maximă de executat 20 de ani închisoare pentru condamnatul E.

Diminuarea pedepsei de 46 ani închisoare s-a realizat de autoritățile spaniole după data recunoașterii hotărârii străine de condamnare dispusă prin sentința 230 din 01 octombrie 2008a Curții de Apel București, secția a II-a penală, și a transferului în România pentru continuarea executării pedepsei, fără ca prin aceasta să se producă schimbări,în dispozitivul sentinței penale susmenționate, fiind respectat astfel și principiul autorității de lucru judecat.

Prin Decizia penală nr. 2736/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, s-a admis recursul formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței penale nr. 284/F din 28 septembrie 2010, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în Dosarul nr. x/2/2010, s-a casat, în parte, sentința recurată, iar în rejudecare, s-au înlăturat dispozițiile art. 146 din Legea nr. 302/2004, s-a recunoscut hotărârea Tribunalului Provincial din Madrid din data de 06 iulie 2009 și s-a constatat că pedeapsa de executat este de 20 de ani închisoare.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța supremă a reținut că pedeapsa de executat a fost stabilită în mod definitiv de către o instanță română (prin sentința penală nr. 230/2008 a Curții de Apel București), astfel încât nu se pot aplica dispozițiile art. 146 din Legea nr. 302/2004, fiind vorba de un incident intervenit în cursul executării, constând într-o reducere a pedepsei de către statul de condamnare.

Condamnatul E. a solicitat contopirea pedepselor aplicate de autoritățile inițiale invocând faptul că ar trebui să opereze conversia pedepsei întrucât pedeapsa de 20 de ani închisoare este mai mare decât pedepsele cumulate aritmetic.

Curtea a constatat că petentul execută o pedeapsa aplicată de autoritățile spaniole în urma recunoașterii hotărârilor pronunțate de acestea, pedeapsă stabilită în mod definitiv prin sentința penală nr. 230/2008 a Curții de Apel București, cuantumul fiind modificat ca urmare a reducerii pedepsei de chiar autoritățile spaniole în considerarea conversiei pedepsei de către autoritățile române, prin aplicarea limitei stabilite de art. 761 C. pen. Spaniol, modificare care a fost recunoscută pe calea contestației la executare de către instanța română.

Prin urmare, Curtea a apreciat că petentul nu poate invoca din nou conversia pedepsei, acest aspect fiind stabilit în mod definitiv.

Totodată, a reținut că instituția conversiei nu presupune modificarea regimului juridic aplicabil concursului de infracțiuni, din cumul aritmetic în cumul juridic, instanța de executare fiind obligată să respecte pedeapsa stabilită de statul de condamnare, cu excepția situației în care felul și durata acesteia este incompatibilă cu legislația română. Incompatibilitatea sub aspectul duratei privește cazul în care pedeapsa aplicată este mai mare decât maximul prevăzut de legislația română sau limita maximă generală a pedepsei închisorii de 30 de ani (Decizia nr. 34/2009 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, de soluționare a recursului în interesul legii), situație neincidentă în cauză.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs condamnatul E.

În argumentarea căii de atac, apărarea recurentului contestator a arătat că hotărârea atacată este nelegală întrucât instanța de fond nu a aplicat corect disp. art. 146 din Legea nr. 143/2000, pedeapsa de 20 ani închisoare în executarea căreia se află condamnatul fiind rezultatul cumulului aritmetic a două pedepse de câte 10 ani închisoare aplicate acestuia de autoritățile judiciare din Spania și, prin urmare, incompatibilă legislației naționale care reglementează cumul juridic al pedepselor pentru infracțiuni concurente.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că pedeapsa în executarea căreia se afla condamnatul era deja rezultatul conversiei operate, potrivit art. 146 din Legea nr. 302/2004, prin sentința penală nr. 230 din 01 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/2/2008, astfel încât devenea incident principiul autorității de lucru judecat.

În plus, s-a mai constatat că nu este admisibil a se examina în acest stadiu incidența dispozițiilor relative la conversiunea condamnării, iar pe de altă parte, că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de acest text de lege.

Astfel, conform art. 146 alin. (1) și (3) din Legea nr. 302/2004, schimbarea condamnării, prin conversiune, fie și după transferarea persoanei condamnate, poate avea loc numai dacă felul pedepsei aplicate în străinătate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română. Însă .atât felul pedepsei rezultante aplicate, aceea cu închisoarea, cât și durata acesteia, sunt compatibile cu legislația română, astfel încât nu s-ar putea dispune modificarea acesteia.

Este adevărat că persoana condamnată urmează să execute o pedeapsă rezultantă de 20 ani închisoare, ca urmare a reducerii pedepsei inițiale de 46 de ani rezultată din cumulul aritmetic al pedepselor aplicate de autoritățile judiciare spaniole, însă aceasta nu depășește maximul general prevăzut de legea română, acela de 30 de ani, astfel încât nu există temeiuri pentru a se dispune conversiunea condamnării.

Considerentele anterior expuse corespund în totalitate cu rezolvarea ce a fost dată în recurs în interesul legii prin Decizia nr. 23 din 12 octombrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, prin care s-a stabilit că instanța, în soluționarea unei cereri având ca obiect conversiunea condamnării, trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de infracțiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română, fără a putea înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzută de C. pen. român.

osar nr. x/1/2012, în considerentele căreia se arată:

Prin încheierea din 16 decembrie 2011 a Curții de Apel Constanța, pronunțată în Dosarul penal nr. x/36/2011 s-a dispus, în conformitate cu dispozițiile art. 196 alin. (1) C. proc. pen., înlăturarea omisiunii vădite din dispozitivul sentinței penale nr. 47/P din 8 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, în Dosarul penal nr. x/36/2011, astfel cum a fost modificată prin Decizia penală nr. 2709 din 13 iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în Dosarul penal nr. x/1/2011, în sensul că s-a dispus deducerea din pedeapsa de 7 ani și 4 luni închisoare și a amenzii de 26.000 euro și a perioadei arestării persoanei solicitate F. de la 27 noiembrie 2007 la 29 decembrie 2007.

Față de persoana solicitată F., prin sentința penală nr. 47/P din 8 iunie 2011 a Curții de Apel Constanța, dată în Dosarul penal nr. x/36/2011, în baza art. 94 din Legea nr. 302/2004, cu referire la art. 88 alin. (2) lit. c

1

)din Legea nr. 302/2004, a fost respinsă cererea de executare silită a mandatului european emis la data de 01 iunie 2010 de Parchetul General al Republicii Italia, prin care acesta a fost condamnat la pedeapsa cu închisoare de 7 ani și 4 luni și o amendă de 26.000 euro, pentru săvârșirea unei infracțiuni prevăzută de art. 81 alin. (2) C. pen., art. 110 C. pen., art. 73 alin. (1) și (1 bis) din Decretul Prezidențial nr. 309/1990, respectiv trafic ilicit de substanțe stupefiante, faptă incriminată de legea penală română, prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.

În baza art. 146 din Legea nr. 302/2004, a fost schimbată pedeapsa cu închisoarea de 7 ani și 4 luni și amendă de 26.000 euro la care a fost condamnată persoana solicitată F., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 81 alin. (2) C. pen., art. 110 C. pen., art. 73 alin. (1) și (1 bis) din Decretul prezidențial nr. 309/1990, în pedeapsa de 7 ani și 4 luni închisoare, executare care se realizează potrivit dispozițiilor C. proc. pen. român și a fost dedusă perioada reținerii și arestării persoanei solicitate F., de la 31 martie 2011 la zi.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia penală nr. 2709 din 13 iulie 2011 pronunțată în Dosarul nr. x/1/2011, a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța, a casat sentința atacată, cu privire la dispoziția de schimbare a pedepsei cu închisoarea de 7 ani și 4 luni închisoare și amendă de 26.000 euro, la care a fost condamnată persoana solicitată F. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 81 alin. (2) C. pen., art. 110 C. pen., art. 73 alin. (1) și (1 bis) din Decretul prezidențial nr. 309/1990, în pedeapsa de 7 ani și 4 luni închisoare, corespunzătoare dispozițiilor art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, dispoziție pe care o înlătură, precum și cu privire la omisiunea recunoașterii pedepselor accesorii și complementare a interzicerii unor drepturi. Astfel, a fost menținută dispoziția de recunoaștere, privind persoana solicitată F., prin care acesta a fost condamnat la pedeapsa cu închisoarea de 7 ani și 4 luni și o amendă de 26.000 euro și a fost completată dispoziția de recunoaștere, pe cale incidentală a hotărârii de condamnare prin aplicarea pedepsei interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a Il-a și lit. b) C. pen., ca pedeapsă accesorie și, respectiv, aplicarea pe o durată de 2 ani a pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a Il-a și lit. b) C. pen.

Împotriva încheierii din 16 decembrie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. x/36/2011 au declarat recursuri Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și condamnatul F., recurenții, considerând hotărârea nelegală.

În recursul său, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța a invocat motivele de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 1 și pct. 17

2

C. proc. pen., susținând, pe de o parte, că în cauză „nu au fost respectate dispozițiile după materie sau după calitatea persoanei” competența revenind Tribunalului Constanța sau Tribunalului București conform art. 462 C. proc. pen., iar pe de altă parte că „hotărârea este contrară legii sau că în aceasta s-a făcut o greșită aplicare a legii” întrucât nu sunt aplicabile în speță dispozițiile art. 196 alin. (1) C. proc. pen.

Condamnatul, în recursul său, a criticat hotărârea pentru că instanța a soluționat cauza fără a avea la dosar toate elementele care să-i permită a face conversia legală a pedepsei de executat și implicit, pentru a putea pronunța o soluție legală.

Examinând cauza din perspectiva motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, Înalta Curte a constatat că recursurile declarate în cauză sunt întemeiate.

Prin cererea adresată Curții de Apel Constanța, recurentul condamnat a solicitat deducerea din pedeapsa de 7 ani și 4 luni închisoare, aplicată de autoritățile judiciare italiene prin hotărârea recunoscută de Curtea de Apel Constanța prin sentința penală nr. 47/P/2011 definitivă prin Decizia penală nr. 2709 din 13 iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a perioadei privative de libertate din Italia, din decembrie 2007 până în august 2008.

Stabilind regulatorul de competență Înaltei Curții de Casație și Justiție a arătat și faptul că, potrivit art. 137 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, executarea unei hotărâri penale străine are loc potrivit legii române, iar în conformitate cu dispozițiile art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., contestația contra executării hotărârii penale se poate face când se invocă, printre altele, orice cauză de micșorare a pedepsei, precum și orice alt incident ivit în cursul executării.

Autoritatea de lucru judecat;

Hotărârea definitivă se bucură de autoritate de lucru judecat. Autoritatea de lucru judecat este consecința prezumării legalității hotărârii. Viciile de legalitate pot fi îndepărtate în cadrul căilor extraordinare de atac ori contestației la executare pentru aspecte expres si limitativ prevăzute. Motivul referitor la cuantumul pedepsei poate fi valorificat în cadrul cazului de recurs în casație art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. sau a contestației la executare art. 598 alin. (1) lit. d), teza finală C. proc. pen. (preluat din legislația anterioară, art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. C. proc. pen.). În ambele ipoteze, operațiunea constă în transpunerea aritmetică a pedepsei în cuantumul legal.

Admisibilitatea cererii și caracterul său fondat;

Jurisprudența invocată conduce la următoarele concluzii:

- conversia pedepselor poate fi invocată pe calea contestației la executare, cale admisibilă dacă această chestiune de drept nu a fost antamată în judecata anterioară și dacă nu vizează modalitatea contopirii. În prezenta cauză, în fața instanței de apel s-a renunțat la susținerea acestei problematici, petentul limitându-se la retragerea consimțământului la transfer în considerarea condițiilor mai bune de detenție în țara de condamnare, iar procurorul, în apelul său, solicitând exclusiv deducerea corectă. De asemenea pedeapsa pusă în executare nu este consecința cumulului, respectiv nu este o pedeapsă rezultantă.

- conversia este admisibilă dacă durata pedepsei aplicate este incompatibilă cu legislația română. Potrivit art.  135 alin. (6) lit. b) pct. (i) și alin. (7) lit. b) din Legea nr. 302/2004, pedeapsa principală aplicată nu poate depăși maximul special prevăzut de legea penală română pentru acea infracțiune. În legislația națională prin infracțiune se înțelege orice faptă consumată sau rămasă în faza tentativei (pedepsibile), indiferent de forma de participație (art. 174 C. proc. pen.).

Ca urmare pentru a decela dacă este cazul să intervină adaptarea pedepsei, trebuie avută în vedere limita maximă a pedepsei stabilită în funcție de încadrarea juridică transpusă în legea națională, reținută prin sentința de recunoaștere a hotărârii străine, luându-se în considerare stările ori cauzele de atenuare ori agravare a pedepsei. Aceeași interpretare a stat la baza pronunțării Deciziei nr. 6/2014 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în materia legii penale mai favorabile, potrivit căreia „în aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) C. pen., în cazul tentativei, limita maximă a pedepsei ce trebuie avută în vedere este maximul prevăzut de lege pentru forma tentată (maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată, redus sau înlocuit conform dispozițiilor privind tratamentul sancționator al tentativei)”.

În sarcina persoanei transferate s-a reținut că fapta pentru care a fost condamnat de autoritățile străine are corespondent în legislația națională în tentativa la infracțiunea de tâlhărie calificată, prevăzută de art. 32 rap. la art. 233 C. pen. combinat cu art. 234 alin. (1) lit. a) C. pen., pentru care maximul special este 5 ani închisoare (maximul special pentru faptul consumat este10 ani închisoare, însă redus la jumătate, potrivit art. 33 alin. (2) C. pen. referitor la tratamentul sancționator al tentativei, devine 5 ani).

Înalta Curte consideră că aplicarea unei pedepse nelegale prin depășirea maximului special prevăzut de legislația națională, atunci când nu a fost antamat în cursul judecății ori nu a fost valorificat în calea de atac a apelului trebuie interpretat ca un motiv de reducere a pedepsei în sensul cazului de contestație la executare prevăzut de art. 598 lit. d) C. proc. pen. Așa cum datele unei deduceri corecte preexistă contestației la executare, dar pot fi valorificate și în această procedură ulterioară aplicării pedepsei, cum a demonstrat jurisprudența anterioară deja invocată (a se vedea și C. proc. pen. adnotat, Ed. C.H Beck, 2008, art. 461, pct. 10, pag. 1301), același raționament trebuie aplicat și în privința conversiei pedepsei, cu consecința valorificării sale în faza executării, în cadrul cazului de contestație la executare prevăzut de art.  598 lit. d), teza finală, C. proc. pen., cauza de micșorare a pedepsei.

Înalta Curte consideră că și dacă această conversiune a fost dezlegată de instanța ce a aplicat pedeapsa, problematica nefiind invocată prima dată în contestația la executare, autoritatea de lucru judecat nu poate paraliza cazul de contestație ce vizează nelegalitatea pedepsei. Argumentele în susținerea admisibilității contestației la executare ar viza faptul ca autoritatea de lucru judecat este ea însăși expresia legalității hotărârii, ori in cazul dat tocmai acest aspect se contestă, iar o cale extraordinară de atac pentru aducerea pedepsei recunoscute în matca sa de legalitate nu este reglementată, fiind cel puțin discutabilă, dacă nu exclusă, admisibilitatea recursului în casație împotriva hotărârii de recunoaștere a condamnării pronunțate de autorități judiciare străine.

A considera că datele preexistente hotărârii prin care s-a aplicat pedeapsa pusă în executare nu pot fi valorificate în contestația la executare, ca o cauză de micșorare a pedepsei, echivalează cu paralizarea dreptului condamnatului prin posibila eroare a organului judiciar, aspect ce este contrar principiului dreptului la un proces echitabil.

Ca urmare, atunci când se contestă legalitatea pedepsei, indiferent dacă motivul este descoperit anterior sau ulterior pronunțării hotărârii puse în executare, trebuie să existe un instrument procesual apt a valorifica acest interes legitim, fie că est o cale extraordinară de atac, fie contestația la executare, în funcție de faza în care a ajuns procesul, fără a se putea opune de plano autoritatea de lucru judecat (cu excepția situației în care aceeași împrejurare a mai fost valorificată în același cadru procesual, ipoteza reiterării recursului în casație sau contestației la executare pentru același motiv și temei). Autoritatea de lucru judecat cu privire la pedeapsă subzistă atât timp cât motivele de nelegalitate nu se verifică.

În consecință, Înalta Curte, în majoritate, va admite contestația declarată de condamnatul A., împotriva sentinței penale nr. 50 din 24 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Va desființa sentința penală atacată și rejudecând;

Va reduce pedeapsa aplicată condamnatului A. de la 7 ani și 6 luni închisoare la 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de tentativă de tâlhărie calificată prev. și ped. de art. 32 C. pen. rap. la art. 233 C. pen. combinat cu art. 234 alin. (1) lit. a) C. pen., pedeapsă stabilită prin sentința penală nr. 25/2016 din 25 februarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie, în Dosarul nr. x/32/2016, definitivă prin Decizia nr. 153/A din 12 aprilie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.

Va anula mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 25/D din 13 aprilie 2016 și va dispune emiterea unor noi forme de executare.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea contestației declarată de condamnatul A., vor rămâne în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 130 lei, se va suporta din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Admite contestația declarată de condamnatul A., împotriva sentinței penale nr. 50 din 24 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Desființează sentința penală atacată și rejudecând;

Reduce pedeapsa aplicată condamnatului A. de la 7 ani și 6 luni închisoare la 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de tentativă de tâlhărie calificată prev. și ped. de art. 32 C. pen. rap. la art. 233 C. pen. combinat cu art. 234 alin. (1) lit. a) C. pen., pedeapsă stabilită prin sentința penală nr. 25/2016 din 25 februarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie în Dosarul nr. x/32/2016, definitivă prin Decizia nr. 153/A din 12 aprilie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.

Anulează mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 25/D din 13 aprilie 2016 și dispune emiterea unor noi forme de executare.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea contestației declarată de condamnatul A., rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 130 lei, se suportă din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 28 iunie 2017.

Cu opinia separată,

în sensul respingerii, ca nefondată, a contestației declarată de condamnatul A.

În dezacord cu soluția exprimată în opinia majoritară, consider că prezenta contestație trebuia respinsă ca nefondată, conform dispozițiilor art. 425

1

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., pentru următoarele considerente:

Din actele dosarului reiese că petentul contestator se află în executarea pedepsei de 7 ani și 6 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 25/2016 a Curții de Apel Bacău, ca urmare a recunoașterii pedepsei aplicate de autoritățile judiciare din Austria prin sentința penală nr. 53/Hv/23/14/k din 04 aprilie 2014 - definitivă la 04 aprilie 2014 - și a dispunerii transferului în vederea executării pedepsei într-un penitenciar din România.

Sentința penală amintită a rămas definitivă prin Decizia penală 153/A din 12 aprilie 2016 a înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care