ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1392/2011

Asupra recursului de

față,

În baza actelor și

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 6 din 12 ianuarie

2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală în Dosarul nr.

6491/2/2010 (1949/2010) s-a respins ca inadmisibilă contestația la executare

formulată de petentul condamnat P.I. împotriva Sentinței penale nr. 41 din 22

februarie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în

Dosarul nr. 1189/2/2007.

A fost obligat

contestatorul la plata sumei de 300 RON, reprezentând cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul avocatului din

oficiu s-a dispus să se avanseze din fondurile speciale ale Ministerului

Justiției.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut că prin cererea înregistrată la

data de 19 iulie 2010 sub nr. 6491/2/2010, condamnatul P.I. a contestat

executarea Sentinței penale nr. 41 din 22 februarie 2007 a Curții de Apel

București, secția I penală.

În motivarea

contestației, petentul a arătat că prin sentința pe care înțelege să o conteste

pe această cale, a fost recunoscută o hotărâre de condamnare a sa la pedeapsa

de 15 ani închisoare, hotărâre pronunțată de instanțele judiciare spaniole,

fără ca instanțele din România să aibă în vedere împrejurarea că această

pedeapsă este un rezultat al cumulului aritmetic și nu al cumulului juridic

prevăzut de Codul penal român; prin urmare, petentul a solicitat aplicarea

acestui principiu, în sensul contopirii pedepselor stabilite de instanța

spaniolă, conform art. 33 lit. a) și art. 33 lit. b) C. pen. român.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Curtea a constatat că, prin Sentința penală nr. 293 din 14

noiembrie 2008, Curtea de Apel București, secția I-a penală -, a respins ca

inadmisibilă contestația la executare formulată de contestatorul condamnat

P.I., motivat de aspectul că prin Sentința penală nr. 4 din 11 ianuarie 2008

rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1484 din 22 aprilie 2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, instanța română s-a pronunțat cu privire la

cererea de contopire a pedepselor și, în temeiul art. 449 C. proc. pen., a respins,

ca neîntemeiată, cererea de contopire a pedepsei închisorii aplicate petentului

prin sentința instanței spaniole, întrucât o cerere având același obiect a fost

soluționată definitiv, existând autoritate de lucru judecat.

Sentința penală nr.

293 din 14 noiembrie 2008 a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 314 din 29

ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, cu

reținerea motivării instanței de fond.

Ulterior, petentul a

formulat o altă cerere, cu același obiect, - respectiv diminuarea cuantumului

pedepsei de 15 ani închisoare aplicată de Judecătoria nr. 14 din Valencia prin

Sentința penală nr. 22/2005 și recunoscută de Curtea de Apel București, secția

I penală prin Sentința penală nr. 41 din 22 februarie 2007, prin aplicarea

principiului cumulului juridic la pedepsele componente, în loc de cel aritmetic

din dreptul penal spaniol. Față de această împrejurare, Curtea a constatat că

există autoritate de lucru judecat, cauza fiind anterior soluționată definitiv.

Această a doua cerere

a fost soluționată prin Sentința penală nr. 68 din 17 martie 2009 a Curții de

Apel București, secția I penală, (fiind respinsă ca inadmisibilă plângerea)

rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 2196 din 10 iunie 2009 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, prin care s-a respins, ca nefondat, recursul

formulat de P.I.

Așadar, problema

conversiunii aplicate de instanțele judiciare spaniole petentului P.I. -

condamnatul înțelegând prin aceasta înlocuirea sistemului cumulului aritmetic

al pedepsei aplicate pentru infracțiuni concurente, prevăzut de legislația

spaniolă cu sistemul cumulului juridic aplicabil în legislația română - a făcut

obiectul mai multor hotărâri judecătorești (nr. 4 din 11 ianuarie 2008, 293 din

14 noiembrie 2008, 68 din 17 martie 2009, 52 din 25 februarie 2010 ale Curții

de Apel București), toate rămase definitive prin respingerea recursurilor de

către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Indiferent de

denumirea pe care petentul-condamnat a atribuit-o cererilor sale - contopire,

conversiune, contestație în anulare sau la executare - obiectul respectivelor

cereri este același și vizează aceeași finalitate: contopirea pedepselor

aplicate de instanța spaniolă pentru a se ajunge la o pedeapsă rezultantă

inferioară celei de 15 ani la care a fost condamnat și în a cărei executare se

află în prezent, în fapt, petentul fiind nemulțumit de cuantumul acestei

pedepse.

Așa fiind, constatând

că P.I. a formulat cereri repetate, având același obiect și urmând aceeași

finalitate, Curtea - în acord și cu Decizia nr. 36 din 14 decembrie 2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibilă, contestația la

executare formulat de acesta.

Împotriva sentinței a

declarat recurs condamnatul P.I., critica vizând greșita respingere ca

inadmisibilă a contestației la executare formulate, față de împrejurarea că

pedeapsa pe care o are de executat - de 15 ani închisoare -, stabilită prin

hotărârea pronunțată de autoritățile judiciare spaniole și recunoscută de

instanțele din România este consecința aplicării regulilor cumulului aritmetic

care nu este prevăzut de legislația penală română. În consecință, recurentul a

solicitat aplicarea regulilor de la concursul de infracțiuni reglementat de

art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen.

Examinând hotărârea atacată

atât prin prisma motivelor invocate de condamnat, cât și din oficiu, în

conformitate cu dispozițiile art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen.,

Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

În mod corect,

instanța de fond a constatat că cererile repetate formulate de condamnat,

indiferent de denumirea pe care a atribuit-o acestora - contopire, conversiune,

executare - au același obiect și vizează aceeași finalitate, și anume

contopirea pedepselor stabilite de Judecătoria nr. 14 Valencia prin Sentința penală

nr. 22/2005, recunoscută de Curtea de Apel București, secția I penală. prin

Sentința penală nr. 41 din 22 februarie 2007, prin aplicarea principiului

cumulului juridic reglementat de Codul penal român la pedepsele componente, în

loc de cel aritmetic din dreptul penal spaniol, împrejurare față de care există

autoritate de lucru judecat, cauza dedusă judecății fiind anterior soluționată

definitiv.

În acest sens s-a

făcut referire la Sentința penală nr. 293 din 14 noiembrie 2008, prin care

Curtea de Apel București, secția I penală, a respins ca inadmisibilă

contestația la executare formulată de contestatorul-condamnat P.I., cu

motivarea că prin Sentința penală nr. 4 din 11 ianuarie 2008, definitivă prin

Decizia penală nr. 1484 din 22 aprilie 2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, instanța română s-a pronunțat cu privire la cererea de contopire a

pedepselor și, în conformitate cu dispozițiile art. 449 C. proc. pen. a respins

ca neîntemeiată cererea de contopire a pedepsei închisorii aplicată prin hotărârea

instanței spaniole, întrucât o cerere având același obiect a fost soluționată

definitiv, existând autoritate de lucru judecat.

Ulterior pronunțării

Deciziei penale nr. 314 din 29 ianuarie 2009, prin care Înalta Curte de Casație

și Justiție a respins ca nefondat recursul declarat de condamnat împotriva

Sentinței penale nr. 293 din 14 noiembrie 2008, acesta a formulat o nouă cerere

cu același obiect, și anume, diminuarea cuantumului pedepsei de 15 ani

închisoare stabilită de instanțele spaniole, prin aplicarea cumulului juridic

la pedepsele componente în loc de cumulul aritmetic prevăzut în dreptul penal

spaniol. Această a doua cerere a fost respinsă ca inadmisibilă prin Sentința

penală nr. 68 din 17 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

I penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 2196 din 10 iunie 2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a respins ca nefondat recursul

formulat de condamnat.

Având în vedere

considerentele mai sus expuse, precum și Decizia în interesul legii nr. 36 din

14 decembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile

unite, publicată în M. Of., nr. 414/22.06.2010, prin care s-a statuat că

cererile repetate de revizuire și, respectiv, contestație la executare sunt

inadmisibile, dacă există identitate de persoane, de temei legal, de motive și

apărări invocate în soluționarea acestora, Înalta Curte constată că hotărârea

pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică și în consecință, în

temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va

respinge ca nefondat recursul formulat de contestatorul condamnat P.I.

Potrivit prevederilor

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-contestator va fi obligat la plata

sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care suma de

100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de contestatorul P.I. împotriva Sentinței penale

nr. 6 din 12 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă

recurentul-contestator la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 6 aprilie 2011.