ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1392/2011

Asupra recursului de față, În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 6 din 12 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală în Dosarul nr. 6491/2/2010 (1949/2010) s-a respins ca inadmisibilă contestația la executare formulată de petentul condamnat P.I. împotriva Sentinței penale nr. 41 din 22 februarie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. 1189/2/2007. A fost obligat contestatorul la plata sumei de 300 RON, reprezentând cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul avocatului din oficiu s-a dispus să se avanseze din fondurile speciale ale Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin cererea înregistrată la data de 19 iulie 2010 sub nr. 6491/2/2010, condamnatul P.I. a contestat executarea Sentinței penale nr. 41 din 22 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția I penală. În motivarea contestației, petentul a arătat că prin sentința pe care înțelege să o conteste pe această cale, a fost recunoscută o hotărâre de condamnare a sa la pedeapsa de 15 ani închisoare, hotărâre pronunțată de instanțele judiciare spaniole, fără ca instanțele din România să aibă în vedere împrejurarea că această pedeapsă este un rezultat al cumulului aritmetic și nu al cumulului juridic prevăzut de Codul penal român; prin urmare, petentul a solicitat aplicarea acestui principiu, în sensul contopirii pedepselor stabilite de instanța spaniolă, conform art. 33 lit. a) și art. 33 lit. b) C. pen.

român. Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a constatat că, prin Sentința penală nr. 293 din 14 noiembrie 2008, Curtea de Apel București, secția I-a penală -, a respins ca inadmisibilă contestația la executare formulată de contestatorul condamnat P.I., motivat de aspectul că prin Sentința penală nr. 4 din 11 ianuarie 2008 rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1484 din 22 aprilie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța română s-a pronunțat cu privire la cererea de contopire a pedepselor și, în temeiul art. 449 C. proc. pen., a respins, ca neîntemeiată, cererea de contopire a pedepsei închisorii aplicate petentului prin sentința instanței spaniole, întrucât o cerere având același obiect a fost soluționată definitiv, existând autoritate de lucru judecat.

Sentința penală nr. 293 din 14 noiembrie 2008 a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 314 din 29 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, cu reținerea motivării instanței de fond. Ulterior, petentul a formulat o altă cerere, cu același obiect, - respectiv diminuarea cuantumului pedepsei de 15 ani închisoare aplicată de Judecătoria nr. 14 din Valencia prin Sentința penală nr. 22/2005 și recunoscută de Curtea de Apel București, secția I penală prin Sentința penală nr. 41 din 22 februarie 2007, prin aplicarea principiului cumulului juridic la pedepsele componente, în loc de cel aritmetic din dreptul penal spaniol. Față de această împrejurare, Curtea a constatat că există autoritate de lucru judecat, cauza fiind anterior soluționată definitiv.

Această a doua cerere a fost soluționată prin Sentința penală nr. 68 din 17 martie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală, (fiind respinsă ca inadmisibilă plângerea) rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 2196 din 10 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a respins, ca nefondat, recursul formulat de P.I. Așadar, problema conversiunii aplicate de instanțele judiciare spaniole petentului P.I. - condamnatul înțelegând prin aceasta înlocuirea sistemului cumulului aritmetic al pedepsei aplicate pentru infracțiuni concurente, prevăzut de legislația spaniolă cu sistemul cumulului juridic aplicabil în legislația română - a făcut obiectul mai multor hotărâri judecătorești (nr. 4 din 11 ianuarie 2008, 293 din 14 noiembrie 2008, 68 din 17 martie 2009, 52 din 25 februarie 2010 ale Curții de Apel București), toate rămase definitive prin respingerea recursurilor de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Indiferent de denumirea pe care petentul-condamnat a atribuit-o cererilor sale - contopire, conversiune, contestație în anulare sau la executare - obiectul respectivelor cereri este același și vizează aceeași finalitate: contopirea pedepselor aplicate de instanța spaniolă pentru a se ajunge la o pedeapsă rezultantă inferioară celei de 15 ani la care a fost condamnat și în a cărei executare se află în prezent, în fapt, petentul fiind nemulțumit de cuantumul acestei pedepse. Așa fiind, constatând că P.I. a formulat cereri repetate, având același obiect și urmând aceeași finalitate, Curtea - în acord și cu Decizia nr. 36 din 14 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibilă, contestația la executare formulat de acesta.

Împotriva sentinței a declarat recurs condamnatul P.I., critica vizând greșita respingere ca inadmisibilă a contestației la executare formulate, față de împrejurarea că pedeapsa pe care o are de executat - de 15 ani închisoare -, stabilită prin hotărârea pronunțată de autoritățile judiciare spaniole și recunoscută de instanțele din România este consecința aplicării regulilor cumulului aritmetic care nu este prevăzut de legislația penală română. În consecință, recurentul a solicitat aplicarea regulilor de la concursul de infracțiuni reglementat de art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen. Examinând hotărârea atacată atât prin prisma motivelor invocate de condamnat, cât și din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 385 6 alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. În mod corect, instanța de fond a constatat că cererile repetate formulate de condamnat, indiferent de denumirea pe care a atribuit-o acestora - contopire, conversiune, executare - au același obiect și vizează aceeași finalitate, și anume contopirea pedepselor stabilite de Judecătoria nr. 14 Valencia prin Sentința penală nr. 22/2005, recunoscută de Curtea de Apel București, secția I penală. prin Sentința penală nr. 41 din 22 februarie 2007, prin aplicarea principiului cumulului juridic reglementat de Codul penal român la pedepsele componente, în loc de cel aritmetic din dreptul penal spaniol, împrejurare față de care există autoritate de lucru judecat, cauza dedusă judecății fiind anterior soluționată definitiv.

În acest sens s-a făcut referire la Sentința penală nr. 293 din 14 noiembrie 2008, prin care Curtea de Apel București, secția I penală, a respins ca inadmisibilă contestația la executare formulată de contestatorul-condamnat P.I., cu motivarea că prin Sentința penală nr. 4 din 11 ianuarie 2008, definitivă prin Decizia penală nr. 1484 din 22 aprilie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța română s-a pronunțat cu privire la cererea de contopire a pedepselor și, în conformitate cu dispozițiile art. 449 C. proc. pen. a respins ca neîntemeiată cererea de contopire a pedepsei închisorii aplicată prin hotărârea instanței spaniole, întrucât o cerere având același obiect a fost soluționată definitiv, existând autoritate de lucru judecat.

Ulterior pronunțării Deciziei penale nr. 314 din 29 ianuarie 2009, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondat recursul declarat de condamnat împotriva Sentinței penale nr. 293 din 14 noiembrie 2008, acesta a formulat o nouă cerere cu același obiect, și anume, diminuarea cuantumului pedepsei de 15 ani închisoare stabilită de instanțele spaniole, prin aplicarea cumulului juridic la pedepsele componente în loc de cumulul aritmetic prevăzut în dreptul penal spaniol. Această a doua cerere a fost respinsă ca inadmisibilă prin Sentința penală nr. 68 din 17 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 2196 din 10 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a respins ca nefondat recursul formulat de condamnat.

Având în vedere considerentele mai sus expuse, precum și Decizia în interesul legii nr. 36 din 14 decembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, publicată în M. Of., nr. 414/22.06.2010, prin care s-a statuat că cererile repetate de revizuire și, respectiv, contestație la executare sunt inadmisibile, dacă există identitate de persoane, de temei legal, de motive și apărări invocate în soluționarea acestora, Înalta Curte constată că hotărârea pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică și în consecință, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul formulat de contestatorul condamnat P.I. Potrivit prevederilor art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurentul-contestator va fi obligat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul P.I. împotriva Sentinței penale nr. 6 din 12 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurentul-contestator la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 6 aprilie 2011.