ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1572/2010

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor de

la dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 36 din 16 februarie

2010 a Curții de Apel București, secția I penală, s-a respins, ca nefondată,

cererea de conversiune a pedepsei formulată de petentul-condamnat P.I.

împotriva Sentinței penale nr. 41/F din 22 februarie 2007, pronunțată de Curtea

de Apel București, secția I penală.

A fost obligat

petentul-condamnat la 300 RON cheltuieli judiciare către stat, din care 150

RON, onorariu avocat oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că, prin cererea înregistrată la

04 noiembrie 2009, petentul P.I. a solicitat conversiunea pedepselor potrivit

art. 146 din Legea nr. 302/2004, deoarece pedeapsa de 15 ani închisoare

aplicată de autoritățile spaniole urmare a unui cumul aritmetic impune

adaptarea acestei sancțiuni la legislația română în sensul contopirii

pedepselor, conform prevederilor art. 33 lit. a) și 34 lit. b) C. pen.

Examinând cererea

formulată în raport de prevederile art. 146 din Legea nr. 302/2004, instanța de

fond a constatat că prin Sentința penală nr. 41 din 22 februarie 2007, Curtea

de Apel București a recunoscut sentința penală a Judecătoriei nr. 14 Valencia

potrivit prevederilor art. 149 alin. (4) și art. 150 din Legea nr. 302/2004.

S-a reținut că,

referitor la problema pedepsei aplicate de o instanță străină, instanțele

române s-au mai pronunțat în cauză, însă pe temeiuri diferite, astfel că nu

poate fi constatată autoritatea de lucru judecat în cauza dedusă judecății de

față.

În asemenea cauze,

potrivit Deciziei nr. 23/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

- Secțiile Unite, pentru aplicarea prevederilor art. 146 din Legea nr.

302/2004, instanța de judecată trebuie să verifice dacă pedeapsa finală este

incompatibilă cu legislația națională sub aspectul felului sau duratei.

S-a mai reținut că,

potrivit art. 144 din Legea nr. 302/2004, instanța română a optat asupra

continuării executării pedepsei prin Sentința penală nr. 41/2007 prin

transferul condamnatului, iar felul pedepsei aplicate, aceea cu închisoarea,

cât și durata acesteia, sunt comparabile cu legislația română.

Petentul a fost

condamnat la o pedeapsă totală de 15 ani închisoare, aplicându-se cumulul

aritmetic al pedepselor potrivit legii penale spaniole, însă aceasta nu

depășește maximul general prevăzut de legea română, acela de 30 de ani.

Aplicarea cumulului

aritmetic existent în legea spaniolă nu presupune automat o modificare a

pedepsei de către instanța română, astfel s-ar ajunge ca în fiecare situație în

care s-a făcut aplicarea acestui cumul să fie obligatorie modificarea pedepsei,

lucru de neconceput în condițiile în care Legea nr. 302/2004 reglementează

criteriile în care se face adaptarea pedepsei.

Împotriva sentinței

instanței de fond, în termen legal, a declarat recurs condamnatul, solicitând

casarea sentinței, admiterea cererii de conversiune a pedepsei și aplicarea

dispozițiilor art. 33 - 34 C. pen.

Înalta Curte,

examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate și din oficiu,

potrivit dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., constată

că recursul este nefondat.

În mod corect, prin

sentința atacată, s-a respins cererea de conversiune formulată de persoana

condamnată P.I., având în vedere că prin Decizia nr. 23 din 12 octombrie 2009

pronunțată într-un recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție - care este obligatorie pentru instanțe, conform

art. 414 alin. (3) C. proc. pen. - s-a stabilit că, „în soluționarea unei

cereri având ca obiect conversiunea condamnării, trebuie să observe dacă felul

pedepsei aplicate pentru concursul de infracțiuni sau durata acesteia este

incompatibilă cu legislația română, fără a putea înlocui modalitatea de

stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin

hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzută de

Codul penal român".

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, în baza art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul P.I.

împotriva Sentinței penale nr. 36 din 16 februarie 2010 a Curții de Apel

București, secția I penală.

Totodată, în baza

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de condamnatul P.I. împotriva Sentinței penale nr.

36 din 16 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul

condamnat la plata sumei de 500 RON cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 320 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 22 aprilie 2010.