ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 314/2009

Asupra contestației la executare de față:

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința penală nr. 293 din 14

noiembrie 2008, Curtea de

Apel București, secția I penală,

a respins, ca inadmisibilă, contestația la executare formulată de contestatorul

condamnat P.I.

S-au reținut, în esență, următoarele:

Prin cererea formulată, condamnatul a formulat contestație la

executarea pedepsei de 15 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr.

22/2005 a Judecătoriei nr. 14 din Valencia, Spania, sentință recunoscută prin

sentința penală nr. 41 din 22 februarie 2007 a Curții de Ape București, secția

I penală.

În motivarea contestației, s-a solicitat adaptarea sancțiunii aplicate

de statul spaniol la legislația română, în sensul contopirii, conform art. 33

lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., a pedepselor aplicate, iar nu a stabilirii

pedepsei rezultante de 15 ani închisoare prin sistemul cumulului aritmetic

spaniol.

Instanța, analizând contestația formulată,

a constatat că prin

sentința penală nr. 41 din 22

februarie 2007 a Curții de Apel București, secția I penală, s-a dispus

transferul persoanei

condamnate într-un

penitenciar din România, în vederea continuării

executării pedepsei de

15 ani închisoare, întrucât erau îndeplinite

condițiile

legale prevăzute de art. 129 din Legea nr. 302/2004.

S-a mai constatat că, prin sentința penală nr. 4 din 11 ianuarie 2008,

rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1484 din 22

aprilie 2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța română

s-a

pronunțat cu privire la cererea de contopire a pedepselor și, în

temeiul art. 449 C. proc. pen., a respins, ca neîntemeiată, cererea de

contopire a pedepselor închisorii aplicate prin sentința instanței spaniole.

În aceste condiții, instanța nu se mai

poate pronunța asupra

cererii formulată de contestator,

intitulată contestație la executare, care are ca obiect contopirea pedepselor

aplicate condamnatului, întrucât o cerere având același obiect a fost

soluționată definitiv, astfel că există autoritate de lucru judecat.

Pe de altă parte, potrivit art. 145 din Legea nr. 302/2004, în cazul în

care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în

statul de condamnare, el trebuie să respecte felul și durata pedepsei prevăzute

în hotărârea de condamnare.

Totodată, s-a constatat îndeplinită și condiția prevăzută de

art. 461 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, în

sensul ca pedeapsa aplicată

sau durata acesteia să fie compatibile cu

legislația română, dat fiind că pedeapsa de 15 ani închisoare aplicată

condamnatului, prin

cumulul aritmetic, nu

depășește maximul general prevăzut de legea

română, de 30 de ani.

Împotriva sentinței sus-menționate, condamnatul contestator a declarat

recurs, pe care

recursul declarat nu este

fondat.

Din examinarea lucrărilor dosarului, rezultă că instanța de fond a

apreciat, în mod corect, ca inadmisibilă contestația la executare formulată de

contestatorul condamnat.

Din economia dispozițiilor art. 144 din Legea nr. 302/2004, referitoare

la efectele transferării pentru statul de executare, în speță, statul român,

autoritățile competente ale acestuia sunt obligate:

a)

fie să continue

executarea condamnării imediat sau în baza unei hotărâri judecătorești, în

condițiile în care statul român

optează

pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de

condamnare, caz în care trebuie să respecte felul

și durata pedepsei

prevăzute în hotărârea de condamnare;

b)

fie să schimbe

condamnarea, printr-o hotărâre judecătorească, înlocuind astfel pedeapsa

aplicată în statul de condamnare cu o pedeapsă prevăzută de legislația română

pentru aceeași infracțiune, în condițiile în care felul pedepsei aplicate sau durata

acesteia sunt incompatibile cu legislația română.

Din interpretarea logică a textului mai

sus-arătat, rezultă că,

odată admisă sesizarea

procurorului cu privire la cererea de transferare în vederea continuării

executării pedepsei aplicate de statul spaniol, instanța română este obligată

să opteze pentru una din cele două variante mai sus-menționate.

În cauză, așa cum rezultă din actele dosarului, după exprimarea

consimțământului de către condamnat, la data de 15 martie 2006, în vederea transferării

sale într-un penitenciar din România, instanța română, constatând îndeplinite

condițiile prevăzute de lege (dubla incriminare și existența corespondentului

între faptele reținute în sarcina condamnatului

în Spania și legislația

penală

română), a dispus, prin hotărâre judecătorească, continuarea

executării

pedepsei aplicate în statul spaniol.

Așadar, optând pentru varianta prevăzută la lit. a) a art. 144

din Legea nr. 302/2004, exista obligația să se

respecte felul și durata

pedepsei prevăzute în hotărârea de l-a motivat

la dosar condamnare, care de altfel corespund legislației române. Textul

menționat nu face referire la modul de stabilire a pedepsei rezultante pentru

infracțiunile săvârșite (contopire, cumul juridic sau aritmetic), ci doar la cuantumul

duratei acesteia, care, de altfel, nu depășește maximul general prevăzut de

legea penală română, întrucât infracțiunile săvârșite de contestator sunt

pedepsite cu închisoarea de la 7 la 15 ani închisoare.

Pentru aceste considerente, urmează a fi respins, ca nefondat, recursul

declarat de contestatorul condamnat P.I., cu obligarea acestuia la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația la

executare formulată de

recurentul

contestator condamnat P.I. împotriva sentinței

penale nr.

293 din 14 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul contestator condamnat la plata sumei de 500 lei cu

titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 29

ianuarie 2009.