ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1292/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1292/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față:

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 363 din 11 decembrie 2009,

Curtea de Apel București, secția I penală, în temeiul art. 461 și art. 462 C.

proc. pen., a respins contestația formulată de contestatorul condamnat C.C. contra

executării sentinței penale nr. 92 din 18 mai 2006 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția I penală, în Dosarul nr. 4505/2/2006, definitivă prin

nerecurare.

În temeiul art. 192 alin.

(2) C. proc. pen. a obligat pe contestatorul condamnat la cheltuieli judiciare

către stat.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța a reținut următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 15 iulie 2009 pe rolul Curții de Apel Ploiești, sub nr.

625/42/2009, condamnatul C.C. a solicitat, ca pe calea contestației la

executare, să se dispună contopirea pedepselor aplicate prin sentința penală nr.

16 din 04 din data de 8 iunie 2004 a Judecătoriei de Instrucție nr. 3 din

Castellon (Spania), recunoscută prin sentința penală nr. 92 din 18 mai 2006 a

Curții de Apel București, secția I-a penală, aplicându-se dispozițiile din

legea penală română privitoare la concursul de infracțiuni, prin conversiunea

condamnării pronunțate în străinătate în raport cu aceste dispoziții și să fie

stabilită, astfel, spre executare pedeapsa cea mai grea.

În drept, au

fost invocate dispozițiile art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., art. 34 lit.

b) C. pen. și art. 146 din Legea nr. 302/2004.

Prin sentința

penală nr. 148 din 16 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția penală

și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 625/42/2009,

a fost admisă excepția de necompetență teritorială a acestei instanțe și s-a

dispus, în baza art. 42 C. proc. pen., raportat la art. 150, art. 140, art. 146

și art. 149 din Legea nr. 302/2004, declinarea competenței de soluționare a

contestației la executare formulată de condamnat în favoarea Curții de Apel

București.

Pe rolul Curții

de Apel București, secția I-a penală, cauza a fost înregistrată sub nr. 10222/2/2009

(2535/2009).

Prin memoriile

depuse la dosar, contestatorul - condamnat a mai invocat faptul că sentința

penală nr. 92 din 18 mai 2006 a Curții de Apel București, secția I-a penală, nu

i-a fost comunicată la locul de detenție din Spania, în vederea exercitării

căii de atac prevăzută de lege, astfel încât s-a pus în executare o hotărâre

care nu era definitivă, atât sentința de recunoaștere, cât și mandatul de

executare emis în baza acesteia, fiind lovite de nulitate.

În drept, au

fost invocate dispozițiile art. 420, art. 419 alin. (2) C. proc. pen. și art. 149

din Legea nr. 302/2004.

Analizând actele

și lucrările dosarului, Curtea a constatat următoarele:

Prin sentința

penală nr. 92 din 18 mai 2006 a Curții de Apel București, secția I-a penală

(rămasă definitivă prin nerecurare la data de 2 iunie 2006), în baza căreia a

fost emis de către aceeași instanță M.E.P.I. nr. 148 din 02 iunie 2006,

admițându-se sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, s-au

recunoscut efectele sentinței penale nr. 16/04 din data de 08 iunie 2004 a Judecătoriei de Instrucție nr. 3 din Castellon - Spania (rămasă definitivă la data de 30 iunie

2004, astfel cum a fost modificată la data de 23 ianuarie 2006) și s-a dispus,

în ceea ce îl privește pe contestatorul condamnat din prezenta cauză,

transferarea sa într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării

pedepsei de 20 de ani închisoare (astfel cum a fost redusă prin ordinul nr. 17/2004),

fiind dedusă din această pedeapsă, perioada deja executată, începând cu data de

28 iunie 2002 la zi.

Prin sentința

penală nr. 45 din 28 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția I-a penală

(rămasă definitivă prin nerecurare la data de 20 martie 2007), a fost respinsă,

ca inadmisibilă, cererea contestatorului - condamnat de conversiune a

condamnării pronunțate prin sentința penală nr. 16/04 din data de 08 iunie 2004 a Judecătoriei de Instrucție nr. 3 din Castellon - Spania.

De

asemenea, prin sentința penală nr. 130 din 12 mai 2008 a Curții de Apel

București, secția I-a penală (rămasă definitivă prin Decizia nr. 2292 din 24

iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală), a fost

respinsă, ca inadmisibilă și contestația la executare formulată de către

același contestator - condamnat, prin care acesta solicita să se dispună

conversiunea condamnării pronunțate în străinătate.

S-a

reținut că prin cererea ce a format obiectul Dosarului nr. 10222/2/2009 (2535/2009)

al Curții de Apel București, secția I penală, contestatorul condamnat a

solicitat contopirea pedepselor aplicate, de către instanța judecătorească

spaniolă pentru infracțiunile reținute în sarcina sa, potrivit dispozițiilor din

legea penală română ce reglementează tratamentul sancționator al concursului de

infracțiuni (art. 34 lit. b) C. pen.), susținând că pedeapsa stabilită spre

executare în străinătate, potrivit regulii cumulului aritmetic, nu este conformă

cu aceste dispoziții, ceea ce ar impune, în faza de executare, conform art. 461

alin. (1) lit. d) C. proc. pen., realizarea conversiunii condamnării, în

condițiile art. 146 din Legea nr. 302/2004.

În raport cu motivele și temeiurile de drept invocate, Curtea a constatat

că cererea nu poate fi primită, pentru următoarele considerente:

Potrivit

art. 449 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., o pedeapsă definitiv aplicată poate

fi modificată în faza de executare a acesteia numai dacă se constată, pe baza

altei hotărâri definitive decât cea prin care a fost stabilită, existența unui

concurs de infracțiuni.

Or, în speță, pedeapsa de 20 de ani închisoare - stabilită spre

executare de către autoritățile judiciare spaniole și recunoscută ca atare de

către instanța judecătorească română, la momentul când a dispus transferarea

contestatorului condamnat într-un penitenciar din România în vederea

continuării executării acesteia - a fost aplicată pentru infracțiuni concurente

judecate în aceeași cauză, pentru care s-a pronunțat o hotărâre unică de

condamnare, fără ca, în faza de executare, ulterioară realizării transferului,

să se constate existența vreunei alte hotărâri definitive distincte de

condamnare pentru alte infracțiuni concurente, ceea ce face inaplicabile

dispozițiile art. 449 alin. (1) lit. a C. proc. pen. raportate la cele ale art.

34 lit. b) C. pen.

În al doilea rând, conform art. 146 alin. (1) și (3) din Legea nr. 302/2004,

schimbarea condamnării, prin conversiune, fie și după transferarea persoanei

condamnate, poate avea loc numai dacă felul pedepsei aplicate în străinătate

sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română.

Curtea

a constatat că, în cauză, atât felul pedepsei aplicate, aceea cu închisoarea,

cât și durata acesteia, sunt compatibile cu legislația română, astfel că s-a

reținut că nu se poate dispune modificarea acesteia.

Deși persoanei

condamnate i-a fost stabilită o pedeapsă totală de 20 de ani închisoare,

aplicându-se cumulul aritmetic al pedepselor potrivit legii penale spaniole,

aceasta nu depășește maximul general prevăzut de legea română, acela de 30 de

ani.

În condițiile în care maximul general de 30 de ani prevăzut de art. 53 pct.

1 lit. b) C. pen. nu este depășit în cauză, iar instanța română a optat deja

pentru continuarea executării pedepsei și respectarea felului și duratei

acesteia, Curtea a apreciat că nu există temeiuri pentru a se dispune

conversiunea condamnării.

S-a

mai reținut de instanță că asupra aspectelor invocate de contestatorul C.C., cu

privire la incidența, în speță, a dispozițiilor art. 146 din Legea nr. 302/2004,

privind schimbarea condamnării prin conversiune, Curtea de Apel București, secția

I-a penală, s-a pronunțat prin sentințele penale nr. 45 din 28 februarie 2007

și nr. 130 din 12 mai 2008, rămase definitive, astfel încât respectivele

chestiuni nu mai pot fi repuse în discuție de condamnat, întrucât se aduce

atingere autorității de lucru judecat de care se bucură orice hotărâre penală

definitivă.

În

ceea ce privește cel de-al doilea motiv de contestație la executare invocat,

respectiv cel referitor la faptul că, în cauză, în opinia condamnatului, a fost

pusă în executare o hotărâre care nu era definitivă, Curtea l-a apreciat, de

asemenea, ca fiind nefondat, pentru următoarele motive:

Deși sentința penală nr. 92 din 18 mai 2006 a Curții de Apel București,

secția I penală, nu a fost comunicată condamnatului imediat după pronunțare la

locul de detenție din Spania, aceasta a fost adusă la cunoștință

contestatorului în timpul procedurii de transferare în România în vederea

executării pedepsei (aspect ce rezultă din cuprinsul cererilor înregistrate la Curtea de Apel București la data de 20 decembrie 2006, filele 3-7 Dosar nr. 4505/2/2006 ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție), astfel încât ar fi avut posibilitatea exercitării

recursului imediat ce a luat cunoștință de conținutul hotărârii, cale de atac

de care, însă, condamnatul nu a înțeles să uzeze în condițiile art. 149 alin.

(5) din Legea nr. 302/2004.

Ulterior, la data de 12 decembrie 2006, deci a doua zi după aducerea sa

în România (fila 14 Dosar nr. 4505/2/2006 al Curții de Apel București, secția I

penală), condamnatul s-a adresat cu o cerere instanței care a aprobat transferul

său în România, înregistrată la data de 21 decembrie 2006, solicitând conversiunea

condamnării dispuse prin sentința penală nr. 16/04 din 8 iunie 2004 a Judecătoriei de Instrucție nr. 3 din Castellon – Spania, cerere ce a fost  modificată, prin

rezoluția conducerii Curții de Apel București, ca fiind un recurs declarat (în

condițiile art. 385

3

rap. la art. 365 C. proc. pen.) împotriva

sentinței penale nr. 92 din 18 mai 2006, dispunându-se înaintarea acesteia spre

soluționare la Înalta Curte de Casație și Justiție (filele 3-7 Dosar nr. 4505/2/2006

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție). Prin sentința penală nr. 114 din 9

februarie 2007 pronunțată în Dosarul nr. 4505/2/2006, recalificând, însă

cererea formulată de condamnat ca fiind o solicitare de conversiune a

condamnării în condițiile art. 146 din Legea nr. 302/2004 și apreciind, astfel implicit,

că hotărârea de recunoaștere și transfer a rămas definitivă, Înalta Curte de

Casație și Justiție a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în

favoarea Curții de Apel București, unde a fost înregistrat sub nr. 1369/2/2007

și soluționată prin sentința penală nr. 45 din 28 februarie 2007.

Ca urmare, având în vedere aceste aspecte, Curtea a constatat ca fiind

nefondată susținerea contestatorului, în sensul că a fost pusă în executare o hotărâre

care nu era definitivă, împrejurare care ar constitui, în opinia sa, o cauză de

împiedicare a executării, nefiind incidente, pentru motivele anterior

menționate, cazurile de contestație la executare prev. de art. 461 alin. (1)

lit. a) și lit. c) C. proc. pen.

Împotriva acestei hotărâri, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

I penală, a declarat recurs contestatorul condamnat care prin apărător, în

temeiul disp. art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., a pus

concluzii de admitere a recursului, solicitând modificarea hotărârii atacate.

În susținerea recursului s-a arătat că instanța de fond a făcut o

greșită aplicare a legii și nu a ținut seama de Decizia nr. 23 pronunțată de Secțiile

Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, deși apărătorul apreciază că

aplicarea acestei decizii era obligatorie în cauză. Astfel, în mod greșit,

judecătorul care a pronunțat sentința atacată a apreciat că nu se poate reține

o cauză de reducere a pedepsei în ceea ce-l privește pe condamnat, deoarece

pedeapsa de 20 de ani este oricum limita maximă prevăzută de lege ca pedeapsă a

închisorii. Dar, prin Decizia penală nr. 23, Secțiile Unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție au interpretat disp. art. 146 din Legea nr. 302/2004, în

sensul în are permit modificarea pedepsei dacă instanța străină a pronunțat o

pedeapsă cu închisoarea pe o perioadă mai mare decât limita maximă prevăzută de

norma incriminatoare din dreptul național. Or, în prezenta cauză, recurentul

condamnat a fost condamnat în Spania pentru infracțiunile de viol, proxenetism.

Limita specială de pedeapsă prevăzută de legea română pentru aceste infracțiuni

este de până la 15 ani închisoare. Or, pentru condamnat, Curtea de Apel

București, în primul ciclu procesual a recunoscut hotărârea pronunțată în

Spania și a validat un mandat de 20 de ani.

Apărătorul apreciază că judecătorul fondului, constatând împrejurarea că

20 de ani este peste limita prevăzută de legea română (adică peste 15 ani) și

având în vedere Decizia penală nr. 23 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție, trebuia să admită cererea, să anuleze mandatul de

executare emis în aceste condiții și, urmând să facă o nouă apreciere a

pedepsei, să considere că limita maximă a pedepsei putea fi de 15 ani, să

deducă perioada executată până în prezent, atât pe teritoriul Spaniei cât și pe

teritoriul României și să emită un nou mandat.

Suplimentar față de ceea ce

a susținut apărătorul, contestatorul a reiterat motivul invocat și în fața primei

instanțe referitor la punerea în executare a unei hotărâri de condamnare nedefinitive.

Apărătorul recurentului condamnat a lăsat la aprecierea instanței acest ultim motiv.

Totodată, a mai arătat că Decizia penală nr. 36/2009 pronunțată de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție nu se aplică în cazul de față.

Concluzionând, apărătorul a

solicitat admiterea recursului și, pe fond, admiterea contestației la

executare, anularea mandatului și coborârea pedepsei până la limita maximă prevăzută

de legea internă.

Recursul este nefondat, urmând

a fi respins pentru următoarele considerente:

Prin Hotărârea nr. 16/04 din

8 iunie 2004 a Judecătoriei de Instrucție nr. 3 din Castellon – Spania, numitul

C.C. a fost condamnat la o pedeapsă de 50 de ani și 6 luni închisoare pentru

comiterea infracțiunilor de proxenetism, viol, vătămare corporală și reținere ilegală,

prev. de art. 188 pct. 1, art. 178-179, art. 147-148 și art. 163 C. pen.

spaniol.

La stabilirea pedepsei

aplicată s-a avut în vedere sistemul cumulului aritmetic.

Sentința a rămas definitivă

la data de 30 iunie 2004.

Ulterior, prin sentința

pronunțată de aceeași instanță la data de 23 ianuarie 2006 s-a rectificat sentința

penală nr. 16/04, în sensul calculării pedepsei ce i-a fost aplicată inculpatului

C.C. la 39 ani și 18 luni închisoare.

Potrivit informațiilor

furnizate de autoritățile spaniole, pedeapsa maximă executabilă pentru

condamnat este de 20 de ani închisoare.

Prin sentința penală nr. 92

din 18 mai 2006 a Curții de Apel București, secția I penală (rămasă definitivă

prin nerecurare la data de 2 iunie 2006), în baza căreia a fost emis de către aceeași

instanță M.E.P.I. nr. 148 din 2 iunie 2006, admițându-se sesizarea Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel București, s-au recunoscut efectele sentinței penale

nr. 16/04 din 8 iunie 2004 a Judecătoriei de Instrucție nr. 3 din Castellon –

Spania, (rămasă definitivă la data de 30 iunie 2004, astfel cum a fost

modificată la data de 23 ianuarie 2006) și s-a dispus, în ceea ce-l privește pe

contestatorul condamnat din prezenta cauză, transferarea sa într-un penitenciar

din România, în vederea continuării executării pedepsei de 20 ani închisoare (astfel

cum a fost redusă prin ordinul nr. 17/2004), fiind dedusă din această pedeapsă

perioada deja executată.

Condamnatul C.C. s-a adresat

instanței cu o cerere de contestație la executare contra executării sentinței

penale nr. 92 din 18 mai 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I

penală. Prin această cerere, a solicitat contopirea pedepselor aplicate de

către instanța judecătorească spaniolă pentru infracțiunile reținute în sarcina

sa, potrivit dispozițiilor din legea penală română ce reglementează tratamentul

sancționator al concursului de infracțiuni (art. 34 lit. b) C. pen.), susținând

că pedeapsa stabilită spre executare în străinătate, potrivit regulii cumulului

aritmetic, nu este conformă cu aceste dispoziții, ceea ce ar impune, în faza de

executare, conform art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., realizarea conversiunii

condamnării, în condițiile art. 146 din Legea nr. 302/2004.

Potrivit disp. art. 146 alin.

(1) din Legea nr. 302/2004, referitoare la conversiunea condamnării, dacă felul

pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română,

statul român poate, prin hotărâre judecătorească, să adapteze această pedeapsă la

aceea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea.

Potrivit disp. art. 449 alin.

(1) lit. a) C. proc. pen. ce reglementează modificări de pedepse, pedeapsa

pronunțată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în

cursul executării pedepsei se constată, pe baza altei hotărâri definitive,

existența concursului de infracțiuni.

Or, în speță, pedeapsa de 20

de ani închisoare stabilită spre executare de către autoritățile judiciare spaniole,

a fost aplicată pentru infracțiuni concurente judecata în aceeași cauză, pentru

care s-a pronunțat o hotărâre unică de condamnare, fără ca, în faza de

executare, ulterioară realizării transferului, să se constate existența vreunei

hotărâri definitive distincte de condamnare pentru alte infracțiuni concurente,

ceea ce face inaplicabile dispozițiile art. 449 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.,

raportate la art. 34 lit. b) C. pen.

Examinându-se actele și

lucrările dosarului se constată că în cauză, atât felul pedepsei aplicate,

aceea cu închisoarea cât și durata acesteia, sunt compatibile cu legislația română,

astfel că nu se poate dispune modificarea acesteia, nefiind incident disp. art.

146 alin. (1) C. proc. pen., referitoare la conversiunea condamnării.

Este adevărat că persoanei

condamnate i-a fost stabilită o pedeapsă totală de 20 ani închisoare,

aplicându-se cumulul aritmetic al pedepselor potrivit legii penale spaniole,

însă aceasta nu depășește maximul general de 30 de ani prevăzut de legea

română.

Astfel cum a reținut și

instanța de fond având în vedere și dispozițiile Deciziei în interesul legii nr.

23/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, aplicarea de

către instanța de condamnare a cumulului aritmetic reglementat de legea străină

nu presupune automat o modificare a pedepsei totale aplicate condamnatului de

către instanța română de executare, ci numai în măsura în care maximul general

prevăzut de legea română este depășit, căci, în caz contrar, s-ar ajunge la

situația în care, în orice cauză în care s-a făcut aplicarea acestei instituții

juridice, să fie obligatoriu modificarea pedepsei, lucru de neacceptat, în

condițiile în care Legea nr. 302/2004 permite instanței să opteze fie pentru

continuarea executarea pedepsei,  fie pentru modificarea acesteia prin conversiune.

În condițiile în care maximul

general de 30 de ani prevăzut de C. pen. român, nu este depășit în cauză, iar instanța

națională a optat deja pentru continuarea executării pedepsei și respectarea

felului și duratei acesteia, Înalta Curte constată că nu sunt temeiuri pentru

conversiunea condamnării.

Nici critica formulată de

recurentul contestator cu privire la împrejurarea că în cauză a fost pusă în

executare o hotărâre care nu era definitivă, nu este întemeiată.

Într-adevăr,

potrivit art. 461 alin. (1) lit. a) și lit. c) C. proc. pen., împotriva

executării unei hotărâri penale se poate face contestație în cazul în care s-a

pus în executare o hotărâre care nu era definitivă, precum și atunci când se

ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo

împiedicare la executare.

În cauză, deși

sentința penală nr. 92 din 18 mai 2006 a Curții de Apel București, secția l-a penală,

nu a fost comunicată condamnatului imediat după pronunțare la locul de detenție

din Spania, astfel cum rezultă din mențiunile înscrise în Registrul de evidență

și punere în executare a hotărârilor penale, aceasta a fost adusă la cunoștința

contestatorului în timpul procedurii de transferare în România în vederea

continuării executării pedepsei (aspect ce rezultă din cuprinsul cererilor

înregistrate la Curtea de Apel București la data de 20 decembrie 2006 - filele

3-7 Dosar nr. 4505/2/2006 al Înaltei Curți de Casație și Justiție), astfel

încât ar fi avut posibilitatea exercitării recursului imediat ce a luat cunoștință

de conținutul hotărârii, cale de atac de care, însă, condamnatul nu a înțeles

să uzeze în condițiile art. 149 alin. (5) din Legea nr. 302/2004.

Ulterior, la

data 12 decembrie 2006, deci a doua zi după aducerea sa în România (fila 14 Dosar

nr. 4505/2/2006 al Curții de Apel București, secția I-a penală) condamnatul s-a

adresat cu o cerere instanței care a aprobat transferul său în România,

înregistrată la data de 21 decembrie 2006, solicitând conversiunea condamnării

dispuse prin sentința penală nr. 16/04 din 8 iunie 2004 a Judecătoriei de Instrucție nr. 3 din Castellon - Spania, cerere ce a fost calificată, prin

rezoluția conducerii Curții de Apel București, ca fiind un recurs declarat (în

condițiile art. 385

3

raportat la art. 365 C. proc. pen.) împotriva

sentinței penale nr. 92 din 18 mai 2006, dispunându-se înaintarea acesteia

pentru soluționare la Înalta Curte de Casație și Justiție (filele 3-7 Dosar nr.

4505/2/2006 al înaltei Curți de Casație și Justiție). Prin sentința penală nr. 114

din 9 februarie 2007 pronunțată în Dosarul nr. 4505/2/2006, recalificând, însă,

cererea formulată de condamnat ca fiind o solicitare de conversiune a

condamnării în condițiile art. 146 din Legea nr. 302/2004 și apreciind, astfel,

implicit, că hotărârea de recunoaștere și transfer a rămas definitivă, Înalta

Curte de Casație și Justiție a dispus declinarea competenței de judecare a

cauzei în favoarea Curții de Apel București, unde a fost înregistrată sub nr. 1369/2/2007

și soluționată prin sentința penală nr. 45 din 28 februarie 2007.

Ca urmare,

având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată ca fiind nefondată

susținerea contestatorului, în sensul că a fost pusă în executare o hotărâre

care nu era definitivă, împrejurare ce ar constitui, în opinia sa, o cauză de

împiedicare a executării, nefiind incidente, pentru motivele anterior

menționate, cazurile de contestație la executare prevăzute de art. 461 alin. (1)lit.

a) și lit. c) C. proc. pen.

Pentru aceste considerente,

Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul

condamnat C.C.

Recurentul contestator

condamnat va fi obligat la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul condamnat C.C.

împotriva sentinței penale nr. 363 din 11 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul contestator condamnat la plata sumei de 225 lei cu

titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând

onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul

M.J.L.C.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 2

aprilie 2010.