ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3055/2010

Asupra recursului

penal de față,

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 201/F din 28 iunie

2010 a Curții de Apel București, secția I penală, s-a respins, ca nefondată,

contestația la executare formulată de condamnatul V.N. și a fost obligat acesta

la plata de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța

astfel, Curtea a reținut următoarele:

Condamnatul V.N. a

formulat cerere de contopire a pedepselor recunoscute prin Sentința penală nr.

231 din 21 septembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I

penală.

În motivarea cererii

arată că cele trei pedepse la care a fost condamnat pe teritoriul Spaniei,

recunoscute prin hotărârea menționată anterior, au fost cumulate aritmetic, cu

toate că legea română prevede instituția „cumulului juridic", astfel că

trebuie să-i fie descontopită pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare în

pedepsele componente de 4 ani și 2 ani, iar în temeiul art. 33 C. pen. să se

aplice cumulul juridic al acestora.

Analizând actele și

lucrările dosarului Curtea a reținut că potrivit dispozițiilor art. 461 alin.

(1) lit. d) C. proc. pen., aplicabil în speță (cererea urmează a primi

calificarea juridică corectă, respectiv contestație la executare și nu

contopire, întrucât există o singură hotărâre de condamnare), se poate face

contestație contra executării hotărârii penale, printre altele, când se invocă

amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de

micșorarea a pedepsei, precum și orice alt incident ivit în cursul executării.

Prin Sentința penală

nr. 231 din 21 septembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

I penală, a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București și recunoscute hotărârile penale de condamnare pronunțate la 22

ianuarie 2007 de Audiența provincială din Cuenca - Judecătoria de Instrucție

nr. 1 și din 1 februarie 2007 pronunțată de Audiența provincială din Cuenca -

Regatul Spaniei. S-a mai dispus transferarea condamnatului V.N. într-un

penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 10 ani

închisoare, în natura și limitele stabilite de autoritățile judiciare spaniole,

instanța arătând în considerente că este întrunită condiția dublei incriminări.

Hotărârea a rămas definitivă prin nerecurare.

Curtea a constatat

că, pe de o parte, solicitarea condamnatului privește însăși fondul cauzei,

respectiv modalitatea de recunoaștere a hotărârii străine și efectele

transferării condamnatului în statul de executare, aspect asupra căruia

instanța s-a pronunțat optând pentru continuarea pedepsei în natura și limitele

stabilite, iar pe de altă parte, chiar dacă ar putea fi primită o astfel de

cerere în cursul executării, în speța de față nu se justifică conversiunea

condamnării întrucât pedepsele stabilite de autoritățile judiciare spaniole

sunt compatibile atât ca natură cât și cuantum cu limitele de pedeapsă

reglementate prin C. pen. român.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a declarat recurs contestatorul V.N., solicitând

aplicarea dispozițiilor art. 33, 34 lit. b) C. pen. privind concursul de

infracțiuni.

Examinând recursul

declarat în cauză, Înalta Curte constată că aceste este nefondat.

Prin Sentința penală

nr. 231 din 21 septembrie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală,

definitivă prin nerecurare s-au recunoscut efectele Sentinței penale din 22

ianuarie 2007 pronunțată de Audiența Provincială din Cuenca - Judecătoria de

Instrucție nr. 1 și ale hotărârii din 1 februarie 2007 pronunțată de Audiența

provincială din Cuenca - regatul Spaniei, prin care V.N. a fost condamnat la

două pedepse de câte 4 ani închisoare și o pedeapsă de 2 ani închisoare,

dispunându-se să execute pedeapsa penală de 10 ani închisoare.

Așa cum corect a

reținut instanța de fond, solicitarea condamnatului de stabilire a pedepsei

principale în scopul concursului de infracțiuni potrivit dispozițiilor art. 34

lit. a) C. pen. român, ține de fondul cauzei prin care s-au recunoscut

hotărârile străine și s-a dispus cu privire la transferarea condamnatului

pentru a executa pedeapsa în limitele stabilite, hotărâre împotriva căreia

acesta nu a declarat recurs.

Pe de altă parte,

chiar dacă s-ar considera admisibilă o astfel de cerere în procedura prevăzută

de art. 461 lit. d) C. proc. pen., aceasta este nefondată, întrucât nu se poate

înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultate pe cale cumulului

aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului

juridic prevăzută de C. pen. român, așa cum s-a stabilit și prin Decizia nr. 23

din 12 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în

recurs în interesul legii.

În consecință, în

baza dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta

Curte va respinge recursul ca nefondat și se îl va obliga pe recurent la plata

de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de condamnatul contestator V.N. împotriva Sentinței

penale nr. 201/F din 28 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul

condamnat contestator la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 7 septembrie 2010.