ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2508/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2508/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând

asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 114 din

24 iunie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori

și de familie, a fost admisă contestația formulată de condamnatul N.B.E,

împotriva sentinței penale nr. 565 din 28 octombrie 2013 a Curții de Apel

București, precum și a sentinței penale nr. 342 din 20 noiembrie 2009 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția I penală, iar în temeiul Deciziei nr. 13 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția penală, Completul pentru dezlegarea unor

probleme de drept, au fost desființate în parte sentințele penale mai sus

menționate și în temeiul disp. art. 23 alin. 7 din Legea nr. 255/2013 coroborat

cu art. 6 alin. (1) C. pen., a fost descontopită pedeapsa principală rezultantă

de 20 de ani închisoare, aplicată condamnatului N.B.E. prin sentința penală nr.

16 din data de 08 iunie 2004 a Tribunalului de Audiență Provincială din

Castellion, secțiunea a II-a, Regatul Spaniei, definitivă la data de 03

octombrie 2005 și recunoscută prin sentința penală nr. 342 din 20 noiembrie

2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, astfel cum a fost

modificată prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din 22 iulie 2010 a

aceleiași instanțe și modificată prin sentința penală nr. 565 din 28 octombrie

2013 a Curții de Apel București, secția I penală, definitivă prin Decizia penală

nr. 36/A din 03 martie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în pedepsele principale componente și anume:

- 13 ani și 6

luni de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 197 alin. (1)

și (2) lit. a) și c) vechiul C. pen., actualmente infracțiunea prev. de art.

218 alin. (1) și (3) lit. f) C. pen.;

- 4 ani de

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 189 alin. (2) vechiul

C. pen., actualmente infracțiunea prev. de art. 205 alin. (1) și (3) lit. c) C.

pen.

- 3 ani și 6

luni de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 26 vechiul C.

pen. rap la art. 182 alin. (2) vechiul C. pen., actualmente infracțiunea prev.

de art. 48 C. pen. rap la art. 194 alin. (1) lit. b) C. pen.

A fost redusă

pedeapsa principală aplicată condamnatului N.B.E. pentru săvârșirea

infracțiunii prev. de art. 218 alin. (1) și (3) lit. f) C. pen. la 12 ani

închisoare.

Au fost

recontopite pedepsele principale mai sus menționate, astfel cum au fost

reindividualizate și s-a constatat, că potrivit regulii cumulului aritmetic,

intrat în puterea lucrului judecat prin recunoașterea hotărârii penale

spaniole, condamnatul N.B.E. ar avea de executat o pedeapsă principală totală

de 19 ani și 6 luni închisoare.

În temeiul

Deciziei nr. 1 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, Completul

pentru dezlegarea unor probleme de drept, a fost redusă pedeapsa principală

rezultantă mai sus menționată la maximul la care se poate ajunge în baza disp.

art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. și anume la: 14 ani și 6 luni de închisoare.

Au fost

menținute celeilalte dispoziții ale sentințelor penale contestate.

S-a dedus din

pedeapsa principală rezultantă aplicată, durata arestării preventive și durata

executată de către condamnatul N.B.E. începând cu data de 28 iunie 2002 la zi.

S-a dispus

anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii din data de 04 martie

2014, întocmit de Curtea de Apel București, secția I penală, în baza sentinței

penale nr. 565 din 28 octombrie 2013 a Curții de Apel București și emiterea

unui nou mandat de executare a pedepsei conform prezentei.

Cheltuielile

judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a

pronunța această sentință, Curtea de Apel Ploiești a reținut următoarele:

Prin

contestația formulată de condamnatul N.B.E. împotriva sentinței penale nr. 565

din 28 octombrie 2013 a Curții de Apel București, precum și a sentinței penale

nr. 342 din 20 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală, acesta

a solicitat recalcularea pedepsei principale rezultante de 20 de ani închisoare

aplicată prin sentința penală nr. 16 din data de 08 iunie 2004 a Tribunalului

de Audiență Provincială din Castellion, secțiunea a II-a, Regatul Spaniei,

definitivă la data de 03 octombrie 2005 și recunoscută prin sentința penală nr.

342 din 20 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I

penală, ca urmare a intervenirii unei noi legi penale mai favorabile și anume a

noului C. pen. român.

În contestația

sa acesta a solicitat admiterea pe fond a contestației și reevaluarea judiciară

conform noilor reglementări, conform principiului aplicării legii mai

favorabile.

S-au depus la

dosarul cauzei sentințele penale mai sus invocate, mandatul de executare a

pedepsei închisorii din 04 martie 2014 emis de Curtea de Apel București, secția

I penală, și fișa de evaluare a condamnatului.

Analizând

actele și lucrările dosarului, Curtea de Apel Ploiești a constatat următoarele:

Prin sentința

penală nr. 342 din 20 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția I

penală, definitivă prin nerecurare, a fost admisă sesizarea formulată de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, iar în temeiul art. 116 alin.

(1) rap. la art. 117 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 a fost recunoscută

sentința penală nr. 16 din data de 08 iunie 2004 a Tribunalului de Audiență

Provincială din Castellon, secțiunea a II-a, Regatul Spaniei, rămasă definitivă

la data de 03 octombrie 2005, iar în temeiul disp. art. 129 din Legea nr.

302/2004 s-a dispus transferarea condamnatului N.B.E. depus în Penitenciarul

Castellon II, Regatul Spaniei, într-un penitenciar din România, în vederea

continuării executării pedepsei de 21 ani închisoare în felul și durata

stabilite de autoritățile judiciare spaniole, potrivit art. 145 din Legea nr.

302/2004 și s-a dedus durata arestării preventive și perioada executată

începând cu data de 28 iunie 2002 la zi, dispunându-se emiterea unui mandat de

executare a pedepsei.

Pentru a

pronunța această sentință, instanța a reținut că prin Rezoluția din data de 3

martie 2009, din Dosarul nr. 1026/II-5/2009, Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București a sesizat instanța de judecată, în vederea recunoașterii sentinței

penale nr. 16 din data de 8 iunie 2004 a Tribunalului de Audiență Provincială

din Castellon - secțiunea a II-a, Regatul Spaniei, rămasă definitivă pe data de

3 octombrie 2005, precum și transferarea condamnatului N.B.E. într-un

penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 21 ani

închisoare.

În motivare,

s-a arătat că, prin adresa din 9 noiembrie 2009, Ministerul Justiției -

Direcția Drept Internațional și Tratate a transmis Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel București cererea prin care se solicită transferarea

condamnatului N.B.E., căruia, prin sentința penală nr. 16 din data de 8 iunie 2004

a Tribunalului de Audiență Provincială din Castellon - secțiunea a II-a,

Regatul Spaniei, rămasă definitivă pe data de 3 octombrie 2005, i-a fost

aplicată pedeapsa de 21 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor de

sechestru de persoane, prev. de art. 163

1

C. pen. spaniol, de

agresiune sexuală, prev. de art. 179 C. pen. spaniol și de provocare de

leziuni, prev. de art. 148 C. pen. spaniol, reținându-se în sarcina sa că în

perioada 27 iunie 2002-28 iunie 2002, împreună cu alți inculpați, au lipsit-o

de libertate în mod ilegal pe partea vătămată C.L., pe care au violat-o și

lovit-o, cauzându-i leziuni, pentru a căror vindecare au fost necesare 300 zile

de îngrijiri medicale, cu deducerea arestării preventive de la data de 28 iunie

2002 la zi, iar condiția dublei incriminări este îndeplinită.

În dovedire, au

fost depuse adresa din 9 noiembrie 2009 a Ministerului Justiției - Direcția

Drept Internațional și Tratate către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București, în fotocopie (filele 8 și 9), fotocopia adresei din 25 noiembrie

2009 a M.A.I. - I.N.E.P. (fila 7), fotocopia adresei din 24 noiembrie 2009 a

M.A.I. - D.G.P. (fila 6), adresa din data de 23 noiembrie 2009, privind

înaintarea actelor de către autoritățile judiciare spaniole, în limbile

spaniolă (fila 10) și română (fila 88), sentința penală nr. 16 din data de 8

iunie 2004 a Tribunalului de Audiență Provincială din Castellon - Secțiunea a

II-a, Regatul Spaniei, în limbile spaniolă (filele 12-71), engleză (77-84) și

română (filele 89-104), extrase C. pen. spaniol, în limbile spaniolă (filele 73

și 74), engleză (filele 86 și 87) și română (fila 105), fișa de executare, în

limbile spaniolă (fila 72), engleză (fila 85) și română (fila 104 verso), date

referitoare la condamnat, în limbile spaniolă (fila 11) și română (fila 88

verso), certificat din data de 26 octombrie 2005, întocmit de Consulatul Român

la Barcelona, privind datele de identitate ale condamnatului, în limbile

spaniolă (fila 75) și română (fila 105 verso), cererea de transferare din data

de 24 octombrie 2008, în limbile spaniolă (fila 76) și română (filele 106 și

107), declarație de consimțământ din data de 17 noiembrie 2009, în limba română

(fila 110), referat privind situația familială și socială a condamnatului,

întocmit pe data de 20.111.2009 de către Ambasada României la Madrid, secția

consulară (fila 111).

La solicitarea

Curții, a fost depusă fișa de cazier judiciar a condamnatului (fila.12, dosar

instanță).

Analizând

actele și lucrările dosarului, Curtea a reținut că prin sentința penală nr. 16

din data de 8 iunie 2004 a Tribunalului de Audiență Provincială din Castellon, secțiunea

a Il-a, Regatul Spaniei, rămasă definitivă pe data de 3 octombrie 2005,

condamnatului N.B.E., zis „C.", i-a fost aplicată pedeapsa rezultantă de

21 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor de sechestru de persoane,

prev. de art. 163.1. C. pen. spaniol, de agresiune sexuală, prev. de art. 179,

C. pen. spaniol, și de provocare de leziuni, prev. de art. 148, C. pen.

spaniol, reținându-se în sarcina sa că în perioada 27 iunie 2002-28 iunie 2002,

aflându-se în locuința sa din Str. Pintor Murillo, din Benicasim, împreună cu

inculpații C.C., C.C. și N.R.F., fratele său, au lipsit-o de libertate în mod ilegal

pe partea vătămată C.L., lovită crunt, cu un par, de inculpatul C.C., apoi

violată, pe rând, de inculpați, până când aceasta a reușit să scape, prin

escaladarea ferestrei de la baie, aruncându-se, de la o înălțime de cinci

metri, în curtea vecinului, astfel că a suferit leziuni, pentru a căror

vindecare a fost necesar un număr 300 zile de îngrijiri medicale, fiind dedusă

perioada arestului preventiv cu începere de la data de 28 iunie 2002 la zi.

Curtea a reținut că, potrivit declarației din data de 17 noiembrie 2009,

condamnatul, aflat în prezent la Penitenciarul Castellon II, a consimțit la

transferarea sa într-un penitenciar din România, în vederea continuării

executării pedepsei de 21 ani închisoare.

Din analiza

ansamblului materialului probator, Curtea a apreciat că sesizarea este

întemeiată.

Astfel, Curtea

a constatat că sunt îndeplinite atât condițiile pentru recunoașterea

hotărârilor judecătorești penale străine, enumerate la art. 116, alin. (1),

lit. a)-g) din Legea nr. 302/2004, cât și cerințele referitoare la transferarea

condamnatului, prevăzute de art. 129, lit. a)-f) din aceeași Lege, și anume

condamnatul este cetățean al statului de executare, hotărârea judecătorească de

condamnare este definitivă, la data primirii cererii de transferare condamnatul

mai are de executat cel puțin 6 luni din durata pedepsei stabilită, transferul

este consimțit de către condamnat, dubla incriminare, și anume faptele penale

întrunesc elementele constitutive ale complicității la comiterea infracțiunii

de vătămare corporală gravă, prev. de art. 26 C. pen., raportat la art. 182,

alin. (2) C. pen., pentru care legea penală română prevede pedeapsa închisorii

de la 2 ani la 10 ani, ale .infracțiunilor de viol, în variante agravate, prev.

de art. 197, alin. (1), alin. (2), literele a și c C. pen., pentru care legea

penală română prevede limite speciale de pedeapsă cuprinse între 5 ani și 18

ani închisoare și de lipsire de libertate în mod ilegal, în variantă agravată,

prev. de art. 189, alin. (2) C. pen., pentru care, în legea penală română, este

prevăzută pedeapsa închisorii cuprinsă între 7 ani și 15 ani închisoare, toate

cu aplicarea art. 33, lit. a) C. pen., statul de condamnare și statul de

executare sunt de acord asupra transferării.

De asemenea,

Curtea a apreciat nu există nici una dintre cauzele pentru refuzul opțional al

transferării, prevăzute, în mod limitativ, de art. 152, lit. a)-d) din Legea

nr. 302/2004. In ceea ce privește motivul prevăzut de art. 152, lit. c) din

Legea nr. 302/2004, privind stabilirea domiciliului în străinătate și lipsa

legăturilor semnificative ale condamnatului cu statul român, Curtea a constatat

că, deși în sentința penală de condamnare nu se face mențiunea stabilirii

domiciliului în Regatul Spaniei, ci doar se reține împrejurarea că persoana

condamnată locuia, în sărăcie, împreună cu concubina sa, condamnatul N.R.F.,

fratele său, și soția acestuia, într-o vilă situată pe Str. Pintor Murillo, din

Benicasim, Regatul Spaniei, legăturile condamnatului cu statul român nu au

dispărut, atâta vreme cât, potrivit referatului privind situația familială și

socială a condamnatului, întocmit pe data de 20 decembrie 2009 de către

Ambasada României la Madrid, secția consulară, concubina acestuia și minorul

N.C.Ș., în vârstă de 7 ani, rezultat din relația de concubinaj, doresc să se

întoarcă în România (fila 111, Dosar nr. 1026/11-5/2009 al Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel București), unde se află Tudose Victor, tatăl concubinei

sale, persoană de contact, pe care condamnatul a indicat-o în cererea sa de

transferare din data de 24 octombrie 2008 (fila 106 din Dosarul nr.

026/11-5/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București).

În ceea ce

privește efectul transferării, potrivit art. 145, raportat la art. 144, alin.

(1), lit. a) din Legea nr. 302/2004, condamnatul a executat pedeapsa de 21 ani

închisoare, în natura și durata stabilite de organele judiciare spaniole.

Ulterior, prin

sentința penală nr. 565 din 28 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția

I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 36/A din 03 martie 2014 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, în temeiul art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a

fost admisă contestația la executare formulată de către condamnatul N.B.E.,

împotriva sentinței penale nr. 342 din 20 decembrie 2009, pronunțată de Curtea

de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. 3314/2/2009.

S-a constată

că, prin sentința penală nr. 16 din data de 8 iunie 2004 a Tribunalului de Audiență

Provincială din Castellon, secțiunea a II-a Regatul Spaniei, rămasă definitivă

pe data de 3 octombrie 2005, s-a stabilit pedeapsa rezultantă de 20 ani

închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor de sechestru de persoane, prev. de

art. 163

1

. C. pen. spaniol, de agresiune sexuală, prev. de art. 179,

C. pen. spaniol și de provocare de leziuni, prev. de art. 148, C. pen. spaniol,

de către condamnatul N.B.E.

A fost anulat

mandatul de executare a pedepsei închisorii emis în baza sentinței penale nr. 342

din 20 decembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală,

și s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii.

În motivarea

acesteia s-au învederat următoarele:

Prin sentința

penală nr. 177 din 25 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția

penală și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis excepția

necompetenței teritoriale invocată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Ploiești.

În temeiul art.

42 C. proc. pen. rap. la art. 163, art. 159 și art. 162 din Legea nr. 302/2004

republicată, combinat cu art. 461 alin. (1) lit. c) și alin. (2) C. proc. pen.

a fost declinată competența de soluționare a contestației la executare

formulată de condamnatul N.B.E., deținut în Penitenciarul Mărgineni, în favoarea

Curții de Apel București, secția I penală.

Analizând

actele și lucrările dosarului, Curtea de Apel Ploiești a arătat că prin cererea

înregistrată sub nr. 782/42/2012 condamnatul N.B.E. a formulat contestație la

executarea pedepsei de 21 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 16

din data de 8 iunie 2004 a Tribunalului de Audiență Provincială din Castellon, secțiunea

a II-a, Regatul Spaniei, rămasă definitivă pe data de 3 octombrie 2005 și

recunoscută prin sentința penală nn 342/20 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția I penală, în camera Consiliu și încheierea de

îndreptare a erorii materiale din 22 iulie 2010, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția I penală.

Curtea de Apel

Ploiești a mai reținut că prin contestația la executare formulată condamnatul N.B.E.

a invocat o serie de impedimente privind executarea sentinței penale nr. 342

din 20 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală,

de natură a conduce la micșorarea cuantumului pedepsei de 21 ani închisoare,

pentru care s-a dispus continuarea executării în statul resortisant și în

cadrul procedurii de acceptare a transferării persoanei condamnate într-un alt

stat conform dispozițiilor art. 116 alin. (1) rap. la art. 117 alin. (4), art.

129 și art. 145 din Legea nr. 302/2004 republicată.

În raport de

dispozițiile art. 159 și art. 162 din Legea nr. 302/2004 modificată și a

prevederilor art. 461 alin. (1) lit. c) și alin. (2) C. proc. pen., Curtea de

Apel Ploiești a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții

de Apel București, secția I penală, față de motivele contestației la executare

formulată condamnatul N.B.E.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 05 noiembrie 2012 sub

nr. 8226/2/2012.

În ședința

publică din 03 decembrie 2012 Curtea a admis cererea reprezentantului

parchetului și a dispus emiterea unei adrese către autoritățile spaniole, prin

intermediul Ministerului Justiției - Direcția Drept Internațional și Tratate -

Serviciul Cooperare Judiciară Internațională în Materie Penală, pentru a

comunica hotărârea prin care s-a limitat pedeapsa aplicată condamnatului N.B.E.

la 20 de ani închisoare.

Prin adresa din

data de 10 aprilie 2013 Direcția Drept Internațional și Tratate - Serviciul

Cooperare Judiciară Internațională în Materie Penală a comunicat instanței de

judecată că autoritățile spaniole solicită formularea cererii printr-o comisie

rogatorie sau direct instanței spaniole emitente a Hotărârii nr. 16 din data de

8 iunie 2004.

Pentru termenul

de judecată din 11 septembrie 2013 au fost înaintate de către Administrația de

Justiție, Curtea de Apel Provincială (Audiencia Provincial) secția a II-a

Castellon hotărârea din 2002, precum și o serie de acte care privesc hotărârea

nr. 16 din data de 8 iunie 2004 a Tribunalului de Audiență Provincială din

Castellon, secțiunea a II-a, Regatul Spaniei, rămasă definitivă pe data de 3

octombrie 2005. din care rezultă următoarele:

În conformitate

cu art. 76 C. pen. limita de îndeplinire efectivă a condamnării privative de

libertate impuse prin sentință numitului N.B.E. este de 20 de ani și că

încheierea condamnării s-a făcut considerând limita de 20 de ani, astfel cum se

poate determina prin „pedeapsa de îndeplinit" limita maximă conform art.

76 C. pen. de 7.300 zile și astfel, „pedeapsa se va considera încheiată în data

de 22 iunie 2022".

În ședința

publică din data de 11 septembrie 2013 având în vedere cazul de contestația la

executare prev. de art. 461 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., s-a dispus

înaintarea dosarului la Completul 11 F care a pronunțat sentința penală nr. 342

din 20 noiembrie 2009.

Prin încheierea

din data de 09 octombrie 2013 președinta Completului 10/F, judecător D.P. a

dispus trimiterea dosarului pentru soluționare, completului de inițial

învestit, respectiv Completul 10 F.

Pentru a se

dispune astfel, s-a apreciat că motivul invocat de contestator în cererea

dedusă judecății privește un incident ivit în cursul executării, iar nu vreo

nelămurire cu privire la hotărârea care se execută, astfel că se circumscrie

cazului prev. de art. 461 alin. (1) lit. d0 C. proc. pen., iar nu celui prev.

de art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

În ședința

publică din 28 octombrie 2013 apărătorul condamnatului N.B.E. a solicitat

admiterea contestației și stabilirea unei pedepse de 20 de ani închisoare și nu

a unui cuantum de 21 de ani închisoare, cum greșit s-a stabilit prin Hotărârea nr.

342 din 20 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

În schimb,

condamnatul N.B.E. a solicitat să-i fie contopite pedepsele potrivit

legislației române, acesta fiind motivul pentru care a fost de acord cu

transferarea sa în România.

Examinând

actele și lucrările dosarului, Curtea a constatat incidența cazului de casare

prev. de art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. invocat de către condamnatul N.B.E.

pentru următoarele considerente:

Potrivit

acestui text de lege se poate face contestație contra executării hotărârii când

se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori

de micșorare a pedepsei, precum și orice alt incident invit în cursul

executării.

Primul motiv al

contestației la executare formulat de către condamnatul N.B.E. privește

stabilirea unei pedepse în cuantum de 20 de ani închisoare conform art. 76 C.

pen. spaniol, astfel cum rezultă din sentința penală nr. 16 din data de 8 iunie

2004 a Tribunalului de Audiență Provincială din Castellon, secțiunea a II-a,

Regatul Spaniei, rămasă definitivă pe data de 3 octombrie 2005.

Ca urmare a

cererii formulată de către Curte, Administrația de Justiție, Curtea de Apel

Provincială (Audiencia Provincial) secția a II-a Castellon prin hotărârea din 2002,

a stabilit că prin raportare la art. 76 C. pen. pedeapsa ce urmează a fi

executată de către condamnatul N.B.E. este de 20 de ani închisoare conform

sentinței penale nr. 16 din data de 8 iunie 2004 a Tribunalului de Audiență

Provincială din Castellon, secțiunea a II-a, Regatul Spaniei, rămasă definitivă

pe data de 3 octombrie 2005.

De asemenea, a

fost depusă la dosar și fișa de lichidare a pedepsei condamnatului prin care se

precizează că pedeapsa de 20 de ani închisoare se consideră a fi executată la

data de 22 iunie 2022.

În ceea ce

privește solicitarea condamnatului N.B.E. de conversiune a pedepselor, Curtea a

respins, în ședința publică de astăzi 28 octombrie 2013 cererea de a se

solicita autorităților din regatul Spaniei să încuviințeze procedura cumulului

juridic reglementată de legislația din România.

Potrivit art.

158 din Legea nr. 302/2004 modificată în cazul în care Statul Român optează

pentru continuarea executarea pedepsei aplicată în starul de condamnare, el

trebuie să respecte felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de

condamnare.

La dosarul

cauzei se află cererea autorităților spaniole prin care solicită instanței

române, recunoașterea și punerea în executare a hotărârii nr. 16 din data de 8

iunie 2004 a Tribunalului de Audiență Provincială din Castellon, secțiunea a

II-a, Regatul Spaniei, rămasă definitivă pe data de 3 octombrie 2005 privind

transferarea persoanei condamnate N.B.E., fiind îndeplinitei dispozițiile art.

157 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004 modificată.

Mai mult, la

fila 110 dosar, se află declarația condamnatului N.B.E. în care se precizează

că este de acord să fie transferat într-o închisoare din România pentru

executarea restului de pedeapsă, fiind informat asupra consecințelor juridice

care decurg din transferarea sa în România.

Așa fiind,

Curtea a constatat că motivul contestației la executare privind contopirea

pedepselor potrivit legislației române nu constituie un incident ivit în cursul

executării, atâta timp cât hotărârea nr. 16 din data de 8 iunie 2004 a

Tribunalului de Audiență Provincială din Castellon, secțiunea a II-a, Regatul

Spaniei, rămasă definitivă pe data de 3 octombrie 2005 a fost recunoscută prin

342/20 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală,

fiind respectate felul și durata pedepselor prevăzute în hotărârea de

condamnare.

Față de cererea

- contestație formulată de către condamnatul N.B.E., contestație ce se sprijină

pe noțiunea de lege penală mai favorabilă, Curtea a constatat că aceasta este

întemeiată întrucât, odată cu apariția Deciziei nr. 13 din data de 5 iunie 2014

a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată de completul pentru

dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, dispozițiile art. 6 alin.

(1) C. pen., privitoare la legea mai favorabilă după judecarea definitivă a

cauzei, sunt aplicabile și cu privire la hotărârea de condamnare pronunțată de

un alt stat față de cetățeni români, dacă aceasta a fost recunoscută în

procedura reglementată de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară

internațională în materie penală.

Prin urmare, a

desființat în parte sentințele penale mai sus menționate și în temeiul disp.

art. 23 alin. 7 din Legea nr. 255/2013 coroborat cu art. 6 alin. (1) C. pen., a

descontopit pedeapsa principală rezultantă de 20 de ani închisoare, aplicată

condamnatului N.B.E. prin sentința penală nr. 16 din data de 08 iunie 2004 a

Tribunalului de Audiență Provincială din Castellon, secțiunea a II-a, Regatul

Spaniei, definitivă la data de 03 octombrie 2005 și recunoscută prin sentința

penală nr. 342 din 20 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

I penală, astfel cum a fost modificată prin încheierea de îndreptare a erorii

materiale din 22 iulie 2010 a aceleiași instanțe și modificată prin sentința

penală nr. 565 din 28 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală,

definitivă prin Decizia penală nr. 36/A din 03 martie 2014 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, în pedepsele principale componente

și anume: 13 ani și 6 luni de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev.

de art. 197 alin. (1) și (2) lit. a) și c) vechiul C. pen., actualmente

infracțiunea prev. de art. 218 alin. (1) și (3) lit. f) C. pen.; 4 ani de

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 189 alin. (2) vechiul

C. pen., actualmente infracțiunea prev. de art. 205 alin. (1) și (3) lit. c) C.

pen.; 3 ani și 6 luni de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de

art. 26 vechiul C. pen. rap la art. 182 alin. (2) vechiul C. pen., actualmente

infracțiunea prev. de art. 48 C. pen. rap la art. 194 alin. (1) lit. b) C. pen.

A redus

pedeapsa principală aplicată condamnatului N.B.E. pentru săvârșirea infracțiunii

prev. de art. 218 alin. (1) și (3) lit. f) C. pen. la 12 ani închisoare.

A recontopit

pedepsele principale mai sus menționate, astfel cum au fost reindividualizate

și a constatat, că potrivit regulii cumulului aritmetic, intrat în puterea

lucrului judecat prin recunoașterea hotărârii penale spaniole, condamnatul N.B.E.

ar avea de executat o pedeapsă principală totală de 19 ani și 6 luni

închisoare.

În continuare,

Curtea a observat că Decizia nr. 23 din 12 octombrie 2009 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție pronunțată de secțiile unite în recurs în interesul legii

nu își (mai) găsește aplicabilitatea în cauza de față pentru următoarele

argumente de necontestat.

Astfel, se

impune interpretarea strictă a acestei decizii care menționează că instanța, în

soluționarea unei cereri având ca obiect conversiunea condamnării, trebuie să

observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de infracțiuni sau durata

acesteia este incompatibilă cu legislația română, fără a putea înlocui

modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic,

dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic

prevăzută de C. pen. român.

Ori, după

intrarea în vigoare a noului C. pen. care nu mai prevede noțiunea de cumul

juridic în cazul sancționării concursului de infracțiuni, ci un sistem mixt

juridico-aritmetic stabilit prin disp. art. 39 care are ca scop tocmai

încercarea de compatibilizare a legislației penale române cu aceea de referință

occidentală, apar ca fiind caduce consecințele obligatorii ale respectivului

recurs în interesul legii.

Că este așa, o

spune explicit Curtea Constituțională a României în considerentele Deciziei nr.

1092 din 18 decembrie 2012 în care se remarcă faptul că potrivit jurisprudenței

sale, Curtea a consacrat posibilitatea și obligația sa de a interveni, ori de

câte ori este sesizată, în cazul în care un text legal poate genera

interpretări de natură a aduce atingere prevederilor constituționale. în

practica sa recentă, Curtea a statuat că „fără a nega rolul constituțional al

instanței supreme, a cărei competență este circumscrisă situațiilor de practică

neunitară, Curtea Constituțională a reținut că, în cazul în care un text legal

poate genera interpretări diferite, este obligată intervină ori de câte ori acele

interpretări generează încălcări ale prevederilor Legii fundamentale.

Constituția reprezintă cadrul și măsura în care legiuitorul și celelalte

autorități pot acționa; astfel și interpretările care se pot aduce normei

juridice trebuie să țină cont de această exigență de ordin constituțional

cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în

România respectarea Constituției și a supremației este obligatorie".

În plus, acest

lucru este valabil și în ipoteza în care Înalta Curte de Casație și Justiție,

în realizarea atribuțiilor constituționale prevăzute de art. 126 alin. (3), a

pronunțat o decizie pentru interpretarea și aplicarea unitară a legii cu ocazia

soluționării unui recurs în interesul legii. Prin aceasta instanța de contencios

constituțional nu intră în sfera de competență a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, deoarece „Înalta Curte de Casație și Justiție, în acord cu

dispozițiile constituționale ale art. 126 alin. (3), are competența exclusivă

de a se pronunța asupra problemelor ce țin de interpretarea și aplicarea

unitară a legii ori de câte ori practica judiciară impune acest lucru. Așa

fiind, o decizie pronunțată într-o astfel de procedură nu poate constitui eo

ipso obiect al cenzurii instanței de contencios constituțional" (a se

vedea Decizia nr. 409 din 4 noiembrie 2003 a Curții Constituționale).

Cu toate

acestea, împrejurarea că printr-o decizie pronunțată într-un recurs în

interesul legii se dă unui text legal o anumită interpretare nu este de natură

a fi convertită într-un fine de neprimire care să oblige Curtea, în pofida

rolului său de garant al supremației Constituției, să nu mai analizeze textul

în cauză în interpretarea dată de instanța supremă (a se vedea Decizia nr. 8

din 18 ianuarie 2011 și Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011).

Prin Decizia

nr. 265 din 6 mai 2014 a Curții Constituționale s-a menționat că aceleași

rațiuni subzistă și în ce privește consacrarea unei anumite interpretări legale

prin hotărâri prealabile pronunțate în temeiul art. 475 și următoarele C. proc.

pen., deoarece și aceste din urmă norme sunt, în concepția legiuitorului, o

reflexie a dispozițiilor constituționale ale art. 126 alin. (3) potrivit cărora

„Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară

a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței

sale". Ori, cap. VI al titlului II C. proc. pen. instituie „Dispoziții

privind asigurarea unei practici judiciare unitare" care se poate realiza

fie prin recursuri în interesul legii, fie prin hotărâri prealabile pentru

dezlegarea unor chestiuni de drept. De aceea, conținutul normei juridice, în

interpretarea dată prin aceste din urmă hotărâri, este supus controlului de

constituționalitate, asemenea interpretărilor date prin deciziile care soluționează

recursurile în interesul legii, așa cum s-a stabilit prin jurisprudența Curții

Constituționale arătată mai sus.

Pe de altă

parte, Curtea a constatat că Înalta Curte de Casație și Justiție s-a mai

pronunțat într-o situație aproape identică ca cea din prezenta cauză prin

Decizia nr. 1088 din 27 martie 2014 în Dosarul nr. 148/42/2014, provenit tot de

la Curtea de Apel Ploiești și în care s-a desființat hotărârea instanței de

fond.

Această decizie

de speță a instanței supreme este însă anterioară Deciziei nr. 265 din 6 mai

2014 a Curții Constituționale prin care s-a stabilit că dispozițiile art. 5 C.

pen. sunt constituționale numai în măsura în care nu permit combinarea

prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai

favorabile, prin care, cu alte cuvinte, s-a consfințit aplicarea globală a

legii penale, iar nu pe instituții de drept autonome.

Chiar dacă

prezenta cauză dedusă judecății nu pune problema art. 5 C. pen., deoarece ne

aflăm în situația unor cauze definitiv judecate și chiar dacă această decizie

nu se referă la o cauză cu elemente de extraneitate, se constată că prin

eventuala neaplicare a Deciziei nr. 1 din 14 aprilie 2014 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, pronunțată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de

drept s-ar ajunge la o condamnare de natură mixtă, ca urmare a unor legi

diferite, una care a guvernat concursul de infracțiuni - prin cumul aritmetic,

conform sentinței statului de condamnare și una care guvernează limitele

pedepselor aplicate, conform sentinței statului de executare.

Apreciem că

acest aspect ar încălca în mod evident disp. art. 6 pct. 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului privitoare la judecarea oricărei persoane în mod

echitabil, care conține printre alte componente și pe aceea la previzibilitatea

pedepsei ce se poate aplica persoanei vizate de instrucția penală.

Față de cele

astfel reținute, în temeiul Deciziei nr. 1 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, a

fost redusă pedeapsa principală rezultantă mai sus menționată la maximul la

care se poate ajunge în baza disp. art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. și anume

la: 14 ani și 6 luni de închisoare.

Au fost

menținute celelalte dispoziții ale sentințelor penale contestate.

S-a dedus din

pedeapsa principală rezultantă aplicată, durata arestării preventive și durata

executată de către condamnatul N.B.E. începând cu data de 28 iunie 2002 la zi.

S-a dispus

anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii din data de 04 martie

2014, întocmit de Curtea de Apel București, secția I penală, în baza sentinței

penale nr. 565 din 28 octombrie 2013 a Curții de Apel București și emiterea

unui nou mandat de executare a pedepsei conform hotărârii.

Împotriva acestei

sentințe penale a formulat contestație Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Ploiești, motivele acesteia fiind expuse în partea introductivă a hotărârii.

Analizând

sentința contestată din perspectiva criticilor formulate, Înalta Curte constată

următoarele:

Prin Decizia nr.

13 din 05 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru

dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a admis sesizarea

formulată de Tribunalul Harghita în Dosarul nr. 530/258/2014, prin care s-a

solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a

problemei de drept vizând aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) C. pen. cu

privire la hotărârile de condamnare pronunțate de un alt stat față de cetățeni

români aflați în executarea acelei pedepse pe teritoriul României.

S-a stabilit că

dispozițiile art. 6 alin. (1) C. pen., privitoare la legea mai favorabilă după

judecarea definitivă a cauzei, sunt aplicabile și cu privire la hotărârea de

condamnare pronunțată de un alt stat față de cetățenii români, dacă aceasta a

fost recunoscută în procedura reglementată de Legea nr. 302/2004 privind

cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, cu

modificările și completările ulterioare.

Având în vedere

decizia anterior menționată, Înalta Curte constată că sentința penală nr. 114

din 24 iunie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori

și de familie, contestată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, a

fost dată cu greșita aplicareL a legii, respectiv a art. 6 C. pen., astfel cum

a fost interpretat prin Hotărârea nr. 13/2014 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie

penală.

În cuprinsul

acestei decizii se arată că aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile

în cazul pedepselor definitive trebuie analizată prin prisma a două principii

fundamentale, și anume principiul legalității incriminării, respectiv

principiul autorității de lucru judecat.

Potrivit

primului principiu, nicio pedeapsă nu poate fi aplicată decât dacă era

prevăzută de legea penală în momentul săvârșirii infracțiunii (nulla poena sine

lege). De asemenea, nu pot fi aplicate alte pedepse decât cele prevăzute de

lege pentru infracțiunea respectivă.

Principiul

autorității de lucru judecat (care are două efecte de natură diferită: un efect

pozitiv, și anume acela că hotărârea care a dobândit autoritate de lucru

judecat poate fi pusă în executare și un efect negativ care constă în faptul că

hotărârea cu autoritate de lucru judecat, datorită faptului că dobândește

valoare de adevăr în ceea ce privește fapta și persoana judecată, creează un

obstacol în reanalizarea, de către instanță, a conflictului soluționat

definitiv) sau principiul intangibilității lucrului judecat poate fi influențat

doar prin apariția unei legi noi unde maximul special prevăzut de aceasta este

mai mic decât pedeapsa aplicată în baza legii vechi.

Totodată,

trebuie avute în vedere și dispozițiile speciale prevăzute de Legea nr.

302/2004, care sunt aplicabile în cauză. Astfel, recunoașterea hotărârilor

judecătorești străine este prevăzută în art. 135 al Legii menționate.

Conform art.

135 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, obiectul procedurii de recunoaștere a

hotărârii judecătorești străine îl constituie verificarea condițiilor prevăzute

la art. 136, iar în cazul în care acestea sunt îndeplinite, se atribuie

hotărârii judecătorești străine efecte juridice pe teritoriul României și se

dispune transferarea într-un penitenciar sau unitate medicală din România a

persoanei condamnate.

În cazul în

care persoana a fost condamnată pentru mai multe infracțiuni, verificarea

condițiilor se face pentru fiecare infracțiune în parte, așa cum se prevede în

cuprinsul art. 135 alin. (4) din același act normativ.

La art. 135

alin. (6) lit. a) și b) din Legea nr. 302/2004 se prevede că instanța

examinează hotărârea judecătorească străină, verifică lucrările dosarului și,

în baza celor constatate, poate dispune, prin sentință, recunoașterea și

executarea pedepsei aplicate de instanța străină, iar în cazul în care natura

sau durata pedepsei aplicate de instanța străină nu corespunde cu natura sau

durata pedepsei prevăzute de legea penală română pentru infracțiuni similare

poate adapta, prin sentință, pedeapsa privativă de libertate aplicată de

instanța străină, potrivit alin. (7) și (8) sau, atunci când adaptarea nu este

posibilă, stabilește și aplică, prin sentință, pedeapsa pentru infracțiunea

săvârșită.

În cuprinsul

art. 135 alin. (7) din Legea menționată, se arată că instanța de judecată adaptează

pedeapsa aplicată de instanța străină, atunci când natura acesteia nu

corespunde, sub aspectul denumirii sau al regimului, cu pedepsele reglementate

de legea penală română, precum și atunci când durata acesteia depășește, după

caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru

aceeași infracțiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute

de legea penală română sau atunci când durata pedepsei rezultante aplicate în

cazul unui concurs de infracțiuni depășește totalul pedepselor stabilite pentru

infracțiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă

de legea penală română.

După cum se

poate observa, în procedura de recunoaștere a hotărârii judecătorești străine,

instanța română procedează la adaptarea pedepsei rezultante aplicate de

instanța străină în cazul unui concurs de infracțiuni în situația în care

aceasta depășește totalul pedepselor stabilite pentru infracțiuni concurente

sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română.

Având în vedere

prevederile menționate, în mod corect a procedat prima instanță, în sensul

reducerii pedepsei principale aplicată condamnatului N.B.E. pentru săvârșirea

infracțiunii prev. de art. 218 alin. (1) și (3) lit. f) C. pen. de la 13 ani și

6 luni la 12 ani închisoare, fiind respectat astfel principiul incriminării.

Însă, la

momentul recontopirii pedepselor principale, instanța de fond în mod greșit a

aplicat Decizia nr. 1/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul

pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Reducerea pedepsei

principale rezultante la maximul la care se poate ajunge în baza disp. art. 39 alin.

(1) lit. b) C. pen. (4 ani și 6 luni de închisoare), conform deciziei anterior

menționate, încalcă principiul autorității de lucru judecat al cumulului

aritmetic, aplicat de instanțele spaniole.

Hotărârea de

condamnare își păstrează caracterul de extraneitate și după recunoașterea sa de

către autoritățile judiciare române astfel că nu poate fi convertită în

hotărâre a unei instanțe judecătorești din România, întrucât s-ar aduce

atingere autorității de lucru judecat a hotărârii judecătorești căreia prin

recunoaștere i se conferă doar puterea de a-și produce efectele juridice

recunoscute de legea română.

În plus, cu

privire la concursul de infracțiuni, dispozițiile legii române privind

cooperarea judiciară internațională în materie penală se referă la

incompatibilitatea duratei pedepsei rezultante cu legislația națională, iar nu

la incompatibilitatea sistemelor prin care se determină pedeapsa rezultantă.

În același sens

a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, prin Decizia

nr. 23 din 12 octombrie 2009 pronunțată într-un recurs în interesul legii, în

sensul că instanța, în soluționarea unei cereri având ca obiect conversiunea

condamnării, trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul

de infracțiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română,

fără a putea înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea

cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a

cumulului juridic prevăzută de C. pen. român. Această decizie este aplicabilă

în speță, contrar celor reținute de instanța de fond.

Totodată, practica

Înaltei Curți este în același sens, conform deciziei nr. 1088 din 27 martie

2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul

nr. 148/42/2014.

Conform

cumulului aritmetic, condamnatul N.B.E. are de executat o pedeapsă principală

totală de 19 ani și 6 luni închisoare.

Având în vedere

considerentele expuse, Înalta Curte urmează să admită contestația formulată de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești împotriva sentinței penale nr.

114 din 24 iunie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu

minori și de familie, să desființeze în parte sentința penală contestată și,

rejudecând, să înlăture dispoziția primei instanțe de reducere, în temeiul

Deciziei nr. 1 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, Completul

pentru dezlegarea unor probleme de drept, a pedepsei principale rezultante de

la 19 ani și 6 luni închisoare la 14 ani și 6 luni închisoare, maximul la care

se putea ajunge în baza art. 39 alin. (1) litb C. pen.

Astfel,

intimatul N.B.E. urmează să execute pedeapsa principală totală de 19 ani și 6

luni închisoare.

Va menține

celelalte dispoziții ale sentinței contestate.

Cheltuielile

judiciare vor rămâne în sarcina statului, iar onorariul de avocat pentru

apărarea din oficiu a intimatului inculpat N.B.E., în sumă de 100 lei, se va

plăti din fondul Ministerului Justiției

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGn

D E C I D E

Admite

contestația formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești împotriva

sentinței penale nr. 114 din 24 iunie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția

penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Desființează în

parte sentința penală contestată și, rejudecând:

Înlătură dispoziția

primei instanțe de reducere, în temeiul Deciziei nr. 1 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția penală, - Completul pentru dezlegarea unor probleme de

drept, a pedepsei principale rezultante de la 19 ani și 6 luni închisoare la 14

ani și 6 luni închisoare, maximul la care se putea ajunge în baza art. 39 alin.

(1) lit. b) C. pen.

Contestatorul N.B.E.

urmează să execute pedeapsa principală totală de 19 ani și 6 luni închisoare.

Menține

celelalte dispoziții ale sentinței contestate. Cheltuielile judiciare rămân în

sarcina statului.

Onorariul de

avocat pentru apărarea din oficiu a intimatului inculpat N.B.E., în sumă de 100

lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 09 septembrie 2014.