ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2508/2014

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 114 din 24 iunie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admisă contestația formulată de condamnatul N.B.E, împotriva sentinței penale nr. 565 din 28 octombrie 2013 a Curții de Apel București, precum și a sentinței penale nr. 342 din 20 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, iar în temeiul Deciziei nr. 13 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, au fost desființate în parte sentințele penale mai sus menționate și în temeiul disp. art. 23 alin. 7 din Legea nr. 255/2013 coroborat cu art. 6 alin. (1) C. pen., a fost descontopită pedeapsa principală rezultantă de 20 de ani închisoare, aplicată condamnatului N.B.E.

prin sentința penală nr. 16 din data de 08 iunie 2004 a Tribunalului de Audiență Provincială din Castellion, secțiunea a II-a, Regatul Spaniei, definitivă la data de 03 octombrie 2005 și recunoscută prin sentința penală nr. 342 din 20 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, astfel cum a fost modificată prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din 22 iulie 2010 a aceleiași instanțe și modificată prin sentința penală nr. 565 din 28 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 36/A din 03 martie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în pedepsele principale componente și anume: - 13 ani și 6 luni de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 197 alin. (1) și (2) lit. a) și c) vechiul C. pen., actualmente infracțiunea prev. de art. 218 alin. (1) și (3) lit. f) C. pen.; - 4 ani de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 189 alin. (2) vechiul C. pen., actualmente infracțiunea prev. de art. 205 alin. (1) și (3) lit. c) C. pen.

- 3 ani și 6 luni de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 26 vechiul C. pen. rap la art. 182 alin. (2) vechiul C. pen., actualmente infracțiunea prev. de art. 48 C. pen. rap la art. 194 alin. (1) lit. b) C. pen. A fost redusă pedeapsa principală aplicată condamnatului N.B.E. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 218 alin. (1) și (3) lit. f) C. pen. la 12 ani închisoare. Au fost recontopite pedepsele principale mai sus menționate, astfel cum au fost reindividualizate și s-a constatat, că potrivit regulii cumulului aritmetic, intrat în puterea lucrului judecat prin recunoașterea hotărârii penale spaniole, condamnatul N.B.E. ar avea de executat o pedeapsă principală totală de 19 ani și 6 luni închisoare.

În temeiul Deciziei nr. 1 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, a fost redusă pedeapsa principală rezultantă mai sus menționată la maximul la care se poate ajunge în baza disp. art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. și anume la: 14 ani și 6 luni de închisoare. Au fost menținute celeilalte dispoziții ale sentințelor penale contestate. S-a dedus din pedeapsa principală rezultantă aplicată, durata arestării preventive și durata executată de către condamnatul N.B.E. începând cu data de 28 iunie 2002 la zi. S-a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii din data de 04 martie 2014, întocmit de Curtea de Apel București, secția I penală, în baza sentinței penale nr. 565 din 28 octombrie 2013 a Curții de Apel București și emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei conform prezentei.

Cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia. Pentru a pronunța această sentință, Curtea de Apel Ploiești a reținut următoarele: Prin contestația formulată de condamnatul N.B.E. împotriva sentinței penale nr. 565 din 28 octombrie 2013 a Curții de Apel București, precum și a sentinței penale nr. 342 din 20 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală, acesta a solicitat recalcularea pedepsei principale rezultante de 20 de ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 16 din data de 08 iunie 2004 a Tribunalului de Audiență Provincială din Castellion, secțiunea a II-a, Regatul Spaniei, definitivă la data de 03 octombrie 2005 și recunoscută prin sentința penală nr. 342 din 20 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, ca urmare a intervenirii unei noi legi penale mai favorabile și anume a noului C. pen.

român. În contestația sa acesta a solicitat admiterea pe fond a contestației și reevaluarea judiciară conform noilor reglementări, conform principiului aplicării legii mai favorabile. S-au depus la dosarul cauzei sentințele penale mai sus invocate, mandatul de executare a pedepsei închisorii din 04 martie 2014 emis de Curtea de Apel București, secția I penală, și fișa de evaluare a condamnatului. Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea de Apel Ploiești a constatat următoarele: Prin sentința penală nr. 342 din 20 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală, definitivă prin nerecurare, a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, iar în temeiul art. 116 alin. (1) rap.

la art. 117 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 a fost recunoscută sentința penală nr. 16 din data de 08 iunie 2004 a Tribunalului de Audiență Provincială din Castellon, secțiunea a II-a, Regatul Spaniei, rămasă definitivă la data de 03 octombrie 2005, iar în temeiul disp. art. 129 din Legea nr. 302/2004 s-a dispus transferarea condamnatului N.B.E. depus în Penitenciarul Castellon II, Regatul Spaniei, într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 21 ani închisoare în felul și durata stabilite de autoritățile judiciare spaniole, potrivit art. 145 din Legea nr. 302/2004 și s-a dedus durata arestării preventive și perioada executată începând cu data de 28 iunie 2002 la zi, dispunându-se emiterea unui mandat de executare a pedepsei.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că prin Rezoluția din data de 3 martie 2009, din Dosarul nr. 1026/II-5/2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a sesizat instanța de judecată, în vederea recunoașterii sentinței penale nr. 16 din data de 8 iunie 2004 a Tribunalului de Audiență Provincială din Castellon - secțiunea a II-a, Regatul Spaniei, rămasă definitivă pe data de 3 octombrie 2005, precum și transferarea condamnatului N.B.E. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 21 ani închisoare.

În motivare, s-a arătat că, prin adresa din 9 noiembrie 2009, Ministerul Justiției - Direcția Drept Internațional și Tratate a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București cererea prin care se solicită transferarea condamnatului N.B.E., căruia, prin sentința penală nr. 16 din data de 8 iunie 2004 a Tribunalului de Audiență Provincială din Castellon - secțiunea a II-a, Regatul Spaniei, rămasă definitivă pe data de 3 octombrie 2005, i-a fost aplicată pedeapsa de 21 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor de sechestru de persoane, prev. de art. 163 1 C. pen. spaniol, de agresiune sexuală, prev. de art. 179 C. pen. spaniol și de provocare de leziuni, prev. de art. 148 C. pen.

spaniol, reținându-se în sarcina sa că în perioada 27 iunie 2002-28 iunie 2002, împreună cu alți inculpați, au lipsit-o de libertate în mod ilegal pe partea vătămată C.L., pe care au violat-o și lovit-o, cauzându-i leziuni, pentru a căror vindecare au fost necesare 300 zile de îngrijiri medicale, cu deducerea arestării preventive de la data de 28 iunie 2002 la zi, iar condiția dublei incriminări este îndeplinită. În dovedire, au fost depuse adresa din 9 noiembrie 2009 a Ministerului Justiției - Direcția Drept Internațional și Tratate către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în fotocopie (filele 8 și 9), fotocopia adresei din 25 noiembrie 2009 a M.A.I. - I.N.E.P. (fila 7), fotocopia adresei din 24 noiembrie 2009 a M.A.I.

- D.G.P. (fila 6), adresa din data de 23 noiembrie 2009, privind înaintarea actelor de către autoritățile judiciare spaniole, în limbile spaniolă (fila 10) și română (fila 88), sentința penală nr. 16 din data de 8 iunie 2004 a Tribunalului de Audiență Provincială din Castellon - Secțiunea a II-a, Regatul Spaniei, în limbile spaniolă (filele 12-71), engleză (77-84) și română (filele 89-104), extrase C. pen.

spaniol, în limbile spaniolă (filele 73 și 74), engleză (filele 86 și 87) și română (fila 105), fișa de executare, în limbile spaniolă (fila 72), engleză (fila 85) și română (fila 104 verso), date referitoare la condamnat, în limbile spaniolă (fila 11) și română (fila 88 verso), certificat din data de 26 octombrie 2005, întocmit de Consulatul Român la Barcelona, privind datele de identitate ale condamnatului, în limbile spaniolă (fila 75) și română (fila 105 verso), cererea de transferare din data de 24 octombrie 2008, în limbile spaniolă (fila 76) și română (filele 106 și 107), declarație de consimțământ din data de 17 noiembrie 2009, în limba română (fila 110), referat privind situația familială și socială a condamnatului, întocmit pe data de 20.111.2009 de către Ambasada României la Madrid, secția consulară (fila 111). La solicitarea Curții, a fost depusă fișa de cazier judiciar a condamnatului (fila.12, dosar instanță).

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a reținut că prin sentința penală nr. 16 din data de 8 iunie 2004 a Tribunalului de Audiență Provincială din Castellon, secțiunea a Il-a, Regatul Spaniei, rămasă definitivă pe data de 3 octombrie 2005, condamnatului N.B.E., zis „C.", i-a fost aplicată pedeapsa rezultantă de 21 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor de sechestru de persoane, prev. de art. 163.1. C. pen. spaniol, de agresiune sexuală, prev. de art. 179, C. pen. spaniol, și de provocare de leziuni, prev. de art. 148, C. pen. spaniol, reținându-se în sarcina sa că în perioada 27 iunie 2002-28 iunie 2002, aflându-se în locuința sa din Str. Pintor Murillo, din Benicasim, împreună cu inculpații C.C., C.C.

și N.R.F., fratele său, au lipsit-o de libertate în mod ilegal pe partea vătămată C.L., lovită crunt, cu un par, de inculpatul C.C., apoi violată, pe rând, de inculpați, până când aceasta a reușit să scape, prin escaladarea ferestrei de la baie, aruncându-se, de la o înălțime de cinci metri, în curtea vecinului, astfel că a suferit leziuni, pentru a căror vindecare a fost necesar un număr 300 zile de îngrijiri medicale, fiind dedusă perioada arestului preventiv cu începere de la data de 28 iunie 2002 la zi. Curtea a reținut că, potrivit declarației din data de 17 noiembrie 2009, condamnatul, aflat în prezent la Penitenciarul Castellon II, a consimțit la transferarea sa într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 21 ani închisoare.

Din analiza ansamblului materialului probator, Curtea a apreciat că sesizarea este întemeiată.

Astfel, Curtea a constatat că sunt îndeplinite atât condițiile pentru recunoașterea hotărârilor judecătorești penale străine, enumerate la art. 116, alin. (1), lit. a)-g) din Legea nr. 302/2004, cât și cerințele referitoare la transferarea condamnatului, prevăzute de art. 129, lit. a)-f) din aceeași Lege, și anume condamnatul este cetățean al statului de executare, hotărârea judecătorească de condamnare este definitivă, la data primirii cererii de transferare condamnatul mai are de executat cel puțin 6 luni din durata pedepsei stabilită, transferul este consimțit de către condamnat, dubla incriminare, și anume faptele penale întrunesc elementele constitutive ale complicității la comiterea infracțiunii de vătămare corporală gravă, prev. de art. 26 C. pen., raportat la art. 182, alin. (2) C. pen., pentru care legea penală română prevede pedeapsa închisorii de la 2 ani la 10 ani, ale .infracțiunilor de viol, în variante agravate, prev. de art. 197, alin. (1), alin. (2), literele a și c C. pen., pentru care legea penală română prevede limite speciale de pedeapsă cuprinse între 5 ani și 18 ani închisoare și de lipsire de libertate în mod ilegal, în variantă agravată, prev. de art. 189, alin. (2) C. pen., pentru care, în legea penală română, este prevăzută pedeapsa închisorii cuprinsă între 7 ani și 15 ani închisoare, toate cu aplicarea art. 33, lit. a) C. pen.,

statul de condamnare și statul de executare sunt de acord asupra transferării. De asemenea, Curtea a apreciat nu există nici una dintre cauzele pentru refuzul opțional al transferării, prevăzute, în mod limitativ, de art. 152, lit. a)-d) din Legea nr. 302/2004.

In ceea ce privește motivul prevăzut de art. 152, lit. c) din Legea nr. 302/2004, privind stabilirea domiciliului în străinătate și lipsa legăturilor semnificative ale condamnatului cu statul român, Curtea a constatat că, deși în sentința penală de condamnare nu se face mențiunea stabilirii domiciliului în Regatul Spaniei, ci doar se reține împrejurarea că persoana condamnată locuia, în sărăcie, împreună cu concubina sa, condamnatul N.R.F., fratele său, și soția acestuia, într-o vilă situată pe Str. Pintor Murillo, din Benicasim, Regatul Spaniei, legăturile condamnatului cu statul român nu au dispărut, atâta vreme cât, potrivit referatului privind situația familială și socială a condamnatului, întocmit pe data de 20 decembrie 2009 de către Ambasada României la Madrid, secția consulară, concubina acestuia și minorul N.C.Ș., în vârstă de 7 ani, rezultat din relația de concubinaj, doresc să se întoarcă în România (fila 111, Dosar nr. 1026/11-5/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București), unde se află Tudose Victor, tatăl concubinei sale, persoană de contact, pe care condamnatul a indicat-o în cererea sa de transferare din data de 24 octombrie 2008 (fila 106 din Dosarul nr. 026/11-5/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București).

În ceea ce privește efectul transferării, potrivit art. 145, raportat la art. 144, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 302/2004, condamnatul a executat pedeapsa de 21 ani închisoare, în natura și durata stabilite de organele judiciare spaniole. Ulterior, prin sentința penală nr. 565 din 28 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 36/A din 03 martie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a fost admisă contestația la executare formulată de către condamnatul N.B.E., împotriva sentinței penale nr. 342 din 20 decembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. 3314/2/2009.

S-a constată că, prin sentința penală nr. 16 din data de 8 iunie 2004 a Tribunalului de Audiență Provincială din Castellon, secțiunea a II-a Regatul Spaniei, rămasă definitivă pe data de 3 octombrie 2005, s-a stabilit pedeapsa rezultantă de 20 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor de sechestru de persoane, prev. de art. 163 1 . C. pen. spaniol, de agresiune sexuală, prev. de art. 179, C. pen. spaniol și de provocare de leziuni, prev. de art. 148, C. pen. spaniol, de către condamnatul N.B.E. A fost anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii emis în baza sentinței penale nr. 342 din 20 decembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, și s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii.

În motivarea acesteia s-au învederat următoarele: Prin sentința penală nr. 177 din 25 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis excepția necompetenței teritoriale invocată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești. În temeiul art. 42 C. proc. pen. rap. la art. 163, art. 159 și art. 162 din Legea nr. 302/2004 republicată, combinat cu art. 461 alin. (1) lit. c) și alin. (2) C. proc. pen. a fost declinată competența de soluționare a contestației la executare formulată de condamnatul N.B.E., deținut în Penitenciarul Mărgineni, în favoarea Curții de Apel București, secția I penală. Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea de Apel Ploiești a arătat că prin cererea înregistrată sub nr. 782/42/2012 condamnatul N.B.E.

a formulat contestație la executarea pedepsei de 21 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 16 din data de 8 iunie 2004 a Tribunalului de Audiență Provincială din Castellon, secțiunea a II-a, Regatul Spaniei, rămasă definitivă pe data de 3 octombrie 2005 și recunoscută prin sentința penală nn 342/20 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în camera Consiliu și încheierea de îndreptare a erorii materiale din 22 iulie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală. Curtea de Apel Ploiești a mai reținut că prin contestația la executare formulată condamnatul N.B.E.

a invocat o serie de impedimente privind executarea sentinței penale nr. 342 din 20 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, de natură a conduce la micșorarea cuantumului pedepsei de 21 ani închisoare, pentru care s-a dispus continuarea executării în statul resortisant și în cadrul procedurii de acceptare a transferării persoanei condamnate într-un alt stat conform dispozițiilor art. 116 alin. (1) rap. la art. 117 alin. (4), art. 129 și art. 145 din Legea nr. 302/2004 republicată. În raport de dispozițiile art. 159 și art. 162 din Legea nr. 302/2004 modificată și a prevederilor art. 461 alin. (1) lit. c) și alin. (2) C. proc. pen., Curtea de Apel Ploiești a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția I penală, față de motivele contestației la executare formulată condamnatul N.B.E.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 05 noiembrie 2012 sub nr. 8226/2/2012. În ședința publică din 03 decembrie 2012 Curtea a admis cererea reprezentantului parchetului și a dispus emiterea unei adrese către autoritățile spaniole, prin intermediul Ministerului Justiției - Direcția Drept Internațional și Tratate - Serviciul Cooperare Judiciară Internațională în Materie Penală, pentru a comunica hotărârea prin care s-a limitat pedeapsa aplicată condamnatului N.B.E. la 20 de ani închisoare.

Prin adresa din data de 10 aprilie 2013 Direcția Drept Internațional și Tratate - Serviciul Cooperare Judiciară Internațională în Materie Penală a comunicat instanței de judecată că autoritățile spaniole solicită formularea cererii printr-o comisie rogatorie sau direct instanței spaniole emitente a Hotărârii nr. 16 din data de 8 iunie 2004. Pentru termenul de judecată din 11 septembrie 2013 au fost înaintate de către Administrația de Justiție, Curtea de Apel Provincială (Audiencia Provincial) secția a II-a Castellon hotărârea din 2002, precum și o serie de acte care privesc hotărârea nr. 16 din data de 8 iunie 2004 a Tribunalului de Audiență Provincială din Castellon, secțiunea a II-a, Regatul Spaniei, rămasă definitivă pe data de 3 octombrie 2005. din care rezultă următoarele: În conformitate cu art. 76 C. pen.

limita de îndeplinire efectivă a condamnării privative de libertate impuse prin sentință numitului N.B.E. este de 20 de ani și că încheierea condamnării s-a făcut considerând limita de 20 de ani, astfel cum se poate determina prin „pedeapsa de îndeplinit" limita maximă conform art. 76 C. pen. de 7.300 zile și astfel, „pedeapsa se va considera încheiată în data de 22 iunie 2022". În ședința publică din data de 11 septembrie 2013 având în vedere cazul de contestația la executare prev. de art. 461 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., s-a dispus înaintarea dosarului la Completul 11 F care a pronunțat sentința penală nr. 342 din 20 noiembrie 2009. Prin încheierea din data de 09 octombrie 2013 președinta Completului 10/F, judecător D.P.

a dispus trimiterea dosarului pentru soluționare, completului de inițial învestit, respectiv Completul 10 F. Pentru a se dispune astfel, s-a apreciat că motivul invocat de contestator în cererea dedusă judecății privește un incident ivit în cursul executării, iar nu vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută, astfel că se circumscrie cazului prev. de art. 461 alin. (1) lit. d0 C. proc. pen., iar nu celui prev. de art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. În ședința publică din 28 octombrie 2013 apărătorul condamnatului N.B.E. a solicitat admiterea contestației și stabilirea unei pedepse de 20 de ani închisoare și nu a unui cuantum de 21 de ani închisoare, cum greșit s-a stabilit prin Hotărârea nr. 342 din 20 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

În schimb, condamnatul N.B.E. a solicitat să-i fie contopite pedepsele potrivit legislației române, acesta fiind motivul pentru care a fost de acord cu transferarea sa în România. Examinând actele și lucrările dosarului, Curtea a constatat incidența cazului de casare prev. de art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. invocat de către condamnatul N.B.E. pentru următoarele considerente: Potrivit acestui text de lege se poate face contestație contra executării hotărârii când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei, precum și orice alt incident invit în cursul executării. Primul motiv al contestației la executare formulat de către condamnatul N.B.E.

privește stabilirea unei pedepse în cuantum de 20 de ani închisoare conform art. 76 C. pen. spaniol, astfel cum rezultă din sentința penală nr. 16 din data de 8 iunie 2004 a Tribunalului de Audiență Provincială din Castellon, secțiunea a II-a, Regatul Spaniei, rămasă definitivă pe data de 3 octombrie 2005. Ca urmare a cererii formulată de către Curte, Administrația de Justiție, Curtea de Apel Provincială (Audiencia Provincial) secția a II-a Castellon prin hotărârea din 2002, a stabilit că prin raportare la art. 76 C. pen. pedeapsa ce urmează a fi executată de către condamnatul N.B.E.

este de 20 de ani închisoare conform sentinței penale nr. 16 din data de 8 iunie 2004 a Tribunalului de Audiență Provincială din Castellon, secțiunea a II-a, Regatul Spaniei, rămasă definitivă pe data de 3 octombrie 2005. De asemenea, a fost depusă la dosar și fișa de lichidare a pedepsei condamnatului prin care se precizează că pedeapsa de 20 de ani închisoare se consideră a fi executată la data de 22 iunie 2022. În ceea ce privește solicitarea condamnatului N.B.E. de conversiune a pedepselor, Curtea a respins, în ședința publică de astăzi 28 octombrie 2013 cererea de a se solicita autorităților din regatul Spaniei să încuviințeze procedura cumulului juridic reglementată de legislația din România.

Potrivit art. 158 din Legea nr. 302/2004 modificată în cazul în care Statul Român optează pentru continuarea executarea pedepsei aplicată în starul de condamnare, el trebuie să respecte felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare. La dosarul cauzei se află cererea autorităților spaniole prin care solicită instanței române, recunoașterea și punerea în executare a hotărârii nr. 16 din data de 8 iunie 2004 a Tribunalului de Audiență Provincială din Castellon, secțiunea a II-a, Regatul Spaniei, rămasă definitivă pe data de 3 octombrie 2005 privind transferarea persoanei condamnate N.B.E., fiind îndeplinitei dispozițiile art. 157 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004 modificată.

Mai mult, la fila 110 dosar, se află declarația condamnatului N.B.E. în care se precizează că este de acord să fie transferat într-o închisoare din România pentru executarea restului de pedeapsă, fiind informat asupra consecințelor juridice care decurg din transferarea sa în România. Așa fiind, Curtea a constatat că motivul contestației la executare privind contopirea pedepselor potrivit legislației române nu constituie un incident ivit în cursul executării, atâta timp cât hotărârea nr. 16 din data de 8 iunie 2004 a Tribunalului de Audiență Provincială din Castellon, secțiunea a II-a, Regatul Spaniei, rămasă definitivă pe data de 3 octombrie 2005 a fost recunoscută prin 342/20 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, fiind respectate felul și durata pedepselor prevăzute în hotărârea de condamnare.

Față de cererea - contestație formulată de către condamnatul N.B.E., contestație ce se sprijină pe noțiunea de lege penală mai favorabilă, Curtea a constatat că aceasta este întemeiată întrucât, odată cu apariția Deciziei nr. 13 din data de 5 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, dispozițiile art. 6 alin. (1) C. pen., privitoare la legea mai favorabilă după judecarea definitivă a cauzei, sunt aplicabile și cu privire la hotărârea de condamnare pronunțată de un alt stat față de cetățeni români, dacă aceasta a fost recunoscută în procedura reglementată de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală.

Prin urmare, a desființat în parte sentințele penale mai sus menționate și în temeiul disp. art. 23 alin. 7 din Legea nr. 255/2013 coroborat cu art. 6 alin. (1) C. pen., a descontopit pedeapsa principală rezultantă de 20 de ani închisoare, aplicată condamnatului N.B.E.

prin sentința penală nr. 16 din data de 08 iunie 2004 a Tribunalului de Audiență Provincială din Castellon, secțiunea a II-a, Regatul Spaniei, definitivă la data de 03 octombrie 2005 și recunoscută prin sentința penală nr. 342 din 20 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, astfel cum a fost modificată prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din 22 iulie 2010 a aceleiași instanțe și modificată prin sentința penală nr. 565 din 28 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 36/A din 03 martie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în pedepsele principale componente și anume: 13 ani și 6 luni de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 197 alin. (1) și (2) lit. a) și c) vechiul C. pen., actualmente infracțiunea prev. de art. 218 alin. (1) și (3) lit. f) C. pen.; 4 ani de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 189 alin. (2) vechiul C. pen., actualmente infracțiunea prev. de art. 205 alin. (1) și (3) lit. c) C. pen.; 3 ani și 6 luni de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 26 vechiul C. pen.

rap la art. 182 alin. (2) vechiul C. pen., actualmente infracțiunea prev. de art. 48 C. pen. rap la art. 194 alin. (1) lit. b) C. pen. A redus pedeapsa principală aplicată condamnatului N.B.E. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 218 alin. (1) și (3) lit. f) C. pen. la 12 ani închisoare. A recontopit pedepsele principale mai sus menționate, astfel cum au fost reindividualizate și a constatat, că potrivit regulii cumulului aritmetic, intrat în puterea lucrului judecat prin recunoașterea hotărârii penale spaniole, condamnatul N.B.E. ar avea de executat o pedeapsă principală totală de 19 ani și 6 luni închisoare. În continuare, Curtea a observat că Decizia nr. 23 din 12 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată de secțiile unite în recurs în interesul legii nu își (mai) găsește aplicabilitatea în cauza de față pentru următoarele argumente de necontestat.

Astfel, se impune interpretarea strictă a acestei decizii care menționează că instanța, în soluționarea unei cereri având ca obiect conversiunea condamnării, trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de infracțiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română, fără a putea înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzută de C. pen. român. Ori, după intrarea în vigoare a noului C. pen. care nu mai prevede noțiunea de cumul juridic în cazul sancționării concursului de infracțiuni, ci un sistem mixt juridico-aritmetic stabilit prin disp.

art. 39 care are ca scop tocmai încercarea de compatibilizare a legislației penale române cu aceea de referință occidentală, apar ca fiind caduce consecințele obligatorii ale respectivului recurs în interesul legii. Că este așa, o spune explicit Curtea Constituțională a României în considerentele Deciziei nr. 1092 din 18 decembrie 2012 în care se remarcă faptul că potrivit jurisprudenței sale, Curtea a consacrat posibilitatea și obligația sa de a interveni, ori de câte ori este sesizată, în cazul în care un text legal poate genera interpretări de natură a aduce atingere prevederilor constituționale.

în practica sa recentă, Curtea a statuat că „fără a nega rolul constituțional al instanței supreme, a cărei competență este circumscrisă situațiilor de practică neunitară, Curtea Constituțională a reținut că, în cazul în care un text legal poate genera interpretări diferite, este obligată intervină ori de câte ori acele interpretări generează încălcări ale prevederilor Legii fundamentale.

Constituția reprezintă cadrul și măsura în care legiuitorul și celelalte autorități pot acționa; astfel și interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să țină cont de această exigență de ordin constituțional cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituției și a supremației este obligatorie". În plus, acest lucru este valabil și în ipoteza în care Înalta Curte de Casație și Justiție, în realizarea atribuțiilor constituționale prevăzute de art. 126 alin. (3), a pronunțat o decizie pentru interpretarea și aplicarea unitară a legii cu ocazia soluționării unui recurs în interesul legii.

Prin aceasta instanța de contencios constituțional nu intră în sfera de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece „Înalta Curte de Casație și Justiție, în acord cu dispozițiile constituționale ale art. 126 alin. (3), are competența exclusivă de a se pronunța asupra problemelor ce țin de interpretarea și aplicarea unitară a legii ori de câte ori practica judiciară impune acest lucru. Așa fiind, o decizie pronunțată într-o astfel de procedură nu poate constitui eo ipso obiect al cenzurii instanței de contencios constituțional" (a se vedea Decizia nr. 409 din 4 noiembrie 2003 a Curții Constituționale).

Cu toate acestea, împrejurarea că printr-o decizie pronunțată într-un recurs în interesul legii se dă unui text legal o anumită interpretare nu este de natură a fi convertită într-un fine de neprimire care să oblige Curtea, în pofida rolului său de garant al supremației Constituției, să nu mai analizeze textul în cauză în interpretarea dată de instanța supremă (a se vedea Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011 și Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011). Prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curții Constituționale s-a menționat că aceleași rațiuni subzistă și în ce privește consacrarea unei anumite interpretări legale prin hotărâri prealabile pronunțate în temeiul art. 475 și următoarele C. proc.

pen., deoarece și aceste din urmă norme sunt, în concepția legiuitorului, o reflexie a dispozițiilor constituționale ale art. 126 alin. (3) potrivit cărora „Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale". Ori, cap. VI al titlului II C. proc. pen. instituie „Dispoziții privind asigurarea unei practici judiciare unitare" care se poate realiza fie prin recursuri în interesul legii, fie prin hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. De aceea, conținutul normei juridice, în interpretarea dată prin aceste din urmă hotărâri, este supus controlului de constituționalitate, asemenea interpretărilor date prin deciziile care soluționează recursurile în interesul legii, așa cum s-a stabilit prin jurisprudența Curții Constituționale arătată mai sus.

Pe de altă parte, Curtea a constatat că Înalta Curte de Casație și Justiție s-a mai pronunțat într-o situație aproape identică ca cea din prezenta cauză prin Decizia nr. 1088 din 27 martie 2014 în Dosarul nr. 148/42/2014, provenit tot de la Curtea de Apel Ploiești și în care s-a desființat hotărârea instanței de fond. Această decizie de speță a instanței supreme este însă anterioară Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 a Curții Constituționale prin care s-a stabilit că dispozițiile art. 5 C. pen. sunt constituționale numai în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile, prin care, cu alte cuvinte, s-a consfințit aplicarea globală a legii penale, iar nu pe instituții de drept autonome.

Chiar dacă prezenta cauză dedusă judecății nu pune problema art. 5 C. pen., deoarece ne aflăm în situația unor cauze definitiv judecate și chiar dacă această decizie nu se referă la o cauză cu elemente de extraneitate, se constată că prin eventuala neaplicare a Deciziei nr. 1 din 14 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-ar ajunge la o condamnare de natură mixtă, ca urmare a unor legi diferite, una care a guvernat concursul de infracțiuni - prin cumul aritmetic, conform sentinței statului de condamnare și una care guvernează limitele pedepselor aplicate, conform sentinței statului de executare. Apreciem că acest aspect ar încălca în mod evident disp.

art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privitoare la judecarea oricărei persoane în mod echitabil, care conține printre alte componente și pe aceea la previzibilitatea pedepsei ce se poate aplica persoanei vizate de instrucția penală. Față de cele astfel reținute, în temeiul Deciziei nr. 1 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, a fost redusă pedeapsa principală rezultantă mai sus menționată la maximul la care se poate ajunge în baza disp. art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. și anume la: 14 ani și 6 luni de închisoare. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentințelor penale contestate. S-a dedus din pedeapsa principală rezultantă aplicată, durata arestării preventive și durata executată de către condamnatul N.B.E.

începând cu data de 28 iunie 2002 la zi. S-a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii din data de 04 martie 2014, întocmit de Curtea de Apel București, secția I penală, în baza sentinței penale nr. 565 din 28 octombrie 2013 a Curții de Apel București și emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei conform hotărârii. Împotriva acestei sentințe penale a formulat contestație Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, motivele acesteia fiind expuse în partea introductivă a hotărârii.

Analizând sentința contestată din perspectiva criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele: Prin Decizia nr. 13 din 05 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a admis sesizarea formulată de Tribunalul Harghita în Dosarul nr. 530/258/2014, prin care s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) C. pen. cu privire la hotărârile de condamnare pronunțate de un alt stat față de cetățeni români aflați în executarea acelei pedepse pe teritoriul României.

S-a stabilit că dispozițiile art. 6 alin. (1) C. pen., privitoare la legea mai favorabilă după judecarea definitivă a cauzei, sunt aplicabile și cu privire la hotărârea de condamnare pronunțată de un alt stat față de cetățenii români, dacă aceasta a fost recunoscută în procedura reglementată de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Având în vedere decizia anterior menționată, Înalta Curte constată că sentința penală nr. 114 din 24 iunie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, contestată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, a fost dată cu greșita aplicareL a legii, respectiv a art. 6 C. pen., astfel cum a fost interpretat prin Hotărârea nr. 13/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

În cuprinsul acestei decizii se arată că aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive trebuie analizată prin prisma a două principii fundamentale, și anume principiul legalității incriminării, respectiv principiul autorității de lucru judecat. Potrivit primului principiu, nicio pedeapsă nu poate fi aplicată decât dacă era prevăzută de legea penală în momentul săvârșirii infracțiunii (nulla poena sine lege). De asemenea, nu pot fi aplicate alte pedepse decât cele prevăzute de lege pentru infracțiunea respectivă.

Principiul autorității de lucru judecat (care are două efecte de natură diferită: un efect pozitiv, și anume acela că hotărârea care a dobândit autoritate de lucru judecat poate fi pusă în executare și un efect negativ care constă în faptul că hotărârea cu autoritate de lucru judecat, datorită faptului că dobândește valoare de adevăr în ceea ce privește fapta și persoana judecată, creează un obstacol în reanalizarea, de către instanță, a conflictului soluționat definitiv) sau principiul intangibilității lucrului judecat poate fi influențat doar prin apariția unei legi noi unde maximul special prevăzut de aceasta este mai mic decât pedeapsa aplicată în baza legii vechi. Totodată, trebuie avute în vedere și dispozițiile speciale prevăzute de Legea nr. 302/2004, care sunt aplicabile în cauză.

Astfel, recunoașterea hotărârilor judecătorești străine este prevăzută în art. 135 al Legii menționate. Conform art. 135 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, obiectul procedurii de recunoaștere a hotărârii judecătorești străine îl constituie verificarea condițiilor prevăzute la art. 136, iar în cazul în care acestea sunt îndeplinite, se atribuie hotărârii judecătorești străine efecte juridice pe teritoriul României și se dispune transferarea într-un penitenciar sau unitate medicală din România a persoanei condamnate. În cazul în care persoana a fost condamnată pentru mai multe infracțiuni, verificarea condițiilor se face pentru fiecare infracțiune în parte, așa cum se prevede în cuprinsul art. 135 alin. (4) din același act normativ.

La art. 135 alin. (6) lit. a) și b) din Legea nr. 302/2004 se prevede că instanța examinează hotărârea judecătorească străină, verifică lucrările dosarului și, în baza celor constatate, poate dispune, prin sentință, recunoașterea și executarea pedepsei aplicate de instanța străină, iar în cazul în care natura sau durata pedepsei aplicate de instanța străină nu corespunde cu natura sau durata pedepsei prevăzute de legea penală română pentru infracțiuni similare poate adapta, prin sentință, pedeapsa privativă de libertate aplicată de instanța străină, potrivit alin. (7) și (8) sau, atunci când adaptarea nu este posibilă, stabilește și aplică, prin sentință, pedeapsa pentru infracțiunea săvârșită.

În cuprinsul art. 135 alin. (7) din Legea menționată, se arată că instanța de judecată adaptează pedeapsa aplicată de instanța străină, atunci când natura acesteia nu corespunde, sub aspectul denumirii sau al regimului, cu pedepsele reglementate de legea penală română, precum și atunci când durata acesteia depășește, după caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeași infracțiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute de legea penală română sau atunci când durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracțiuni depășește totalul pedepselor stabilite pentru infracțiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română.

După cum se poate observa, în procedura de recunoaștere a hotărârii judecătorești străine, instanța română procedează la adaptarea pedepsei rezultante aplicate de instanța străină în cazul unui concurs de infracțiuni în situația în care aceasta depășește totalul pedepselor stabilite pentru infracțiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română. Având în vedere prevederile menționate, în mod corect a procedat prima instanță, în sensul reducerii pedepsei principale aplicată condamnatului N.B.E. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 218 alin. (1) și (3) lit. f) C. pen. de la 13 ani și 6 luni la 12 ani închisoare, fiind respectat astfel principiul incriminării.

Însă, la momentul recontopirii pedepselor principale, instanța de fond în mod greșit a aplicat Decizia nr. 1/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Reducerea pedepsei principale rezultante la maximul la care se poate ajunge în baza disp. art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. (4 ani și 6 luni de închisoare), conform deciziei anterior menționate, încalcă principiul autorității de lucru judecat al cumulului aritmetic, aplicat de instanțele spaniole. Hotărârea de condamnare își păstrează caracterul de extraneitate și după recunoașterea sa de către autoritățile judiciare române astfel că nu poate fi convertită în hotărâre a unei instanțe judecătorești din România, întrucât s-ar aduce atingere autorității de lucru judecat a hotărârii judecătorești căreia prin recunoaștere i se conferă doar puterea de a-și produce efectele juridice recunoscute de legea română.

În plus, cu privire la concursul de infracțiuni, dispozițiile legii române privind cooperarea judiciară internațională în materie penală se referă la incompatibilitatea duratei pedepsei rezultante cu legislația națională, iar nu la incompatibilitatea sistemelor prin care se determină pedeapsa rezultantă. În același sens a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, prin Decizia nr. 23 din 12 octombrie 2009 pronunțată într-un recurs în interesul legii, în sensul că instanța, în soluționarea unei cereri având ca obiect conversiunea condamnării, trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de infracțiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română, fără a putea înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzută de C. pen.

român. Această decizie este aplicabilă în speță, contrar celor reținute de instanța de fond. Totodată, practica Înaltei Curți este în același sens, conform deciziei nr. 1088 din 27 martie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 148/42/2014. Conform cumulului aritmetic, condamnatul N.B.E. are de executat o pedeapsă principală totală de 19 ani și 6 luni închisoare.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte urmează să admită contestația formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești împotriva sentinței penale nr. 114 din 24 iunie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, să desființeze în parte sentința penală contestată și, rejudecând, să înlăture dispoziția primei instanțe de reducere, în temeiul Deciziei nr. 1 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, a pedepsei principale rezultante de la 19 ani și 6 luni închisoare la 14 ani și 6 luni închisoare, maximul la care se putea ajunge în baza art. 39 alin. (1) litb C. pen. Astfel, intimatul N.B.E.

urmează să execute pedeapsa principală totală de 19 ani și 6 luni închisoare. Va menține celelalte dispoziții ale sentinței contestate. Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, iar onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a intimatului inculpat N.B.E., în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGn D E C I D E Admite contestația formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești împotriva sentinței penale nr. 114 din 24 iunie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Desființează în parte sentința penală contestată și, rejudecând: Înlătură dispoziția primei instanțe de reducere, în temeiul Deciziei nr. 1 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, a pedepsei principale rezultante de la 19 ani și 6 luni închisoare la 14 ani și 6 luni închisoare, maximul la care se putea ajunge în baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. Contestatorul N.B.E. urmează să execute pedeapsa principală totală de 19 ani și 6 luni închisoare.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței contestate. Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului. Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a intimatului inculpat N.B.E., în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, azi 09 septembrie 2014.