ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2084/2014

Asupra contestației de față, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 98 din 8 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a fost respinsă, ca nefondată, contestația formulată de către condamnatul D.C.L., privitor la executarea pedepsei de 11 ani închisoare stabilită prin Sentința penală nr. 517 din 13 decembrie 2012 a Curții de Apel București, definitivă prin nerecurare, de recunoaștere a Sentinței penale nr. 240/2008 din data de 19 mai 2008 pronunțată de Judecătoria Penală nr. 3 din Alcala de Henares - Spania, rămasă definitivă conform Ordinului executoriu nr. 552/2008 și a Sentinței penale nr. 384/2010 din 30 septembrie 2010 pronunțată de aceeași instanță, rămasă definitivă conform Ordinului executoriu nr. 490/2010.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că prin contestația înregistrată sub nr. 333/42/2014, condamnatul D.C.L. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să îi fie reținute dispozițiile art. 6 C. pen. intrat în vigoare la 1 februarie 2014, relativ la pedeapsa de 11 ani închisoare stabilită prin Sentința penală nr. 517 din 13 decembrie 2012 a Curții de Apel București, definitivă prin nerecurare, de recunoaștere a Sentinței penale nr. 240/2008 din data de 19 mai 2008 pronunțată de Judecătoria Penală nr. 3 din Alcala de Henares - Spania, rămasă definitivă conform Ordinului executoriu nr. 552/2008 și a Sentinței penale nr. 384/2010 din 30 septembrie 2010 pronunțată de aceeași instanță, rămasă definitivă conform Ordinului executoriu nr. 490/2010.

Condamnatul a precizat că art. 228 - 229 C. pen. în vigoare, corespondențele art. 208 - 209 C. pen. (1969), stabilesc că maximul special al pedepsei ce poate fi aplicat pentru infracțiunea de furt calificat (pentru comiterea căreia a fost condamnat de instanța spaniolă), este în prezent de 5 ani închisoare, inferior pedepsei stabilite de instanța spaniolă, și, ca urmare, dorește reducerea pedepsei până la această limită. La dosarul cauzei au fost atașate fotocopii de pe hotărârile judecătorești mai sus amintite. Examinând contestația la executare formulată, instanța de fond a reținut că prin Sentința penală nr. 517 din 13 decembrie 2012 a Curții de Apel București, definitivă prin nerecurare, a fost recunoscută condamnarea numitului D.C.L.

la 11 ani închisoare conform Sentinței penale nr. 240/2008 din data de 19 mai 2008 pronunțată de Judecătoria Penală nr. 3 din Alcala de Henares - Spania, rămasă definitivă prin Ordinul executoriu nr. 552/2008 și a Sentinței penale nr. 384/2010 din 30 septembrie 2010 pronunțată de aceeași instanță, rămasă definitivă prin Ordinul executoriu nr. 490/2010. În temeiul sentinței de recunoaștere a fost emis de către Curtea de Apel Ploiești, mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 579/2012 din 29 aprilie 2013. Instanța de fond a reținut că din aceste înscrisuri rezultă că pedeapsa cumulată de 11 ani închisoare este alcătuită din pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea unui delict continuat de furt cu violențe din casă locuită, prevăzută de art. 237, art. 238 alin. (2), art. 240 și art. 241 C. pen.

spaniol și două pedepse de câte 3 ani și 6 luni închisoare comise de asemenea pentru două delicte de furt continuat cu violență prevăzute de art. 241 alin. (1), (2), (3) C. pen. spaniol. Ca și situație de fapt s-a reținut că, la data de 2 noiembrie 2007, D.C.L., pe timp de noapte, prin escaladare și efracție a pătruns în locuințele a două părți vătămate și a sustras mai multe bunuri precum și un autovehicul iar la datele de 8 - 9 noiembrie 2009 și 11 noiembrie 2009 pe timp de noapte prin escaladarea gardului și prin efracție a pătruns în două locuințe, din interiorul cărora a sustras mai multe bunuri. Prima instanță a arătat că hotărârea de recunoaștere pronunțată de Curtea de Apel București a stabilit că aceste infracțiuni își găsesc corespondent în art. 208 alin. (1) și (4) - art. 209 alin. (1) lit. g) și i) cu aplic.

art. 41 alin. (2) C. pen. (1969). Astfel, a arătat că prin reglementarea art. 6 C. pen., vizând aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a unei cauze penale, legiuitorul a stabilit mai concis decât reglementarea C. pen. anterior (art. 14 și 15) relația care trebuie să existe între principiul autorității de lucru judecat și aplicarea legii mai favorabile în cazul pedepselor definitive, reducând la minimul necesar atingerile puterii lucrului judecat dat de o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare, respectând astfel principiul constituțional al separației puterilor în stat. S-a apreciat că din hotărârea mai sus amintită rezultă că D.C.L. a fost condamnat pentru comiterea a trei infracțiuni pentru care a primit spre executare pedepse de 4 ani închisoare și două de câte 3 ani și 6 luni închisoare, instanța spaniolă aplicând în final cumulul aritmetic și stabilind o rezultantă de 11 ani închisoare.

Privind separat, instanța de fond a constatat că nici una dintre pedepsele componente ale celei principale nu sunt superioare limitei impusă de art. 228 rap. la art. 229 alin. (1) lit. b), d), alin. (3) lit. e) teza I C. pen. care este de 10 ani. În acest context, prima instanță a arătat că problema de drept invocată de condamnat și incidentă este dacă cumulul aritmetic folosit de instanța spaniolă poate fi convertit în cumul juridic - sistem de sancționare al concursului de infracțiuni stabilit de legiuitorul român. S-a arătat că, în afara art. 598 C. proc. pen.

în baza cărora condamnatul și-a întemeiat prezenta cerere, instanța trebuie să aibă în vedere și Titlul V din Legea nr. 302/2004 modificată și completată prin Legea nr. 300 din 15 noiembrie 2013, privind "Recunoașterea și executarea hotărârilor penale și a actelor judiciare străine", cu practica judiciară în materie, dar și cu recursurile în interesul legii când acestea există și interesează legislația aplicabilă în speța de față. Coroborând textele de lege înscrise în Titlul V din Legea nr. 302/2004 modificată și completată privind Recunoașterea și executarea hotărârilor penale și a actelor judiciare străine, (atât textele în vigoare la data pronunțării sentinței de recunoaștere cât și cele în vigoare la data prezentei), instanța a constatat că nu există o dispoziție care să stabilească, cu certitudine soluția ce trebuie adoptată în situația în care instanța străină adoptă sistemul cumulului aritmetic, sistem ce nu este reglementat de legislația română.

În această situație, instanța a considerat că, în vederea soluționării pertinente a cauzei, devin incidente dispozițiile Deciziei în interesul legii nr. 23/2009 dată de Secțiile Unite ale I.C.C.J. conform căreia, instanța, în soluționarea unei cereri având ca obiect conversiunea condamnării, trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de infracțiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română, fără a putea înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzută de Codul penal român.

În lumina acestor dispoziții, prima instanță a apreciat că prezenta contestație la executare este nefondată deoarece pedepsele aplicate condamnatului fiecare în mod individual nu depășesc maximul special prevăzut de legea nouă, iar sistemul sancționator al pluralității de infracțiuni comise de acesta, este tot cumulul aritmetic așa cum a stabilit instanța spaniolă și nu cel juridic reglementat de legislația romană. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat contestație condamnatul D.C.L., în motivarea căii de atac, cu ocazia dezbaterilor și în concluziile scrise depuse la dosar, reiterând susținerile din fața instanței de fond și arătând că pedeapsa rezultantă de 11 ani, aplicată pe teritoriul Spaniei și recunoscută de autoritățile române, depășește maximul prevăzut prin art. 228 - art. 229 alin. (1) lit. b) și d) și alin. (3) lit. e) C. pen., respectiv de până la 10 ani închisoare.

Făcând trimitere la cuantumul pedepselor în individualitatea lor, a arătat că, în prezent, acestea nu ar mai putea fi recunoscute în forma actuală, fiind necesară conversiunea lor, cu atât mai mult cu cât legislația română nu prevede cumulul aritmetic ci cumulul juridic al pedepselor în cazul infracțiunilor concurente. Examinând contestația formulată, prin raportare la criticile condamnatului și dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte, în complet constituit potrivit art. 23 alin. (10) din Legea nr. 255/2013, apreciază că aceasta este nefondată.

Astfel, analizând prevederile art. 6 C. pen., se observă că aplicarea obligatorie a legii mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei operează atunci când sunt îndeplinite mai multe condiții, respectiv: există o hotărâre de condamnare la pedeapsa detențiunii pe viață, a închisorii, a amenzii sau o hotărâre de aplicare a unei măsuri educative; înainte de executarea pedepsei sau a măsurii educative, în timpul executării acestora, dar înainte de executarea lor integrală intervine o lege penală nouă care prevede o pedeapsă sau măsură educativă mai ușoară decât cea prevăzută de legea în temeiul căreia s-a pronunțat hotărârea definitivă; pedeapsa sau măsura educativă aplicată prin hotărârea judecătorească definitivă depășește maximul pedepsei prevăzute de legea nouă sau este mai grea.

Așadar, în ceea ce privește pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înțeles să repună în discuție criteriile de stabilire și individualizare a sancțiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancțiune care excede maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancțiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă. Prin urmare, mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, în cazul pedepselor definitive, este limitat la asigurarea legalității pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare conform legii penale anterioare, în raport cu legea penală nouă. Această soluție a fost adoptată de legiuitor pentru a se limita atingerile aduse principiului autorității de lucru judecat prin aplicarea legii penale mai favorabile.

În aceste condiții, în concordanță cu dispozițiile Deciziei nr. 1 din 14 aprilie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în M. Of. nr. 349 din 13 mai 2014, în aplicarea dispozițiilor art. 6 C. pen., în ipoteza unui concurs de infracțiuni, instanța trebuie să parcurgă două etape. Într-o prima etapă se verifică incidența dispozițiilor art. 6 C. pen. cu privire la pedepsele individuale, prin compararea pedepsei aplicate pentru fiecare dintre infracțiunile săvârșite care compun pluralitatea de infracțiuni, cu maximul special prevăzut de legea penală nouă, iar, în cazul în care se constată că acest maxim special este depășit, fiecare pedeapsă trebuie redusă până la maxim.

În cea de a doua etapă, separat de soarta pedepselor aplicate pentru infracțiunile concurente, se procedează la analizarea pedepsei rezultante aplicată prin hotărârea de condamnare, iar, în situația în care are un cuantum ce depășește maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 C. pen., ea se va reduce la acest maxim. În această etapă se pornește de la premisa că pedeapsa rezultantă aplicată prin hotărârea de condamnare, intrată în autoritate de lucru judecat și care reprezintă sancțiunea efectivă pusă în executare, urmează a fi modificată doar prin raportare la tratamentul sancționator cel mai greu pe care legea nouă îl prevede pentru pluralitatea de infracțiuni sub forma concursului.

Însă, având în vedere că pedepsele din prezenta cauză au fost aplicate de autoritățile spaniole și ulterior recunoscute de instanțele române, în această a doua etapă judecătorul trebuie să țină cont și de dispozițiile Deciziei pronunțate în interesul legii nr. 23/2009 de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, publicată în M. Of., Partea I, nr. 850/08.12.2009, conform căreia, instanța, în soluționarea unei cereri având ca obiect conversiunea condamnării, trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de infracțiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română, fără a putea înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzută de Codul penal român.

Totodată, trebuie avute în vedere și dispozițiile cuprinse în Titlul VI din Legea nr. 302/2004 modificată și completată privind Recunoașterea și executarea hotărârilor penale și a actelor judiciare străine. În acest context, Înalta Curte constată că prin Sentința penală nr. 517 din 13 decembrie 2012 a Curții de Apel București, definitivă prin nerecurare, a fost recunoscută condamnarea numitului D.C.L. la 11 ani închisoare conform Sentinței penale nr. 240/2008 din data de 19 mai 2008 pronunțată de Judecătoria Penală nr. 3 din Alcala de Henares - Spania, rămasă definitivă prin Ordinul executoriu nr. 552/2008 și a Sentinței penale nr. 3 84/2010 din 30 septembrie 2010 pronunțată de aceeași instanță, rămasă definitivă prin Ordinul executoriu nr. 490/2010.

În temeiul sentinței de recunoaștere a fost emis de către Curtea de Apel Ploiești, mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 579/2012 din 29 aprilie 2013. Din acest mandat rezultă că pedeapsa cumulată de 11 ani închisoare este alcătuită din pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea unui delict continuat de furt cu violențe din casă locuită, prevăzută de art. 237, art. 238 alin. (2), art. 240 și art. 241 C. pen. spaniol și două pedepse de câte 3 ani și 6 luni închisoare comise de asemenea pentru două delicte de furt continuat cu violență prevăzute de art. 241 alin. (1), (2), (3) C. pen. spaniol.

Ca situație de fapt s-a reținut că numitul D.C.L., la data de 2 noiembrie 2007, pe timp de noapte, prin escaladare și efracție a pătruns în locuințele a două părți vătămate și a sustras mai multe bunuri precum și un autovehicul, iar, la datele de 8 - 9 noiembrie 2009 și 11 noiembrie 2009, pe timp de noapte, prin escaladarea gardului și prin efracție, a pătruns în două locuințe, din interiorul cărora a sustras mai multe bunuri, prin hotărârea de recunoaștere pronunțată de Curtea de Apel București stabilindu-se că aceste infracțiuni își găsesc corespondent în dispozițiile art. 208 alin. (1) și (4) - art. 209 alin. (1) lit. g) și i) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969). În contextul intrării în vigoare la data de 1 februarie 2014 a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, acestor fapte le corespunde infracțiunea prevăzută de art. 228 raportat la art. 229 alin. (1) lit. b), d), alin. (3) lit. e) teza I C. pen.

Verificând susținerile apărării și procedând conform dispozițiilor Deciziei nr. 1 din 14 aprilie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în M. Of. nr. 349/13.05.2014, Înalta Curte constată că în noua reglementare sancțiunea aplicabilă pentru furtul calificat în forma sa cea mai gravă (art. 229 alin. (3) lit. e) teza I C. pen.) este cuprinsă între 3 și 10 ani închisoare, deci cu limită maximă mai mică decât în vechea reglementare (art. 209 alin. (1) C. pen. 1969), iar pedepsele aplicate de autoritățile spaniole, individual pentru fiecare faptă, și anume o pedeapsă de 4 ani și respectiv două pedepse de 3 ani și 6 luni închisoare, sunt mai mici decât acest nou maxim special.

În ce privește cea de a doua etapă, de analizare a pedepsei rezultante prin prisma dispozițiilor art. 6 C. pen., instanța arată că, în concordanță cu dispozițiile Deciziei pronunțate în interesul legii nr. 23/2009 de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, publicată în M. Of., Partea I, nr. 850/08.12.2009, dacă pedeapsa rezultantă a fost aplicată prin cumul aritmetic, în conformitate cu legislația statului de condamnare, instanța nu poate înlocui cumulul aritmetic cu regulile cumulului juridic stabilite în Codul penal român.

Totodată, se constată că, potrivit dispozițiilor art. 154 alin. (8) lit. b) din Legea nr. 302/2004 privind Recunoașterea și executarea hotărârilor penale și a actelor judiciare străine, instanța română este obligată să adapteze pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare atunci când durata acesteia depășește, după caz, limita maximă specială prevăzută în legea penală română pentru faptele care au atras condamnarea sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzută în legea penală română ori în situația în care durata pedepsei rezultante aplicată prin hotărârea de condamnare pentru un concurs de infracțiuni depășește totalul pedepselor stabilite pentru infracțiunile concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă în legea penală română.

în aceste situații, adaptarea pedepsei constă în reducerea pedepsei aplicate doar până la limita maximă admisă de legea penală română. Raportat la aceste dispoziții legale, se observă că totalul celor trei pedepse aplicate de instanțele spaniole pentru infracțiunile concurente (o pedeapsă de 4 ani închisoare și două pedepse de câte 3 ani și 6 luni închisoare) este de 11 ani închisoare, deci egal cu pedeapsa cumulată aplicată. Ca atare, Înalta Curte constată că, în mod corect prima instanță a apreciat că dispozițiile art. 6 C. pen. nu sunt incidente, întrucât, analizând individual cele trei pedepse aplicate condamnatului, se observă că niciuna dintre ele nu depășește maximul special prevăzut de legea nouă, ba mai mult, sunt mai mici decât acest maxim.

Totodată, pentru motivele expuse pe larg mai sus, și în ceea ce privește pedeapsa rezultantă soluția primei instanțe este corectă. Față de cele de mai sus, în conformitate cu dispozițiile art. 425 1 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondată, contestația formulată de condamnatul D.C.L. împotriva Sentinței penale nr. 98 din 8 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, iar în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. îl va obliga la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul D.C.L. împotriva Sentinței penale nr. 98 din 8 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 19 iunie 2014. Procesat de GGC - CL