ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1088/2014

Deliberând asupra contestației penale de față constată următoarele: Prin Sentința nr. 55 din 28 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în baza art. 23 din Legea nr. 255/2013 modificată prin O.U.G. nr. 116/2013 a fost admisă sesizarea Comisiei de evaluare a incidenței aplicării legii penale mai favorabile în cazul persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate conform H.G. nr. 836/2013 la nivelul Penitenciarului Mărgineni, privind pe condamnatul C.C.T., deținut în Penitenciarul Mărgineni.

Totodată s-a dispus descontopirea pedepsei rezultante de 17 ani închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 20 din 17 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, definitivă prin nerecurare la data de 7 mai 2013, de recunoaștere a Sentinței penale nr. 30 din 10 martie 2008 pronunțată de Audiența provincială din Madrid și a Sentinței penale nr. 275 din 15 septembrie 2010 a Instanței penale nr. 2 din Leon și a repus în individualitatea lor pedepsele componente de: - 16 ani închisoare stabilită pentru săvârșirea infracțiunii de viol prevăzută de art. 179 și 180 C. pen. spaniol (art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen. român - art. 197 alin. (2) lila C. pen. român anterior); - 1 an închisoare stabilită pentru infracțiunea de ultraj și vătămare corporală prev; de art. 550, art. 551, art. 77 și art. 617 C. pen.

spaniol (art. 257 alin. (1) C. pen. român art. 239 alin. (1), (2) C. pen. român anterior). În baza art. 6 alin. (1) C. pen. a redus pedeapsa de 16 ani închisoare, la maximul special de 12 ani închisoare prevăzut de art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen. În baza art. 38 alin. (1) și art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. raportat la art. 40 alin. (5) C. pen., a contopit pedepsele de 12 ani închisoare și 1 an închisoare stabilind pedeapsa cea mai grea de 12 ani închisoare, la care a adăugat un spor de 4 luni închisoare, urmând ca în final condamnatul să execute pedeapsa de 12 ani și 4 luni închisoare. A dedus din pedeapsă durata executată de la data de 16 ianuarie 2006 la zi.

A dispus anularea MEPI nr. 20/2013 din 29 mai 2013 emis în baza Sentinței penale nr. 20 din 17 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală de recunoaștere a Sentinței penale nr. 30/08 din data de 10 martie 2008 pronunțată de Audiența provincială din Madrid și a Sentinței penale nr. 275/2010 din data de 15 septembrie 2010 a Instanței penale nr. 2 din Leon, definitivă prin nerecurare la data de 7 mai 2013 și emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii conform prezentei hotărâri. Pentru a pronunța această hotărâre Curtea de apel a reținut următoarele: Comisia de evaluare a incidenței aplicării legii penale mai favorabile în cazul persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate constituită conform H.G.

nr. 836/2013 la nivelul Penitenciarului Mărgineni a sesizat Curtea de apel pentru examinarea situației condamnatului C.C.T. deținut în Penitenciarul Mărgineni în executarea unei pedepse privative de libertate de 17 ani închisoare, în privința aplicării legii penale mai favorabile, conform art. 6 C. pen. Examinând conținutul actelor dosarului, Curtea de apel a constatat că prin Sentința penală nr. 20 din 17 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și au fost recunoscute Sentința penală nr. 30/08 din data de 10 martie 2008 pronunțată de Audiența provincială din Madrid și Sentința penală nr. 275/2010 din data de 15 septembrie 2010 a Instanței penale nr. 2 din Leon și s-a dispus transferul persoanei condamnate C.C.T.

într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei rezultante de 17 ani închisoare. Executarea pedepsei a început efectiv pentru condamnat la data de 16 ianuarie 2006 și a continuat neîntrerupt, inclusiv după transferarea sa în România, până la zi.

Curtea de apel a constatat că problema modului în care conversiunea pedepselor a fost făcută efectiv prin hotărârea de recunoaștere pronunțată de Curtea de Apel București, ca instanță competentă, în ipoteza concursului de infracțiuni prin prisma deciziei în interesul legii nr. 23/2009 dată de Secțiile Unite ale Î.C.C.J în interpretarea și aplicarea art. 146 din Legea nr. 302/2004, nu poate face obiectul controlului de legalitate și temeinicie într-o sesizare precum cea de față, fiindcă pe de o parte, sentința respectivă este definitivă, are autoritate de lucru judecat și constituie fundamentul juridic în raport de care condamnatul execută pedeapsa la data intrării în vigoare a legii noi, iar pe de alta, instanța sesizată în condițiile art. 23 din Legea nr. 255/2013 modificată prin O.U.G.

nr. 116/2013 și H.G. nr. 836/2013, nu are competența materială și funcțională de a stabili dacă conversiunea pedepselor a fost corect făcută de instanța de recunoaștere a hotărârii străine, care a și dispus executarea pedepsei în urmă cu circa un an.

În plus, excluderea unei astfel de hotărâri de condamnare dintre cele care trebuie verificate în temeiul art. 6 C. pen., în afara lipsei oricărui temei juridic care să o justifice, l-ar plasa pe condamnatul cetățean român într-o poziție discriminatorie nejustificată în raport cu ceilalți condamnați, tot cetățeni români a căror situație juridică este examinată din oficiu, în cazul unor legi penale succesive, pentru stabilirea celei mai favorabile numai pentru motivul că au fost condamnați definitiv de instanțele naționale, ceea ce golește de conținut principiul personalității legii penale și nesocotește în același timp Decizia-cadru JAI a Consiliului sus-citată, obligatorie pentru statul român-membru al Uniunii Europene de la 1 ianuarie 2007. Sub cel de-al doilea aspect, al aplicării mecanismului de analiză în două etape a situației concrete a condamnatului C.C.T., Curtea de apel a constatat următoarele: Condamnatului C.C.T.

execută pedeapsa rezultantă de 17 ani închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 20 din 17 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală definitivă prin nerecurare la data de 7 mai 2013 de recunoaștere a Sentinței penale nr. 30/08 din 10 martie 2008 pronunțată de Audiența provincială din Madrid și a Sentinței penale nr. 275 din 15 septembrie 2010 a Instanței penale nr. 2 din Leon - Spania.

Pedeapsa totală de mai sus a rezultat din corecta conversiune a pedepselor aplicate în statul de condamnare de 16 ani închisoare conform Sentinței penale nr. 30 din 10 martie 2008 pronunțată de Audiența provincială din Madrid pentru comiterea infracțiunii de viol și respectiv 1 an închisoare pentru comiterea infracțiunea de ultraj cu vătămare corporală conform Sentinței penale nr. 275 din 15 septembrie 2010 a Instanței penale nr. 2 din Leon, pedepse pe care Curtea de Apel București le-a cumulat aritmetic iar nu juridic, respectând întocmai Decizia în interesul legii nr. 23/2009 a Secțiilor Unite ale Î.C.C.J. în sensul că nu a înlocuit modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzută de Codul penal român.

Drept urmare, într-o primă etapă, ținând cont că faptele din ambele sentințe pronunțate de statul de condamnare au fost judecate definitiv înainte de intrarea în vigoare a noului cod, pedeapsa rezultantă trebuie descontopită în pedepsele componente care vor fi repuse în individualitatea lor pentru a se stabili dacă faptele penale sunt prevăzute ca infracțiuni atât de legea română cât și de cea a statului de condamnare (condiția dublei incriminări) iar în caz afirmativ, a se compara sancțiunea aplicată fiecăreia dintre ele cu maximul special prevăzut de legea nouă. Pedepsele componente aplicate condamnatului C.C.T., potrivit hotărârii de recunoaștere sunt de: - 16 ani închisoare stabilită pentru săvârșirea infracțiunii de viol prevăzută de art. 179 și 180 C. pen.

spaniol (art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen. român - art. 197 alin. (2) lit. a) C. pen. român anterior); - 1 an închisoare stabilită pentru infracțiunea de ultraj și vătămare corporală prev. de art. 550, art. 551, art. 77 și art. 617 C. pen. spaniol (art. 257 alin. (1) C. pen. român - art. 239 alin. (1), (2) C. pen. român anterior). Limita maximă a celei dintâi este, conform legii noi de 12 ani închisoare, depășind cu 4 ani cuantumul pedepsei aplicate definitiv condamnatului, ceea ce atrage, conform art. 6 alin. (1) C. pen. reducerea acesteia până la maximul special prevăzut de art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen., în condițiile în care pentru cealaltă pedeapsă componentă, pedeapsa efectiv aplicată nu depășește noul maxim special de 4 ani închisoare (3 ani închisoare + o treime din acest maxim) astfel că nu se impune reducerea ei.

Apoi, în etapa a doua Curtea de apel a verificat tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni, prin compararea acestei instituții de drept penal conform legilor succesive, aplicate autonom și independent, incidența art. 6 C. pen. Drept urmare, contopind pedepsele componente de 12 ani închisoare și 1 an închisoare conform normelor legale de mai sus, la pedeapsa cea mai grea de 12 ani închisoare, trebuie adăugat sporul fix și obligatoriu de o treime din suma celorlalte pedepse care în cauză este de 4 luni închisoare (o treime din pedeapsa de 1 an închisoare) astfel că pedeapsa rezultată, urmare regulilor din legea nouă privind concursul de infracțiuni, de 12 ani și 4 luni închisoare este la rândul său mai mică decât cea aplicată definitiv condamnatului și pe care acesta o execută, cea de 17 ani închisoare ceea ce înseamnă că legea nouă nu este mai favorabilă condamnatului și drept urmare, în prevederile art. 6 alin. (1) C. pen.

sunt incidente. Pentru considerentele care preced, Curtea a admis ca fiind fondată sesizarea Comisiei, în conformitate cu dispozițiile art. 23 din Legea nr. 255/2013 modificată prin O.U.G. nr. 116/2013 și în aplicarea art. 6 C. pen. va descontopi pedeapsa rezultantă de 17 ani închisoare în executarea căreia se află condamnatul C.C.T. conform Sentinței penale nr. 20 din 17 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, definitivă prin nerecurare la data de 7 mai 2013, de recunoaștere a Sentinței penale nr. 30 din 10 martie 2008 pronunțată de Audiența provincială din Madrid și a Sentinței penale nr. 275 din 15 septembrie 2010 a Instanței penale nr. 2 din Leon - Spania, repunând în individualitatea lor pedepsele componente de: - 16 ani închisoare stabilită pentru săvârșirea infracțiunii de viol prevăzută de art. 179 și 180 C. pen.

spaniol (art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen. român - art. 197 alin. (2) lit. a) C. pen. român anterior); - 1 an închisoare stabilită pentru infracțiunea de ultraj și vătămare corporală prev. de art. 550, art. 551, art. 77 și art. 617 C. pen. spaniol (art. 257 alin. (1) C. pen. român art. 239 alin. (1), (2) C. pen. român anterior). În baza art. 6 alin. (1) C. pen. a redus pedeapsa de 16 ani închisoare, la maximul special de 12 ani închisoare prevăzut de art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen. iar în baza art. 38 alin. (1) și art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. raportat la art. 40 alin. (5) C. pen., va contopi pedepsele de 12 ani închisoare și 1 an închisoare stabilind pedeapsa cea mai grea de 12 ani închisoare, la care se adaugă un spor de 4 luni închisoare, urmând ca în final condamnatul să execute pedeapsa de 12 ani și 4 luni închisoare.

Pe cale de consecință, a fost dedusă din pedeapsa de mai sus, durata executată de condamnat de la data de 16 ianuarie 2006, la zi. Totodată, s-a dispus anularea Mandatului de Executare a Pedepsei închisorii nr. 20 din 29 mai 2013 emis în baza Sentinței penale nr. 20 din 17 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală de recunoaștere a Sentinței penale nr. 30/08 din data de 10 martie 2008 pronunțată de Audiența provincială din Madrid și a Sentinței penale nr. 275/2010 din data de 15 septembrie 2010 a Instanței penale nr. 2 din Leon, definitivă prin nerecurare la data de 7 mai 2013 și se va dispune emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii conform prezentei hotărâri.

Împotriva Sentinței penale nr. 55 din 28 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești a formulat contestație Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești criticând-o pentru nelegalitate sub aspectul modalității greșite de a stabili pedeapsa rezultantă prin cumul juridic în loc de cumul aritmetic, astfel cum s-a dispus prin hotărârea statului de condamnare. Cu prilejul dezbaterilor procurorul a susținut că instanța care a pronunțat hotărârea atacată nu, era competentă să judece o astfel de contestație întemeiată pe dispozițiile art. 23 din Legea nr. 255/2013. De asemenea, a arătat că dispozițiile Legii nr. 302/2004 privitoare la executarea pedepsei, sunt guvernate de dispozițiile legii interne, odată ce a fost recunoscută hotărârea pronunțată în străinătate și s-a dispus transferarea în vederea executării pedepsei, aspect confirmat și de practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, susținând că instanța de apel nu este instanță de executare.

De asemenea, a susținut că potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, competența constatării împrejurărilor ce țin de aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile este dată în competența instanței de executare, motiv pentru care arată că instanța de apel nu este instanța de executare și să se constate că hotărârea a fost dată cu nerespectarea normelor de competență materială.

În subsidiar, a menționat că hotărârea pronunțată este nelegală, nu sub aspectul reducerii cuantumului pedepsei aplicate de instanța spaniolă, la maximul special prevăzut de lege, ci cu privire la aplicarea dispozițiilor privind concursul de infracțiuni, făcând trimitere, în acest sens la Decizia nr. 23/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, care arată expres că instanța românească nu poate înlocui modalitatea de stabilire a pedepselor rezultante pe calea cumulului aritmetic folosit de instanța de condamnare, chiar dacă este anterior intrării în vigoare a noii legi. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înalta Curte de Casație și Justiție la 19 martie 2014 și s-a stabilit termen la 21 martie 2014. Verificând cu prioritate competența de soluționare a sesizării formulate în baza art. 6 C. proc.

pen. de către Curtea de apel, Înalta Curte constată următoarele: În conformitate cu dispozițiile art. 23 alin. (6) din Legea nr. 255/2013, astfel cum a fost modificată prin art. 4 pct. 1 din O.U.G. nr. 116/2013, cererile, contestațiile și sesizările privind persoane, aflate în stare de libertate se soluționează de către instanța de executare. Potrivit art. 23 alin. (9) și (10) din Legea nr. 255/2013, astfel cum a fost modificată prin art. 4 pct. 1 din O.U.G.

nr. 116/2013, hotărârea poate fi atacată cu contestație la instanța ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare și se soluționează de un complet format dintr-un judecător, cu participarea procurorului și cu citarea condamnatului, în ședință publică, Așadar, a susținut procurorul, potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, competența constatării împrejurărilor ce țin de aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile este dată în competența instanței de executare, însă instanța de apel nu este instanța de executare ceea ce face ca hotărârea atacată să fie nelegală, fiind dată cu nerespectarea normelor de competență materială. Dispozițiile legale anterior menționate, stabilesc o competența exclusivă a instanței corespunzătoare în grad instanței de executare în a cărei circumscripție se află locul de deținere a condamnatului.

Curtea de apel, deși a emis mandatul de executare a pedepsei, nu este instanță de executare, ci reprezintă o instanță specială desemnată prin Legea privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, pentru a recunoaște, în România, hotărârile pronunțate în străinătate și care a dispus transferul condamnatului în România pentru continuarea executării pedepsei într-un penitenciar din țară. Potrivit art. 553 alin. (1) și (2) C. proc. pen., instanța de executare este, de regulă, prima instanță de judecată și numai în cazul hotărârilor pronunțate în primă instanță de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de executare este Tribunalul București sau tribunalul militar. Astfel, instanța de executare, fiind prima instanță de judecată, determinarea ei se face prin aplicarea regulilor privitoare la competență din partea generală a Codului de procedură penală.

Codul de procedură penală repartizează cauzele penale, sub raportul competenței după materie, acelor organe judiciare penale pe care le consideră potrivite pentru soluționarea lor, iar la repartizarea cauzelor penale se ține seama de calificarea faptelor săvârșite, fie în raport cu incriminarea lor tipică, fie în raport cu vreo variantă agravată a incriminării. Repartizarea se referă la instanța căreia i se atribuie competența de a judeca fapta respectivă în primă instanță. În cauză, raportat la infracțiunile pentru care C.C.T. a fost condamnat în Spania, respectiv pentru 16 ani închisoare stabilită pentru săvârșirea infracțiunii de viol prevăzută de art. 179 și 180 C. pen. spaniol (art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen.

român - art. 197 alin. (2) lit. a) C. pen. român anterior) și 1 an închisoare stabilită pentru infracțiunea de ultraj și vătămare corporală prev. de art. 550, art. 551, art. 77 și art. 617 C. pen. spaniol (art. 257 alin. (1) C. pen. român art. 239 alin. (1), (2) C. pen. român anterior), instanța competentă în România, din punct de vedere material, să judece astfel de infracțiuni în primă instanță este tribunalul, astfel că instanța de executare și totodată instanța corespunzătoare în grad instanței de executare în a cărei circumscripție se află locul de deținere a condamnatului (aflat în Penitenciarul Mărgineni) era Tribunalul Dâmbovița. Prin urmare, constatând încălcarea dispozițiilor privind competența soluția care s-ar impune ar fi trimiterea spre rejudecare la instanța competentă.

Cu toate acestea, contestația formulată în cauză de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești se judecă, în conformitate cu dispozițiile art. 425 C. proc. pen. Aceste dispoziții reglementează în alin. (7) soluțiile pe care instanța le poate pronunța dacă admite contestația, însă singura situație în care se poate adopta soluția trimiterii spre rejudecare este cea în care se constată că nu au fost respectate dispozițiile privind citarea. Prin urmare, pentru situația încălcării normelor privind competența nu se poate dispune trimiterea spre rejudecare.

Ca atare, examinând contestația formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, constată următoarele: Este adevărat că Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, permite adaptarea pedepsei în vederea executării acesteia în România, ori de câte ori instanța constată că felul pedepsei privative de libertate aplicate în statul de condamnare sau durata pedepsei este incompatibilă cu legislația română. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 146 alin. (1) din legea menționată, dacă felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română, statul român poate, prin hotărâre judecătorească, să adapteze această pedeapsă la aceea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea.

Această pedeapsă trebuie să corespundă, atât cât este posibil, în ceea ce privește felul pedepsei aplicate prin hotărârea statului de condamnare și, în niciun caz, nu poate să agraveze situația condamnatului. Aplicarea dispozițiilor citate, privind conversiunea pedepsei este limitată, în mod exclusiv, la două situații, care s-ar opune executării în România a pedepsei privative de libertate aplicate prin hotărârea de condamnare: felul pedepsei aplicate este incompatibil cu legislația română și durata pedepsei aplicate este incompatibilă cu legislația română.

Așadar, prevederile referitoare la conversiunea condamnării, cuprinse în art. 146 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, se referă explicit și exclusiv la incompatibilitatea duratei pedepsei rezultante cu legislația română, iar nu la incompatibilitatea dintre sistemele prin care se ajunge la aplicarea unei pedepse rezultante pentru un concurs de infracțiuni, fie sistemul cumulului aritmetic, fie sistemul cumulului juridic. Prin Decizia nr. 23/2009 pronunțată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că dispozițiile legale menționate, a căror incidență este condiționată de existența unei incompatibilități între durata pedepsei aplicate și legislația română, nu pot constitui temei legal pentru înlocuirea modalității prin care se ajunge la stabilirea pedepsei rezultante, în conformitate cu legislația statului de condamnare.

Prin urmare, constată că pedeapsa rezultantă de 12 ani și 4 luni închisoare a fost aplicată petentului prin cumul juridic ca efect al aplicării, în mod greșit, a dispozițiilor privind concursul de infracțiuni, prev. de art. 38 alin. (1) și art. 39 alin. (1) lit. b) raportat la art. 40 alin. (5) C. pen. În conformitate cu legislația statului de condamnare, Curtea de apel nu putea înlocui cumulul aritmetic cu regulile cumulului juridic stabilite în Codul penal român așa încât, din această perspectivă, hotărârea atacată este nelegală. Pentru considerentele expuse, în baza art. 425 1 C. proc. pen. va admite contestația formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești împotriva Sentinței penale nr. 55 din data de 28 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 148/42/2014, privind pe intimatul condamnat C.C.T.

Va desființa, în parte, sentința penală anterior menționată și rejudecând: Va înlătura aplicarea dispozițiilor privind concursul de infracțiuni, prev. de art. 38 alin. (1) și art. 39 alin. (1) lit. b) raportat la art. 40 alin. (5) C. pen. Va dispune ca intimatul condamnat C.C.T. să execute pedeapsa de 12 ani închisoare, așa cum a fost redusă prin aplicarea art. 6 alin. (1) C. pen., precum și pedeapsa de 1 an închisoare, astfel că, în final, execută pedeapsa de 13 ani închisoare. Va deduce din pedeapsa de 13 ani închisoare perioada executată de la 16 ianuarie 2006 la 27 martie 2014. Va menține celelalte dispoziții ale sentinței. În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului declarat de Parchet vor rămâne în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului din oficiu pentru intimatul condamnat C.C.T., în sumă de 100 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite contestația formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești împotriva Sentinței penale nr. 55 din data de 28 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 148/42/2014, privind pe intimatul condamnat C.C.T. Desființează, în parte, sentința penală anterior menționată și rejudecând: Înlătură aplicarea dispozițiilor privind concursul de infracțiuni, prev. de art. 38 alin. (1) și art. 39 alin. (1) lit. b) raportat la art. 40 alin. (5) C. pen. Dispune ca intimatul condamnat C.C.T. să execute pedeapsa de 12 ani închisoare, așa cum a fost redusă prin aplicarea art. 6 alin. (1) C. pen., precum și pedeapsa de 1 an închisoare, astfel că, în final, execută pedeapsa de 13 ani închisoare.

Deduce din pedeapsa de 13 ani închisoare perioada executată de la 16 ianuarie 2006 la 27 martie 2014. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului declarat de Parchet rămân în sarcina statului. Onorariul cuvenit apărătorului din oficiu pentru intimatul condamnat C.C.T., în sumă de 100 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2014. Procesat de GGC - LM