ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1088/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1088/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

contestației penale de față constată următoarele:

Prin Sentința nr. 55 din 28 februarie 2014

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în baza art. 23 din Legea nr. 255/2013

modificată prin O.U.G. nr. 116/2013 a fost admisă sesizarea Comisiei de

evaluare a incidenței aplicării legii penale mai favorabile în cazul

persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate conform H.G.

nr. 836/2013 la nivelul Penitenciarului Mărgineni, privind pe condamnatul

C.C.T., deținut în Penitenciarul Mărgineni.

Totodată s-a dispus

descontopirea pedepsei rezultante de 17 ani închisoare aplicată prin Sentința

penală nr. 20 din 17 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția I penală, definitivă prin nerecurare la data de 7 mai 2013, de

recunoaștere a Sentinței penale nr. 30 din 10 martie 2008 pronunțată de

Audiența provincială din Madrid și a Sentinței penale nr. 275 din 15 septembrie

2010 a Instanței penale nr. 2 din Leon și a repus în individualitatea lor

pedepsele componente de:

- 16 ani închisoare

stabilită pentru săvârșirea infracțiunii de viol prevăzută de art. 179 și 180

C. pen. spaniol (art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen. român - art. 197 alin. (2)

lila C. pen. român anterior);

- 1 an închisoare

stabilită pentru infracțiunea de ultraj și vătămare corporală prev; de art.

550, art. 551, art. 77 și art. 617 C. pen. spaniol (art. 257 alin. (1) C. pen.

român art. 239 alin. (1), (2) C. pen. român anterior).

În baza art. 6 alin.

(1) C. pen. a redus pedeapsa de 16 ani închisoare, la maximul special de 12 ani

închisoare prevăzut de art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen.

În baza art. 38 alin.

(1) și art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. raportat la art. 40 alin. (5) C. pen.,

a contopit pedepsele de 12 ani închisoare și 1 an închisoare stabilind pedeapsa

cea mai grea de 12 ani închisoare, la care a adăugat un spor de 4 luni

închisoare, urmând ca în final condamnatul să execute pedeapsa de 12 ani și 4

luni închisoare.

A dedus din pedeapsă

durata executată de la data de 16 ianuarie 2006 la zi.

A dispus anularea

MEPI nr. 20/2013 din 29 mai 2013 emis în baza Sentinței penale nr. 20 din 17

ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală de

recunoaștere a Sentinței penale nr. 30/08 din data de 10 martie 2008 pronunțată

de Audiența provincială din Madrid și a Sentinței penale nr. 275/2010 din data

de 15 septembrie 2010 a Instanței penale nr. 2 din Leon, definitivă prin

nerecurare la data de 7 mai 2013 și emiterea unui nou mandat de executare a

pedepsei închisorii conform prezentei hotărâri.

Pentru a pronunța

această hotărâre Curtea de apel a reținut următoarele:

Comisia de evaluare a

incidenței aplicării legii penale mai favorabile în cazul persoanelor aflate în

executarea pedepselor privative de libertate constituită conform H.G. nr.

836/2013 la nivelul Penitenciarului Mărgineni a sesizat Curtea de apel pentru

examinarea situației condamnatului C.C.T. deținut în Penitenciarul Mărgineni în

executarea unei pedepse privative de libertate de 17 ani închisoare, în

privința aplicării legii penale mai favorabile, conform art. 6 C. pen.

Examinând conținutul

actelor dosarului, Curtea de apel a constatat că prin Sentința penală nr. 20

din 17 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, a

fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și au

fost recunoscute Sentința penală nr. 30/08 din data de 10 martie 2008

pronunțată de Audiența provincială din Madrid și Sentința penală nr. 275/2010

din data de 15 septembrie 2010 a Instanței penale nr. 2 din Leon și s-a dispus

transferul persoanei condamnate C.C.T. într-un penitenciar din România în

vederea continuării executării pedepsei rezultante de 17 ani închisoare.

Executarea pedepsei a

început efectiv pentru condamnat la data de 16 ianuarie 2006 și a continuat

neîntrerupt, inclusiv după transferarea sa în România, până la zi.

Curtea de apel a

constatat că problema modului în care conversiunea pedepselor a fost făcută

efectiv prin hotărârea de recunoaștere pronunțată de Curtea de Apel București,

ca instanță competentă, în ipoteza concursului de infracțiuni prin prisma

deciziei în interesul legii nr. 23/2009 dată de Secțiile Unite ale Î.C.C.J în

interpretarea și aplicarea art. 146 din Legea nr. 302/2004, nu poate face

obiectul controlului de legalitate și temeinicie într-o sesizare precum cea de

față, fiindcă pe de o parte, sentința respectivă este definitivă, are autoritate

de lucru judecat și constituie fundamentul juridic în raport de care

condamnatul execută pedeapsa la data intrării în vigoare a legii noi, iar pe de

alta, instanța sesizată în condițiile art. 23 din Legea nr. 255/2013 modificată

prin O.U.G. nr. 116/2013 și H.G. nr. 836/2013, nu are competența materială și

funcțională de a stabili dacă conversiunea pedepselor a fost corect făcută de

instanța de recunoaștere a hotărârii străine, care a și dispus executarea

pedepsei în urmă cu circa un an.

În plus, excluderea

unei astfel de hotărâri de condamnare dintre cele care trebuie verificate în

temeiul art. 6 C. pen., în afara lipsei oricărui temei juridic care să o

justifice, l-ar plasa pe condamnatul cetățean român într-o poziție

discriminatorie nejustificată în raport cu ceilalți condamnați, tot cetățeni

români a căror situație juridică este examinată din oficiu, în cazul unor legi

penale succesive, pentru stabilirea celei mai favorabile numai pentru motivul

că au fost condamnați definitiv de instanțele naționale, ceea ce golește de

conținut principiul personalității legii penale și nesocotește în același timp

Decizia-cadru JAI a Consiliului sus-citată, obligatorie pentru statul

român-membru al Uniunii Europene de la 1 ianuarie 2007.

Sub cel de-al doilea

aspect, al aplicării mecanismului de analiză în două etape a situației concrete

a condamnatului C.C.T., Curtea de apel a constatat următoarele:

Condamnatului C.C.T.

execută pedeapsa rezultantă de 17 ani închisoare aplicată prin Sentința penală

nr. 20 din 17 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I

penală definitivă prin nerecurare la data de 7 mai 2013 de recunoaștere a

Sentinței penale nr. 30/08 din 10 martie 2008 pronunțată de Audiența

provincială din Madrid și a Sentinței penale nr. 275 din 15 septembrie 2010 a

Instanței penale nr. 2 din Leon - Spania.

Pedeapsa totală de

mai sus a rezultat din corecta conversiune a pedepselor aplicate în statul de

condamnare de 16 ani închisoare conform Sentinței penale nr. 30 din 10 martie

2008 pronunțată de Audiența provincială din Madrid pentru comiterea

infracțiunii de viol și respectiv 1 an închisoare pentru comiterea infracțiunea

de ultraj cu vătămare corporală conform Sentinței penale nr. 275 din 15

septembrie 2010 a Instanței penale nr. 2 din Leon, pedepse pe care Curtea de

Apel București le-a cumulat aritmetic iar nu juridic, respectând întocmai

Decizia în interesul legii nr. 23/2009 a Secțiilor Unite ale Î.C.C.J. în sensul

că nu a înlocuit modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului

aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului

juridic prevăzută de Codul penal român.

Drept urmare, într-o

primă etapă, ținând cont că faptele din ambele sentințe pronunțate de statul de

condamnare au fost judecate definitiv înainte de intrarea în vigoare a noului

cod, pedeapsa rezultantă trebuie descontopită în pedepsele componente care vor

fi repuse în individualitatea lor pentru a se stabili dacă faptele penale sunt

prevăzute ca infracțiuni atât de legea română cât și de cea a statului de

condamnare (condiția dublei incriminări) iar în caz afirmativ, a se compara

sancțiunea aplicată fiecăreia dintre ele cu maximul special prevăzut de legea

nouă.

Pedepsele componente

aplicate condamnatului C.C.T., potrivit hotărârii de recunoaștere sunt de:

- 16 ani închisoare

stabilită pentru săvârșirea infracțiunii de viol prevăzută de art. 179 și 180

C. pen. spaniol (art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen. român - art. 197 alin. (2)

lit. a) C. pen. român anterior);

- 1 an închisoare

stabilită pentru infracțiunea de ultraj și vătămare corporală prev. de art.

550, art. 551, art. 77 și art. 617 C. pen. spaniol (art. 257 alin. (1) C. pen.

român - art. 239 alin. (1), (2) C. pen. român anterior).

Limita maximă a celei

dintâi este, conform legii noi de 12 ani închisoare, depășind cu 4 ani

cuantumul pedepsei aplicate definitiv condamnatului, ceea ce atrage, conform

art. 6 alin. (1) C. pen. reducerea acesteia până la maximul special prevăzut de

art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen., în condițiile în care pentru cealaltă

pedeapsă componentă, pedeapsa efectiv aplicată nu depășește noul maxim special

de 4 ani închisoare (3 ani închisoare + o treime din acest maxim) astfel că nu

se impune reducerea ei.

Apoi, în etapa a doua

Curtea de apel a verificat tratamentul sancționator al concursului de

infracțiuni, prin compararea acestei instituții de drept penal conform legilor

succesive, aplicate autonom și independent, incidența art. 6 C. pen.

Drept urmare,

contopind pedepsele componente de 12 ani închisoare și 1 an închisoare conform

normelor legale de mai sus, la pedeapsa cea mai grea de 12 ani închisoare,

trebuie adăugat sporul fix și obligatoriu de o treime din suma celorlalte

pedepse care în cauză este de 4 luni închisoare (o treime din pedeapsa de 1 an

închisoare) astfel că pedeapsa rezultată, urmare regulilor din legea nouă

privind concursul de infracțiuni, de 12 ani și 4 luni închisoare este la rândul

său mai mică decât cea aplicată definitiv condamnatului și pe care acesta o

execută, cea de 17 ani închisoare ceea ce înseamnă că legea nouă nu este mai

favorabilă condamnatului și drept urmare, în prevederile art. 6 alin. (1) C.

pen. sunt incidente.

Pentru considerentele

care preced, Curtea a admis ca fiind fondată sesizarea Comisiei, în

conformitate cu dispozițiile art. 23 din Legea nr. 255/2013 modificată prin

O.U.G. nr. 116/2013 și în aplicarea art. 6 C. pen. va descontopi pedeapsa

rezultantă de 17 ani închisoare în executarea căreia se află condamnatul C.C.T.

conform Sentinței penale nr. 20 din 17 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția I penală, definitivă prin nerecurare la data de 7 mai

2013, de recunoaștere a Sentinței penale nr. 30 din 10 martie 2008 pronunțată

de Audiența provincială din Madrid și a Sentinței penale nr. 275 din 15 septembrie

2010 a Instanței penale nr. 2 din Leon - Spania, repunând în individualitatea

lor pedepsele componente de:

- 16 ani închisoare

stabilită pentru săvârșirea infracțiunii de viol prevăzută de art. 179 și 180

C. pen. spaniol (art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen. român - art. 197 alin. (2)

lit. a) C. pen. român anterior);

- 1 an închisoare

stabilită pentru infracțiunea de ultraj și vătămare corporală prev. de art.

550, art. 551, art. 77 și art. 617 C. pen. spaniol (art. 257 alin. (1) C. pen.

român art. 239 alin. (1), (2) C. pen. român anterior).

În baza art. 6 alin.

(1) C. pen. a redus pedeapsa de 16 ani închisoare, la maximul special de 12 ani

închisoare prevăzut de art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen. iar în baza art. 38

alin. (1) și art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. raportat la art. 40 alin. (5) C.

pen., va contopi pedepsele de 12 ani închisoare și 1 an închisoare stabilind

pedeapsa cea mai grea de 12 ani închisoare, la care se adaugă un spor de 4 luni

închisoare, urmând ca în final condamnatul să execute pedeapsa de 12 ani și 4

luni închisoare.

Pe cale de

consecință, a fost dedusă din pedeapsa de mai sus, durata executată de

condamnat de la data de 16 ianuarie 2006, la zi.

Totodată, s-a dispus

anularea Mandatului de Executare a Pedepsei închisorii nr. 20 din 29 mai 2013

emis în baza Sentinței penale nr. 20 din 17 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția I penală de recunoaștere a Sentinței penale nr. 30/08

din data de 10 martie 2008 pronunțată de Audiența provincială din Madrid și a Sentinței

penale nr. 275/2010 din data de 15 septembrie 2010 a Instanței penale nr. 2 din

Leon, definitivă prin nerecurare la data de 7 mai 2013 și se va dispune

emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii conform prezentei

hotărâri.

Împotriva Sentinței

penale nr. 55 din 28 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești a

formulat contestație Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești criticând-o

pentru nelegalitate sub aspectul modalității greșite de a stabili pedeapsa

rezultantă prin cumul juridic în loc de cumul aritmetic, astfel cum s-a dispus

prin hotărârea statului de condamnare.

Cu prilejul

dezbaterilor procurorul a susținut că instanța care a pronunțat hotărârea

atacată nu, era competentă să judece o astfel de contestație întemeiată pe

dispozițiile art. 23 din Legea nr. 255/2013.

De asemenea, a arătat

că dispozițiile Legii nr. 302/2004 privitoare la executarea pedepsei, sunt

guvernate de dispozițiile legii interne, odată ce a fost recunoscută hotărârea

pronunțată în străinătate și s-a dispus transferarea în vederea executării

pedepsei, aspect confirmat și de practica Înaltei Curți de Casație și Justiție,

susținând că instanța de apel nu este instanță de executare.

De asemenea, a

susținut că potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 255/2013,

competența constatării împrejurărilor ce țin de aplicarea obligatorie a legii

penale mai favorabile este dată în competența instanței de executare, motiv

pentru care arată că instanța de apel nu este instanța de executare și să se

constate că hotărârea a fost dată cu nerespectarea normelor de competență

materială.

În subsidiar, a

menționat că hotărârea pronunțată este nelegală, nu sub aspectul reducerii

cuantumului pedepsei aplicate de instanța spaniolă, la maximul special prevăzut

de lege, ci cu privire la aplicarea dispozițiilor privind concursul de

infracțiuni, făcând trimitere, în acest sens la Decizia nr. 23/2009 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, care arată

expres că instanța românească nu poate înlocui modalitatea de stabilire a

pedepselor rezultante pe calea cumulului aritmetic folosit de instanța de

condamnare, chiar dacă este anterior intrării în vigoare a noii legi.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Înalta Curte de Casație și Justiție la 19 martie 2014 și

s-a stabilit termen la 21 martie 2014.

Verificând cu

prioritate competența de soluționare a sesizării formulate în baza art. 6 C.

proc. pen. de către Curtea de apel, Înalta Curte constată următoarele:

În conformitate cu

dispozițiile art. 23 alin. (6) din Legea nr. 255/2013, astfel cum a fost

modificată prin art. 4 pct. 1 din O.U.G. nr. 116/2013, cererile, contestațiile

și sesizările privind persoane, aflate în stare de libertate se soluționează de

către instanța de executare.

Potrivit art. 23

alin. (9) și (10) din Legea nr. 255/2013, astfel cum a fost modificată prin

art. 4 pct. 1 din O.U.G. nr. 116/2013, hotărârea poate fi atacată cu

contestație la instanța ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la

comunicare și se soluționează de un complet format dintr-un judecător, cu

participarea procurorului și cu citarea condamnatului, în ședință publică,

Așadar, a susținut

procurorul, potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 255/2013,

competența constatării împrejurărilor ce țin de aplicarea obligatorie a legii

penale mai favorabile este dată în competența instanței de executare, însă

instanța de apel nu este instanța de executare ceea ce face ca hotărârea

atacată să fie nelegală, fiind dată cu nerespectarea normelor de competență

materială.

Dispozițiile legale

anterior menționate, stabilesc o competența exclusivă a instanței

corespunzătoare în grad instanței de executare în a cărei circumscripție se

află locul de deținere a condamnatului.

Curtea de apel, deși

a emis mandatul de executare a pedepsei, nu este instanță de executare, ci

reprezintă o instanță specială desemnată prin Legea privind cooperarea

judiciară internațională în materie penală, pentru a recunoaște, în România,

hotărârile pronunțate în străinătate și care a dispus transferul condamnatului

în România pentru continuarea executării pedepsei într-un penitenciar din țară.

Potrivit art. 553

alin. (1) și (2) C. proc. pen., instanța de executare este, de regulă, prima

instanță de judecată și numai în cazul hotărârilor pronunțate în primă instanță

de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de executare este Tribunalul

București sau tribunalul militar.

Astfel, instanța de

executare, fiind prima instanță de judecată, determinarea ei se face prin

aplicarea regulilor privitoare la competență din partea generală a Codului de

procedură penală.

Codul de procedură

penală repartizează cauzele penale, sub raportul competenței după materie,

acelor organe judiciare penale pe care le consideră potrivite pentru

soluționarea lor, iar la repartizarea cauzelor penale se ține seama de

calificarea faptelor săvârșite, fie în raport cu incriminarea lor tipică, fie

în raport cu vreo variantă agravată a incriminării.

Repartizarea se

referă la instanța căreia i se atribuie competența de a judeca fapta respectivă

în primă instanță.

În cauză, raportat la

infracțiunile pentru care C.C.T. a fost condamnat în Spania, respectiv pentru

16 ani închisoare stabilită pentru săvârșirea infracțiunii de viol prevăzută de

art. 179 și 180 C. pen. spaniol (art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen. român -

art. 197 alin. (2) lit. a) C. pen. român anterior) și 1 an închisoare stabilită

pentru infracțiunea de ultraj și vătămare corporală prev. de art. 550, art.

551, art. 77 și art. 617 C. pen. spaniol (art. 257 alin. (1) C. pen. român art.

239 alin. (1), (2) C. pen. român anterior), instanța competentă în România, din

punct de vedere material, să judece astfel de infracțiuni în primă instanță

este tribunalul, astfel că instanța de executare și totodată instanța corespunzătoare

în grad instanței de executare în a cărei circumscripție se află locul de

deținere a condamnatului (aflat în Penitenciarul Mărgineni) era Tribunalul

Dâmbovița.

Prin urmare,

constatând încălcarea dispozițiilor privind competența soluția care s-ar impune

ar fi trimiterea spre rejudecare la instanța competentă.

Cu toate acestea,

contestația formulată în cauză de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Ploiești se judecă, în conformitate cu dispozițiile art. 425 C. proc. pen.

Aceste dispoziții reglementează

în alin. (7) soluțiile pe care instanța le poate pronunța dacă admite

contestația, însă singura situație în care se poate adopta soluția trimiterii

spre rejudecare este cea în care se constată că nu au fost respectate

dispozițiile privind citarea.

Prin urmare, pentru

situația încălcării normelor privind competența nu se poate dispune trimiterea

spre rejudecare.

Ca atare, examinând

contestația formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești,

constată următoarele:

Este adevărat că

Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie

penală, permite adaptarea pedepsei în vederea executării acesteia în România,

ori de câte ori instanța constată că felul pedepsei privative de libertate

aplicate în statul de condamnare sau durata pedepsei este incompatibilă cu

legislația română.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 146 alin. (1) din legea menționată, dacă felul pedepsei

aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română, statul

român poate, prin hotărâre judecătorească, să adapteze această pedeapsă la

aceea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea.

Această pedeapsă trebuie să corespundă, atât cât este posibil, în ceea ce

privește felul pedepsei aplicate prin hotărârea statului de condamnare și, în

niciun caz, nu poate să agraveze situația condamnatului.

Aplicarea

dispozițiilor citate, privind conversiunea pedepsei este limitată, în mod

exclusiv, la două situații, care s-ar opune executării în România a pedepsei

privative de libertate aplicate prin hotărârea de condamnare: felul pedepsei

aplicate este incompatibil cu legislația română și durata pedepsei aplicate

este incompatibilă cu legislația română.

Așadar, prevederile

referitoare la conversiunea condamnării, cuprinse în art. 146 alin. (1) din

Legea nr. 302/2004, se referă explicit și exclusiv la incompatibilitatea

duratei pedepsei rezultante cu legislația română, iar nu la incompatibilitatea

dintre sistemele prin care se ajunge la aplicarea unei pedepse rezultante

pentru un concurs de infracțiuni, fie sistemul cumulului aritmetic, fie

sistemul cumulului juridic.

Prin Decizia nr.

23/2009 pronunțată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție s-a statuat că dispozițiile legale menționate, a

căror incidență este condiționată de existența unei incompatibilități între

durata pedepsei aplicate și legislația română, nu pot constitui temei legal

pentru înlocuirea modalității prin care se ajunge la stabilirea pedepsei

rezultante, în conformitate cu legislația statului de condamnare.

Prin urmare, constată

că pedeapsa rezultantă de 12 ani și 4 luni închisoare a fost aplicată

petentului prin cumul juridic ca efect al aplicării, în mod greșit, a

dispozițiilor privind concursul de infracțiuni, prev. de art. 38 alin. (1) și

art. 39 alin. (1) lit. b) raportat la art. 40 alin. (5) C. pen.

În conformitate cu

legislația statului de condamnare, Curtea de apel nu putea înlocui cumulul

aritmetic cu regulile cumulului juridic stabilite în Codul penal român așa încât,

din această perspectivă, hotărârea atacată este nelegală.

Pentru considerentele

expuse, în baza art. 425

1

C. proc. pen. va admite contestația

formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești împotriva Sentinței

penale nr. 55 din data de 28 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel

Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr.

148/42/2014, privind pe intimatul condamnat C.C.T.

Va desființa, în

parte, sentința penală anterior menționată și rejudecând:

Va înlătura aplicarea

dispozițiilor privind concursul de infracțiuni, prev. de art. 38 alin. (1) și

art. 39 alin. (1) lit. b) raportat la art. 40 alin. (5) C. pen.

Va dispune ca

intimatul condamnat C.C.T. să execute pedeapsa de 12 ani închisoare, așa cum a

fost redusă prin aplicarea art. 6 alin. (1) C. pen., precum și pedeapsa de 1 an

închisoare, astfel că, în final, execută pedeapsa de 13 ani închisoare.

Va deduce din

pedeapsa de 13 ani închisoare perioada executată de la 16 ianuarie 2006 la 27

martie 2014.

Va menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

În baza art. 275

alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea

recursului declarat de Parchet vor rămâne în sarcina statului.

Onorariul cuvenit

apărătorului din oficiu pentru intimatul condamnat C.C.T., în sumă de 100 RON,

se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestația

formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești împotriva Sentinței

penale nr. 55 din data de 28 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel

Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr.

148/42/2014, privind pe intimatul condamnat C.C.T.

Desființează, în

parte, sentința penală anterior menționată și rejudecând:

Înlătură aplicarea

dispozițiilor privind concursul de infracțiuni, prev. de art. 38 alin. (1) și

art. 39 alin. (1) lit. b) raportat la art. 40 alin. (5) C. pen.

Dispune ca intimatul

condamnat C.C.T. să execute pedeapsa de 12 ani închisoare, așa cum a fost

redusă prin aplicarea art. 6 alin. (1) C. pen., precum și pedeapsa de 1 an

închisoare, astfel că, în final, execută pedeapsa de 13 ani închisoare.

Deduce din pedeapsa

de 13 ani închisoare perioada executată de la 16 ianuarie 2006 la 27 martie

2014.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

Cheltuielile

judiciare ocazionate de soluționarea recursului declarat de Parchet rămân în

sarcina statului.

Onorariul cuvenit

apărătorului din oficiu pentru intimatul condamnat C.C.T., în sumă de 100 RON,

se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 martie 2014.

Procesat de GGC - LM