ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2872/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2872/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

contestației penale de față;

Examinând

actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin

Sentința penală nr. 125 din 18 august 2014 pronunțată de Curtea de Apel

Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în baza

dispozițiilor art. 595 din C. proc. pen. raportat la art. 6 C. pen., instanța a

admis contestația la executare formulată de condamnații C.C. și C.C.R., în

prezent arestați în Penitenciarul Ploiești privind Sentința penală nr. 92 din

18 mai 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, de

recunoaștere a Sentinței penale nr. 16 din 4 din data de 8 iunie 2004 a

Judecătoriei de Instrucție nr. 3 Castellon, Spania, definitivă la data de 30

iunie 2004, astfel cum a fost modificată la data de 23 ianuarie 2006 și în

consecință.

A

descontopit pedepsele rezultante de câte 20 ani închisoare aplicate prin

Sentința penală nr. 16 din 8 iunie 2004 a Judecătoriei de Instrucție nr. 3

Castellon, Spania, definitivă la data de 30 iunie 2004, modificată la data de

23 ianuarie 2006 și s-au repus pedepsele componente în individualitatea lor,

astfel cum a fost recunoscută prin Sentința penală nr. 92 din 18 mai 2006

pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, definitivă la data de

30 iunie 2004, astfel cum a fost modificată la data de 23 ianuarie 2006,

respectiv:

I.

A descontopit pedeapsa principală de 20 ani închisoare aplicată condamnatului

C.C. de autoritatea judiciară spaniolă, în pedepsele componente de:

-

2 ani și 6 luni închisoare pentru infracțiunea de proxenetism prev. de art.

188.1 C. pen. spaniol, (proxenetism prev. de art. 329 C. pen. român 1969, art.

213 C. pen. român în vigoare);

-

9 ani închisoare pentru agresiune sexuală (viol), faptă din 16/17 iunie 2002

prev. de art. 178 și art. 179 C. pen. spaniol (viol prev. de art. 179 alin. (1)

C. pen. român din 1969), art. 218 alin. (1) C. pen. român în vigoare);

-

3 ani și 6 luni închisoare pentru infracțiunea de vătămare corporală prev. de

art. 147 și art. 148 C. pen. spaniol (vătămare corporală prev. de art. 181

alin. (1) C. pen. român 1969, art. 193 alin. (2) C. pen. român în vigoare);

-

13 ani și 6 luni închisoare pentru infracțiunea de agresiune sexuală definită

viol, faptă din 28 iunie 2002, prev. de art. 178, art. 179 și art. 180.1 C.

pen. spaniol (viol prev. de art. 197 alin. (1) C. pen. român 1969, art. 218

alin. (1) C. pen. în vigoare);

-

4 ani închisoare pentru infracțiunea de privare de libertate în mod nelegal

prev. de art. 163 C. pen. spaniol (răpire de libertate în mod ilegal prev. de

art. 189 alin. (2) C. pen. român 1969, art. 205 alin. (1) și (3) lit. c) C.

pen. în vigoare.

În

baza art. 6 alin. (1) C. pen. a redus pedeapsa de 13 ani și 6 luni închisoare

aplicată condamnatului C.C. pentru infracțiunea de agresiune sexuală (viol) la

maximul special de 10 ani închisoare, prevăzut de art. 218 alin. (1) C. pen.

În

baza art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) combinat cu art. 40 alin. (5)

C. pen., a contopit pedepsele de 2 ani și 6 luni închisoare, 9 ani închisoare,

3 ani și 6 luni închisoare, 10 ani închisoare și 4 ani închisoare și a aplicat

pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare la care a adăugat un spor de 6 ani

și 4 luni închisoare (1/3 din celelalte pedepse), în final condamnatul C.C.

urmând a executa pedeapsa de 16 ani și 4 luni închisoare.

II.

A descontopit pedeapsa principală de 20 ani închisoare aplicată condamnatului

C.C.R. în pedepsele componente de:

-

un an închisoare pentru infracțiunea de proxenetism prev. de art. 188.1 C. pen.

spaniol (proxenetism prev. de art. 329 C. pen. român 1969, art. 213 C. pen.

român în vigoare);

-

13 ani și 6 luni închisoare pentru agresiune sexuală definită în speță viol,

prev. de art. 178, art. 179 și art. 180.1 C. pen. spaniol (viol prev. de art.

197 alin. (1) C. pen. român 1969, art. 218 alin. (1) C. pen. român, în

vigoare);

-

3 ani și 6 luni închisoare pentru vătămare corporală denumită abuz de superioritate

prev. de art. 147 și art. 148 C. pen. spaniol (vătămare corporală prev. de art.

181 alin. (1) C. pen. român 1969, art. 193 alin. (2) C. pen. român în vigoare);

-

4 ani închisoare pentru privare de libertate în mod nelegal, prev. de art. 163

C. pen. spaniol (lipsire de libertate în mod ilegal prev. de art. 189 alin. (2)

C. pen. român 1969, art. 205 alin. (1) și (3) lit. c) C. pen. român în

vigoare).

În

baza art. 6 alin. (1) C. pen. a redus pedeapsa de 13 ani și 6 luni închisoare

aplicată condamnatului C.C.R. pentru agresiune sexuală (viol), la maximul

special de 10 ani închisoare prev. de art. 218 alin. (1) C. pen.

În

baza art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) combinat cu art. 40 alin. (5)

C. pen. a contopit pedepsele de un an închisoare, 10 ani închisoare, 3 ani și 6

luni închisoare și 4 ani închisoare și a aplicat pedeapsa cea mai grea de 10

ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 2 ani și 10 luni închisoare (1/3

din celelalte 3 pedepse), în final condamnatul C.C.R. urmând a executa pedeapsa

de 12 ani și 10 luni închisoare.

A

menținut starea de arest a contestatorilor condamnați C.C. și C.C.R. și a dedus

din durata pedepselor rezultante aplicate, perioada executată începând cu data

de 28 iunie 2002, la zi.

A

menținut în rest dispozițiile sentinței penale contestate.

A

anulat Mandatele de executare nr. 148 din 2 iunie 2006 (C.C.) și nr. 149 din 2

iunie 2006 (C.C.R.) emise în baza Sentinței penale nr. 92 din 18 mai 2006

pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală de recunoaștere a

Sentinței penale nr. 16 din 4 din data de 8 iunie 2004 a Judecătoriei de

Instrucție nr. 3 Castellon, Spania, definitivă la data de 30 iunie 2004, astfel

cum a fost modificată la data de 23 ianuarie 2006 și a dispus emiterea unor noi

mandate de executare a pedepsei în baza sentinței penale pronunțate.

Împotriva

acestei hotărâri, în termen legal, a formulat contestație Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Ploiești, criticând hotărârea pronunțată în cauză ca fiind

nelegală, învederând, în esență, următoarele considerente:

Prin

Decizia nr. 13 din 5 iunie 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul

pentru dezlegarea unor probleme de drept a hotărât, într-adevăr că dispozițiile

art. 6 din C. pen. sunt aplicabile și cu privire la hotărârea de condamnare

pronunțată de un alt stat față de cetățenii români, dacă aceasta a fost

recunoscută în procedura reglementată de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea

judiciară internațională în materie penală.

Astfel,

potrivit dispozițiilor art. 6 C. pen. „când după rămânerea definitivă a

hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii

sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea

aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea

săvârșită, se reduce ia acest maxim”.

Conform

dispozițiilor art. 135 alin. (6) - (8) din Legea nr. 302/2004 modificată prin

Legea nr. 300/2013 și republicată aplicabile (întrucât Spania nu a transpus

Decizia-cadru 2008/909/JAI), când natura sau durata pedepsei aplicată de

instanța străină este incompatibilă cu legislația română, prin hotărâre

judecătoreasca aceasta se poate adapta la pedeapsa prevăzută de legea română

pentru faptele care au atras condamnarea.

Așa

cum rezultă din art. 10 alin. (1) din Convenția Europeană asupra transferării

persoanelor condamnate, instanța de judecată este ținută însă să stabilească o

pedeapsă care să corespundă, atât cât este posibil, felului pedepsei aplicate

de statul de condamnare.

De

asemenea, conform dispozițiilor art. 135 alin. (1) din Legea nr. 302/2004,

modificată și republicată, obiectul procedurii de recunoaștere a hotărârii

judecătorești străine îl constituie atribuirea acesteia de efecte juridice în

privința executării pedepsei privative de libertate - pe teritoriul României și

transferarea într-un penitenciar din România a persoanei condamnate.

Conform

acestor dispoziții legale, autoritățile române pot opta fie pentru continuarea

executării condamnării, fie pentru adaptarea pedepsei aplicată de sfatul de

condamnare la o pedeapsă prevăzută de legislația română pentru aceeași

infracțiune, în condițiile art. 135 fără să agraveze situația persoanei

condamnate.

S-a

susținut că hotărârea de condamnare își păstrează caracterul de extraneitate și

după recunoașterea sa de către autoritățile judiciare române astfel că nu poate

fi convertită în hotărâre a unei instanțe judecătorești din România, întrucât

s-ar aduce atingere autorității de lucru judecat a hotărârii judecătorești

căreia prin recunoaștere i se conferă doar puterea de a-și produce efectele

juridice recunoscute de legea română.

De

asemenea, s-a susținut că adaptarea de către instanța de judecată a pedepsei

aplicată de instanța străină constă în reducerea pedepsei până la limita maximă

admisă de legea penală română pentru infracțiuni similare.

Din

economia dispozițiilor legale menționate, rezultă că durata pedepsei trebuie

raportată a maximul general al pedepsei prevăzută de art. 60 C. pen., cât și la

maximul special al pedepsei prevăzută de norma de incriminare română în care se

încadrează fapta sancționată în statul de condamnare.

În

acest sens și în prezenta cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție,

desființând Hotărârea nr. 43 din 19 februarie 2014 a Curții de Apel Ploiești a

trimis cauza spre rejudecare, tocmai pentru ca instanța fondului să procedeze

la verificarea pedepselor pentru fiecare dintre infracțiunile concurente și nu

doar pentru pedeapsa rezultantă în baza căreia a fost recunoscută sentința

instanței române.

Cu

privire la hotărârea de recunoaștere, s-a susținut că Sentința nr. 92 din 19

iunie 2006 a Curții de Apel București, deși are autoritate de lucru judecat,

neputând fi analizată, în prezenta contestație se impune a fi menționată, însă

omisiunea judecătorului de a recunoaște, în ceea ce-l privește pe condamnatul

C.C., toate faptele reținute în sarcina sa prin hotărârea instanței spaniole,

astfel cum a fost modificată prin Ordinul nr. 17/2006 al instanței din

Castellon, Spania.

Raportat

la cauza pendinte s-a mai susținut că, în ceea ce privește concursul de

infracțiuni, dispozițiile legii române privind cooperarea judiciară

internațională în materie penală se referă la incompatibilitatea duratei

pedepsei rezultante cu legislația națională, iar nu la incompatibilitatea

sistemelor prin care se determină pedeapsa rezultantă.

Astfel,

în raport eu aceste prevederi, înlocuirea modalității de stabilire a pedepsei

rezultante conform legislației statului de condamnare (cursul aritmetic) cu

mecanismul prev. de art. 39 C. pen. nu are temei legal așa cum a statuat și

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite prin Decizia nr. 23 din 12

octombrie 2009.

Pentru

considerentele expuse, s-a susținut că nu este incidentă în cauză Decizia nr. 1

din 14 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - completul pentru

dezlegarea unor probleme de drept invocată în hotărârea contestată, astfel că

în temeiul disp. art. 425

1

alin. (7) pct. 2 lit. a) din C. proc.

pen., s-a solicitat admiterea contestației, desființarea hotărârii atacate și,

pe fond, respingerea contestațiilor formulate de contestatorii condamnați C.C.

și C.C.R., ca neîntemeiate.

Contestația

formulată este neîntemeiată.

Potrivit

dispozițiilor art. 425

1

alin. (4) din C. proc. pen., la soluționarea

contestației formulate în cauza pendinte, dispozițiile art. 416 și art. 418 din

C. proc. pen., se aplică în mod corespunzător.

În

contextul cadrului procesual menționat, instanța de soluționare a contestației

formulate constată și reține următoarele:

Prin

cererile înregistrate pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru

cauze cu minori și de familie sub nr. 98/42/2014, la data de 6 februarie 2014,

în conformitate cu dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen.,

condamnații C.C. și C.C.R. au formulat contestație la executarea Sentinței

penale nr. 92 din 18 mai 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I

penală, prin care s-au recunoscut efectele Sentinței penale nr. 16/04 din data

de 8 iunie 2004 a Judecătoriei de Instrucție nr. 3 Castellon, Spania,

definitivă la data de 30 iunie 2004, astfel cum a fost modificată prin Ordinul

de executare nr. 17/2006, privind pedepsele de câte 20 ani închisoare.

În

motivarea acestora, condamnații au susținut, în esență, că în raport de

modificările legislației penale române, intrate în vigoare la data de 1

februarie 2014, față de dispozițiile art. 6 și art. 9 din Noul C. pen. și

implementarea de către statul român a Deciziei Cadru nr. 2008/909/JAI a

Consiliului Uniunii Europene care a înlocuit Convenția de la Strasbourg din

1983 privind transferul de condamnați în vederea continuării executării

pedepselor, în cazul hotărârilor penale pronunțate de către alte state ale

Uniunii Europene, se impune recalcularea pedepselor stabilite inițial de

autoritatea judiciară română în sensul reducerii acestora la câte 12 ani

închisoare, reprezentând maximul special prevăzut pentru infracțiunea de viol

incriminată de art. 218 din noul C. pen. (fost art. 197 alin. (1) C. pen.

1969).

Prin

Sentința penală nr. 43 din 19 februarie 2014, Curtea de Apel Ploiești, secția

penală a respins contestațiile formulate de către condamnații C.C. și C.C.R.,

ca neîntemeiate.

Pentru

a hotărî astfel, s-a reținut că prin Sentința penală nr. 92/2006 Curtea de Apel

București, secția I penală a recunoscut efectele Sentinței penale nr. 16/04 din

8 iunie 2004 pronunțată de Judecătoria de Instrucție nr. 3 din Castellion,

astfel cum a fost reprecizată prin Ordinul de executare nr. 17/2006,

dispunându-se transferul acestora în vederea continuării executării, ținând

seamă de natura și cuantumul aritmetic stabilit de autoritatea judiciară

spaniolă.

S-a

apreciat că, față de Decizia nr. 23/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

- Secțiile Unite, dată în interesul legii nici ulterior continuării executării

pedepselor pe teritoriului statului român, instanța nu poate înlocui

modalitatea de stabilire a pedepselor rezultante de câte 20 ani închisoare,

aplicate de statul de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzut de

Codul penal român 1969.

Împotriva

acestei sentințe a formulat contestație condamnatul C.C., criticând-o ca fiind

nelegală.

În

cadrul controlului judecătoresc ierarhic, calea de atac exercitată s-a admis,

iar prin Decizia penală nr. 1926 din 4 iunie 2014 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția penală, extinzându-se efectele acesteia și cu

privire la condamnatul C.C.R., s-a dispus desființarea în tot a Sentinței

penale nr. 43 din 19 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești și

s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

În

considerentele acestei decizii penale s-a reținut că la analizarea

contestațiilor la executare formulate de condamnații C.C. și C.C.R. Curtea de

Apel Ploiești, prima instanță era obligată să efectueze verificări pentru a

stabili care sunt pedepsele care compun pedeapsa rezultantă în baza căreia a

fost recunoscută sentința instanței străine. Astfel, s-a îndrumat ca, în

rejudecare, la stabilirea incidenței dispozițiilor art. 598 alin. (1) lit. d)

din C. proc. pen. și art. 6 C. pen., să se aibă în vedere nu doar pedepsele

rezultante pentru care s-a dispus continuarea executării într-un penitenciar

din România, ci să se analizeze și pedepsele componente stabilite de

autoritatea judiciară spaniolă, pentru fiecare dintre infracțiunile concurente.

În

rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul instanței de fond la data de 11

iunie 2014 sub nr. 98/42/2014*.

La

data de 8 mai 2014, condamnatul C.C.R. a introdus o nouă contestație la

executare privind aceeași pedeapsă de 20 ani închisoare stabilită prin Sentința

penală nr. 92 din 18 mai 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I

penală, cerere care a format obiectul Dosarului nr. 382/42/2014.

Potrivit

art. 43 lit. c) și art. 45 alin. (2) din C. proc. pen., instanța de fond a

dispus reunirea celor două cauze, apreciind că măsura este necesară pentru buna

înfăptuire a justiției.

În

raport de îndrumările date prin Decizia penală nr. 1926 din 4 iunie 2014

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, după

înregistrarea cauzei spre rejudecare, s-a atașat Dosarul penal nr. 4505/2/2006

al Curții de Apel București, secția I penală, în care s-a pronunțat Sentința

penală nr. 92 din 18 mai 2006 și în baza căreia s-au emis Mandatele de

executare a pedepsei închisorii nr. 148 din 2 iunie 2006, respectiv nr. 149 din

2 iunie 2006, în vederea continuării executării pedepselor de câte 20 ani

închisoare, pe teritoriul statului român, pentru fiecare dintre contestatorii

condamnați.

De

asemenea, urmarea demersurilor efectuate către Ministerul Justiției - Direcția

Drept Internațional și Cooperare Judiciară în Materie Penală și Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București, acesta din urmă a comunicat copia Hotărârii de

condamnare nr. 16/2004 pronunțată de Judecătoria de Instrucție nr. 3 din

Castellion, definitivă la data de 30 iunie 2004 și Ordinul de executare nr.

17/2006 privind pe condamnații C.C. și C.C.R., acte identificate în Dosarul nr.

1624/II-5/2005 al acestei unități de parchet și care au stat la baza sesizării

formulate în Dosarul nr. 4505/II/2006.

Analizând

criticile formulate de parchet, în contextul reexaminării materialului probator

existent la dosarul cauzei și legea penală română incidentă în materie, cu

referire la Decizia nr. 13 din 5 iunie 2014 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în

materie penală - instanța de control judiciar constată că hotărârea contestată

este legală și temeinică.

Astfel,

potrivit disp. art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., invocate ca temei

legal de către condamnații contestatori, raportat la art. 9 și art. 6 C. pen.

„din oficiu sau la cerere instanțele judecătorești sunt obligate să procedeze

la înlăturarea, după caz, modificarea pedepselor aflate în curs de executare,

pe teritoriul statului român, indiferent că au fost aplicate de o autoritate

judiciară română sau o autoritate judiciară dintr-un alt stat, în ultima

situație sub rezerva recunoașterii efectelor hotărârilor adoptate, atunci când

a intervenit o lege penală mai favorabilă sau orice altă cauză de stingere ori

de micșorare a cuantumului determinat inițial prin hotărârea de condamnare

definitivă”.

Prin

Decizia nr. 13 din 5 iunie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție - Completul pentru de dezlegarea unor chestiuni de drept în materie

penală, (publicată în M. Of. Partea I nr. 505 din 8 iulie 2014), în exercitarea

atribuțiilor conferite de art. 475 și urm. din C. proc. pen., s-a stabilit că

dispozițiile art. 6 alin. (1) din C. pen. privitoare la legea mai favorabilă,

după judecarea definitivă a cauzei sunt aplicabile și cu privire la hotărârea

de condamnare pronunțată de un alt stat, față de cetățenii români dacă aceasta

a fost recunoscută în procedura reglementată de Legea nr. 302/2004 privind

cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, decizie care conform art. 477 alin.

(3) din același cod, este obligatorie pentru instanțele judecătorești de la

data publicării acesteia în M. Of.

Din

lucrările dosarului rezultă că cei doi contestatori C.C. și C.C.R. au fost

condamnați prin Hotărârea nr. 16/2004 pronunțată de Judecătoria de Instrucție

nr. 3 din Castellion, definitivă la data de 30 iunie 2004 pentru un concurs de

infracțiuni, la pedepse privative de libertate totalizând 50 ani și 6 luni

închisoare, respectiv 22 ani închisoare. Această decizie a fost modificată prin

Ordinul nr. 17/2006 dispunându-se ca fiecare dintre condamnați să execute o

pedeapsă de câte 20 ani închisoare (stabilită global).

Prin

Sentința penală nr. 92 din 18 mai 2004 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția I penală, definitivă la data de 2 iunie 2006, această hotărâre a fost

recunoscută în condițiile art. 145 și art. 146 din Legea nr. 302/2004 privind

cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, dispunându-se astfel transferul

persoanelor condamnate în vedere continuării executării pedepselor de câte 20

ani închisoare fiecare, așa cum au fost reduse prin Ordinul nr. 17/2006,

într-un penitenciar din România și s-a dedus perioada executată pe teritoriul

statului spaniol pentru fiecare dintre condamnați, de la 28 iunie 2002, la zi.

În

executarea acestei sentințe penale, autoritatea română a emis Mandatele nr. 148

din 2 iunie 2006 pentru condamnatul C.C. și nr. 149 din 2 iunie 2006 pentru

condamnatul C.C.R., la data de 1 februarie 2014, aceștia aflându-se în custodia

Penitenciarului Ploiești.

Prin

urmare s-a dispus ca cei doi contestatori condamnați să execute efectiv

pedepsele de câte 20 ani închisoare, aplicate pentru fapte săvârșite pe

teritoriul Spaniei asupra unui cetățean român într-un penitenciar din România,

executarea pedepselor continuând neîntrerupt, inclusiv după efectuarea

transferului.

Așa

fiind, urmare a aplicării principiului personalității legii penale consacrat de

cele două legi penale succesive, respectiv în Codul penal din 1969 și Codul

penal în vigoare se constată că contrar opiniei exprimate de parchet situația

acestora cade sub incidența disp. art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen.,

text care reglementează modificarea pedepselor definitive în condițiile art. 6

C. pen. și de care beneficiază orice cetățean român, condamnat printr-o

hotărâre judecătorească pronunțată de autoritățile judiciare române.

Sub

un alt aspect, potrivit dispozițiilor art. 146 din Legea nr. 302/2004, astfel

cum au fost interpretate prin Decizia nr. 23/2009 a ICCJ - Secțiile Unite

raportat la dispozițiile art. 595 din C. proc. pen., Sentința penală nr.

92/2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală prin care s-au

recunoscut efectele Hotărârii nr. 16/04/2004 a Judecătoriei de instrucție nr. 3

Castellion, modificată, are autoritate de lucru judecat și constituie

fundamentul juridic în raport de care cei doi condamnați execută pedepsele, la

data intrării în vigoare a legii noi.

În

condițiile arătate, instanța sesizată în condițiile art. 598 alin. (1) lit. d)

din C. proc. pen., raportat la art. 6 C. pen. nu avea competența materială și

funcțională de a stabili dacă recunoașterea efectelor hotărârii străine

(inclusiv în ce privește faptele, încadrarea juridică a acestora, cuantumul

pedepselor, determinate de autoritatea juridică de condamnare) s-a efectuat

corect de către autoritatea juridică română, care a dispus executarea

pedepselor de câte 20 de ani închisoare, emițând Mandatele de executare nr.

148/2006, respectiv nr. 149/2006 în a căror executare se află condamnații C.C.

și C.C.R.

Este

de observat faptul că deși prin Sentința penală nr. 92 din 18 mai 2006 nu s-a

făcut conversiunea pedepselor individualizate pentru fiecare dintre

infracțiunile stabilite în sarcina celor doi condamnați de către autoritatea

judiciară spaniolă (procedându-se doar la recunoașterea efectelor acesteia

astfel cum a fost modificată prin Ordinul nr. 17/2006 și la continuarea

executării pedepselor rezultante de câte 20 ani închisoare) față de îndrumările

Deciziei nr. 1926 din 4 iunie 2014 a ICCJ, secția penală, instanța de

rejudecare a analizat motivele de contestație, în raport de faptele și încadrarea

juridică determinate în considerentele hotărârii și mandatele de executare

emise de autoritatea judiciară română, precum și cuantumul pedepselor stabilite

pentru fiecare dintre acestea, de către autoritatea judiciară spaniolă.

În

aplicarea legii penale mai favorabile cauzelor definitive soluționate, conform

dispozițiilor generale înscrise sub art. 6 din noul C. pen., astfel cum au fost

interpretate prin Decizia nr. 1 din 14 aprilie 2014, dată de Înalta Curte de

Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în

materie penală, instanța sesizată este obligată să aibă în vedere criteriul

aprecierii globale a legii mai favorabile, nefiind permisă combinarea

prevederilor din legi succesive, la stabilirea și determinarea legalității

cuantumului pedepsei închisorii în a cărei executare se afla condamnatul la

data de 1 februarie 2014, ceea ce înseamnă că în ipoteza unui concurs de

infracțiuni într-o primă etapă se verifică incidența cu privire la pedepsele

individuale, iar în a doua etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată

potrivit legii vechi depășește maximul la care se poate ajunge în baza legii

noi, conform art. 39 din C. pen.

Potrivit

dispozițiilor art. 39 din noul C. pen. raportat la dispozițiile art. 40 noul C.

pen., în caz de concurs de infracțiuni atunci când au fost stabilite numai

pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea la care se adaugă un

spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.

În

raport de reglementările menționate se constată că admițându-se sesizarea

Parchetului de pe lângă Curtea de apel București privind cererea de transferare

a condamnaților C.C. și C.C.R., conform art. 116 alin. (1) și art. 129 din

Legea nr. 302/2004 modificată și completată prin Sentința penală nr. 92/2006 a

Curții de Apel București, secția I penală s-au recunoscut efectele Sentinței

penale nr. 16/2004 pronunțată de Judecătoria de Instrucție nr. 3 din

Castellion, definitivă la data de 30 iunie 2004 și al Ordinului de executare

nr. 17/2006, dispunându-se transferul acestora și continuarea executării

pedepselor de câte 20 ani închisoare fiecare, astfel cum au fost reduse de

autoritățile spaniole.

Din

considerentele hotărârii adoptate rezultă că autoritatea română a reținut că

potrivit informațiilor furnizate de autoritățile spaniole, cei doi condamnați

au comis faptele după cum urmează:

-

în cursul lunii iunie 2002 inculpatul C.C. a îndemnat la practicarea

prostituției în localitatea Castellion pe victimele cetățene române C.L. și E.

trăgând foloase materiale în urma practicării prostituției de către cele două

persoane, activitatea acestuia fiind sprijinită de către fiul său inculpatul

C.C.R.;

-

în noaptea de 16/17 iunie 2002 inculpatul C.C. a constrâns la raport sexual

normal pe numita C.L.;

-

la data de 27 iunie 2002 inculpații C.C. și C.C.R. au lovit în mod repetat pe

persoana vătămată C.L., provocându-i leziuni ale membrelor în regiunea costală

și mamară precum și în zona capului;

-

la data de 28 iunie 2002 inculpatul C.C. a constrâns la raport sexual normal pe

numita C.L.;

-

la data de 28 iunie 2002 inculpatul C.C.R. a constrâns la raport sexual normal

numita C.L.;

-

în cursul lunii iunie 2002 cei doi inculpați au lipsit de libertate în mod

ilegal pe persoana vătămată C.L.;

De

asemenea, mai rezultă că autoritatea judiciară spaniolă a încadrat faptele

reținute în sarcina inculpaților C.C. și C.C.R. ca având corespondent în

legislația penală română și realizând conținutul constitutiv al infracțiunilor

de proxenetism prev. de art. 329 C. pen., viol prev. de art. 197 alin. (1) C.

pen., vătămare corporală prev. de art. 181 alin. (1) C. pen. și prev. de art.

189 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.,

precizându-se că faptele sunt pedepsite cu închisoarea de la 5 până la 12 ani.

Condițiile

recunoașterii efectelor sentinței penale pronunțată de autoritatea judiciară

spaniolă, astfel cum au fost menționate mai sus, s-au regăsit și în conținutul

mandatelor de executare a pedepselor închisorii emise pentru fiecare dintre

condamnații C.C. și C.C.R., unde, s-a menționat că pedeapsa de 20 ani

închisoare a fost stabilită de autoritatea spaniolă pentru comiterea

infracțiunilor de proxenetism, viol, vătămare corporală și reținere ilegală

prev. de art. 188 pct. 1, art. 178 - 179, art. 147 - 148 și art. 163 C. pen.

spaniol, că acestea au corespondent în legea română în dispozițiile art. 329 C.

pen., art. 197 alin. (1) C. pen., art. 181 alin. (1) C. pen., art. 189 alin.

(2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., pedepsite cu

închisoarea de la 5 la 12 ani.

Așa

fiind, întrucât hotărârea pronunțată de autoritatea judiciară română era

intrată în puterea lucrului judecat încă din data de 2 iunie 2006 (deși nici în

hotărâre și nici în mandate nu s-au determinat pedepsele pentru fiecare dintre

infracțiunile reținute și încadrate) conformându-se deciziei de desființare a

Sentinței penale nr. 43/19 februarie 2014 a Curții de Apel Ploiești, a

verificat incidența disp. art. 6 din noul C. pen. pentru infracțiunile descrise

în Sentința penală nr. 92/2004 a Curții de Apel București, secția I penală,

funcție de data comiterii faptelor și încadrarea juridică precizată ca având

corespondent în legea română, astfel cum s-a regăsit în Sentința penală nr.

16/2004 pronunțată de Judecătoria de Instrucție nr. 3 din Castellion,

definitivă la data de 30 iunie 2004, modificată.

Astfel,

s-a constatat că pedepsele de câte 20 ani închisoare aplicate de autoritatea

judiciară spaniolă prin Ordinul nr. 17/2006, ale cărei efecte au fost

recunoscute de autoritatea judiciară română, pentru care s-a dispus continuarea

executării într-un penitenciar din România, sunt compuse din următoarele

pedepse:

Condamnatul

C.C. are de executat cinci pedepse cu închisoarea, respectiv: - 2 ani și 6 luni

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de proxenetism prev. de art. 329 C.

pen. 1969 (art. 188 pct. 1 C. pen. spaniol), faptă din iunie 2002, pedepsită de

art. 213 alin. (1) și (2) din noul C. pen. cu închisoarea de la 3 până la 10

ani; - 9 ani închisoare pentru infracțiunea de viol (agresiune sexuală) prev.

de art. 197 alin. (1) C. pen. 1969 (art. 178 și art. 179 C. pen. spaniol),

faptă din 16/17 iunie 2002, pedepsită de art. 218 alin. (1) din noul C. pen. cu

închisoarea de până la 3 până la 10 ani; - 13 ani și 6 luni închisoare pentru

infracțiunea de viol (agresiune sexuală definită viol) prev. de art. 197 alin.

(1) C. pen. 1969, (art. 178, art. 179 și art. 180 pct. 1 C. pen. spaniol),

faptă din 28 iunie 2002, pedepsită de art. 218 alin. (1) din noul C. pen. cu

închisoarea de până la 3 până la 10 ani; - 3,6 luni închisoare pentru

infracțiunea de vătămare corporală prev. de art. 181 alin. (1) C. pen. 1969,

(art. 147 și art. 148 C. pen. spaniol), faptă din 27 iunie 2002, pedepsită de

art. 193 alin. (2) din noul C. pen. cu închisoarea de la 6 luni până la 5 ani

sau amendă; - 4 ani închisoare pentru infracțiunea de lipsire de libertate în

mod ilegal (răpire de libertate în mod ilegal), prev. de art. 189 alin. (2) C.

pen. 1969, (art. 163 C. pen. spaniol) faptă din iunie 2002, pedepsită de art.

205 alin. (1) și alin. (2) lit. c) din noul C. pen. cu închisoarea de la 3 până

la 10 ani;

Condamnatul

C.C.R. are de executat patru pedepse cu închisoarea, respectiv: - 1 (un) an

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de proxenetism prev. de art. 329 C.

pen. 1969 (art. 188 pct. 1 C. pen. spaniol), faptă din iunie 2002, pedepsită de

art. 213 alin. (1) și (2) din noul C. pen. cu închisoarea de la 3 până la 10

ani; - 13 ani și 6 luni închisoare pentru infracțiunea de viol (agresiune

sexuală definită viol) prev. de art. 197 alin. (1) C. pen. 1969, (art. 178,

art. 179 și art. 180 pct. 1 C. pen. spaniol), faptă din 28 iunie 2002,

pedepsită de art. 218 alin. (1) din noul C. pen. cu închisoarea de până la 3

până la 10 ani; - 3, 6 luni închisoare pentru infracțiunea de vătămare

corporală prev. de art. 181 alin. (1) C. pen. 1969, (art. 147 și art. 148 C.

pen. spaniol), faptă din 27 iunie 2002, pedepsită de art. 193 alin. (2) din

noul C. pen. cu închisoarea de la 6 luni până la 5 ani sau amendă; - 4 ani

închisoare pentru infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal (răpire de

libertate în mod ilegal), prev. de art. 189 alin. (2) C. pen. 1969, (art. 163

C. pen. spaniol) faptă din iunie 2002, pedepsită de art. 205 alin. (1) și alin.

(2) lit. c) din noul C. pen. cu închisoarea de la 3 până la 10 ani.

Așa

fiind, în raport de cuantumul pedepselor de executat, intrate sub autoritatea

de lucru judecat, și limita maximă specială prevăzută de legea penală română,

în vigoare la 1 februarie 2014, rezultă că pedepsele de câte 13 ani și 6 luni

închisoare în a căror executare se află în prezent condamnații C.C. și C.C.R.,

stabilite pentru viol prev. de art. 197 alin. (1) C. pen., comis la data de 28

iunie 2002 au depășit cu câte 3 ani și 6 luni cuantumul de 10 ani închisoare,

prevăzut pentru o astfel de infracțiune, în art. 218 alin. (1) C. pen. român în

vigoare.

În

circumstanțele cauzei este neîndoios faptul că legea penală mai favorabilă este

noul C. pen., astfel că după descontopirea pedepselor principale de câte 20 ani

închisoare aplicate celor doi inculpați de autoritatea judiciară spaniolă,

conform art. 6 alin. (1) din noul C. pen., în mod corect s-a procedat la

reducerea cuantumului pedepselor de câte 13 ani și 6 luni închisoare stabilite

pentru infracțiunea de viol prev. de art. 197 alin. (1) C. pen. 1969 comisă la

data de 28 iunie 2002, la maximul special de câte 10 ani închisoare prevăzut de

art. 218 alin. (1) C. pen., lege penală intervenită după punerea în executare a

Sentinței penale nr. 92/2006 a Curți de Apel București, secția penală,

definitivă la 02 iunie 2006.

Tot

astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1)

lit. b) comb. cu art. 40 alin. (5) C. pen., în mod corect s-a procedat la

contopirea, prin cumul aritmetic a pedepsei de câte 10 ani închisoare cu

celelalte pedepse aplicate condamnaților pentru celelalte infracțiuni ale căror

efecte au fost reținute de autoritatea judiciară română și pentru care s-a

dispus continuarea executării, respectiv: - s-a contopit pedeapsa de mai sus cu

pedepsele de 2 ani și 6 luni închisoare, 9 ani închisoare, 3 ani și 6 luni

închisoare și 4 ani închisoare, în a căror executare de află condamnatul C.C.,

s-a aplicat pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare, la care s-a adăugat un

spor de 6 ani și 4 luni închisoare (1/3 din celelalte pedepse), urmând ca în

final acesta să execute pedeapsa rezultantă de 16 ani și 4 luni închisoare; -

s-a contopit pedeapsa de mai sus cu pedepsele de 1 an închisoare, 3 ani și 6

luni închisoare și 4 ani închisoare, în a căror executare de află condamnatul

C.C.R., s-a aplicat pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare, la care s-a

adăugat un spor de 2 ani și 10 luni închisoare (1/3 din celelalte pedepse),

urmând ca în final acesta să execute pedeapsa rezultantă de 12 ani și 10 luni

închisoare.

Pentru

considerentele expuse, în mod corect, în baza art. 595 din C. proc. pen.

raportat la art. 6 C. pen., s-au admis contestațiile la executare formulate de

condamnații C.C. și C.C.R., privind Sentința penală nr. 92 din 18 mai 2006

pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, constatându-se că

legea penală română pusă în aplicare la 1 februarie 2014 constituie legea mai

favorabilă intervenită în cursul executării pedepselor de câte 20 ani

închisoare, în a căror executare se află în prezent potrivit Mandatelor de

executare nr. 148 din 2 iunie 2006 și nr. 149 din 2 iunie 2006 procedându-se la

modificarea pedepselor rezultante de executat potrivit regulilor expuse cu

consecința anulării mandatelor emise în baza hotărârii de recunoaștere adoptată

de autoritatea română și emiterea de noi mandate de executare conform sentinței

penale contestate pentru pedeapsa de 16 ani și 4 luni închisoare în cazul

inculpatului C.C. și pentru pedeapsa de 12 ani și 10 luni închisoare în cazul

inculpatului C.C.R.

Așa

fiind, văzând dispozițiile art. 425

1

alin. (7) pct. 1 lit. b) din C.

proc. pen., urmează a respinge ca nefondată contestația formulată de Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Ploiești împotriva Sentinței penale nr. 125 din 18

august 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori

și familie.

Urmează

a deduce din pedeapsa stabilită pentru fiecare intimat contestator-condamnat

perioada executată începând cu 28 iunie 2002 la data pronunțării prezentei

decizii - 23 octombrie 2014.

Văzând

și dispozițiile art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare

ocazionate de soluționarea apelului formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Ploiești vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondată, contestația formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Ploiești împotriva Sentinței penale nr. 125 din 18 august 2014 a Curții de Apel

Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și familie.

Deduce

perioada executată de la 28 iunie 2002 la 23 octombrie 2014 pentru intimații

contestatori condamnați C.C. și C.C.R.

Cheltuielile

judiciare ocazionate cu soluționarea contestației formulată de Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Ploiești, rămân în sarcina statului.

Onorariile

apărătorului desemnat din oficiu pentru intimații condamnați C.C. și C.C.R., în

sumă de câte 200 RON, se vor plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 23 octombrie 2014.

Procesat

de GGC - LM