Decizia nr. 2814/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul acțiunii. Hotărârea instanței de fond 1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 30.03.2021, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, să se constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29.01.2016 și să se dispună obligarea pârâtului la soluționarea de îndată a cererii de plată, conform dispozițiilor legale, cu cheltuieli de judecată. La data de 13.05.2021, reclamanta a formulat cerere modificatoare, prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29.01.2016 constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011, 21.517,04 RON, calculate până la data de 09.08.2021 și în continuare până la data plății efective. În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare stabilite conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. 1.

Prin sentința civilă nr. 182 din 4 februarie 2022, Curtea a respins excepțiile invocate de pârât, privind lipsa de obiect și interes a cererii inițiale de chemare în judecată, ca nefondate. A respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată. 2. Cererea de recurs Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.A. a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, respectiv cu privire la soluția privind fondul cererii, și, rejudecând, admiterea acțiunii precizate și obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauza prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29.01.2016, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, sau, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Cu privire la existența unui act administrativ nelegal, recurenta-reclamantă arată că, prin Decizia 14452/03.05.2018, emisă la mai bine de 2 ani de la depunerea cererii de plată, FGA a respins în mod nejustificat cererea de plată a A.. Față de decizia de respingere, A. a promovat acțiunea în contencios administrativ, acțiune ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2018 Prin decizia civilă nr. 4644 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 13.10.2021, a fost anulată Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, ca nelegală. Totodată, FGA a fost obligat să reanalizeze pe fond cererea de plată, iar în urma analizei pe fond a fost recunoscut dreptul A. la despăgubiri. Față de cele de mai sus, este evident că există un act administrativ nelegal -respectiv Decizia FGA 14452/03.25.2018. Prin această Decizie pronunțată în soluționarea cererii A. de plată, FGA a respins cererea de plată, încălcând dreptul A. la plata despăgubirilor iar instanțele de judecată au declarat nelegală această respingere. Așadar, condiția existenței unui act administrativ nelegal este îndeplinită. Faptul că prin hotărârea judecătorească prin care a fost anulată Decizia FGA 14452/2018 nu a obligat FGA direct la plată, ci la analiza pe fond a dosarului de daună, nu poate conduce la ideea că răspunderea FGA nu poate fi angajată, deoarece aceasta ar nesocoti puterea de lucru judecat a hotărârilor prin care a fost declarată nelegală decizia nr. 14452/03.05.2018. Totodată se poate observa că, după ce instanțele de judecată au declarat nelegală soluția FGA asupra cererii, FGA a procedat la analiza pe fond a cererii de plată și a efectuat plata despăgubirilor, ceea ce nu face decât să certifice prejudiciul suferit de A.. Cu privire la existența prejudiciului se arată că, deși FGA avea obligația de a proceda imediat la soluționarea cererii de plată, această soluționare a avut loc formal la mai bine de 2 ani după depunerea cererii și a fost în sensul respingerii. Abia după anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, FGA a procedat la analizarea pe fond a cererii și, la 29.10.2021, a efectuat plata despăgubirilor, respectiv la mai bine de 5 ani de la data la care trebuia să fie efectiv achitate despăgubirile. Așadar, prin soluția dată cererii de plată a A., FGA a lipsit-o de folosința sumelor de bani la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri o perioadă de mai bine de 5 ani. Mai mult, prin plata despăgubirilor solicitate, efectuată la data de 29.10.2021, FGA confirmă indubitabil dreptul A.. Astfel, contrar celor reținute de prima instanță, dreptul A. la plata accesoriilor există și are un caracter cert. De asemenea, prima instanță a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora: "În vederea protejării drepturilor creditorilor de asigurări. Fondul va lua măsurile necesare cu privire la deschiderea dosarelor de daună, constatarea tehnica a avariilor, instrumentarea dosarelor de daună și avizarea dosarelor de daună din punct de vedere tehnic. Instrumentarea dosarelor de dauna se va face cu respectarea dispozițiilor legate în vigoare la data producerii evenimentului asigurat și a condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare." Așadar, în instrumentarea dosarelor de daună, FGA este ținut de dispozițiile legale aplicabile contractului de asigurare, printre care și plata penalităților pentru întârzierea soluționării acestuia. Totodată, cu titlu subsidiar, arată că, în ipoteza în care instanța nu reține aplicabilitatea dispozițiilor mai sus arătate și în cazul FGA, în raport de faptul că dispozițiile art. 1535 din C. civ. prezumă existența prejudiciului în situația lipsei de folosință a unor sume de bani, cât și prin faptul că FGA a confirmat dreptul A. la plata despăgubirilor, efectuând plata acestora la data de 29.10.2021 (confirmând certitudinea dreptului A.), A. are dreptul la plata dobânzii legale pentru perioada în care a fost lipsită de suma de bani solicitată și achitată într-un final de Fond. Cu privire la legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, recurenta-reclamantă arată că prejudiciul suferit de A. constă în lipsa de folosință a sumei de bani la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri Față de cererea de plată formulată de A. pentru realizarea dreptului său, FGA a dispus prin Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 respingerea cererii de plată și, abia după anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, FGA a procedat la analiza pe fond și plată. Este evident că dacă FGA ar fi soluționat de la bun început cererea de plată cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale și ar fi procedat la plată, prejudiciul A. nu ar mai fi existat. Prin urmare, legătura între Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, actul administrativ anulat ca nelegal, și prejudiciul suferit de A., lipsa de folosință asupra sumei de bani la care era îndreptățită, există un incontestabil raport de cauzalitate. În ceea ce privește culpa FGA, și aceasta este una evidentă, pentru că intimatul-pârât, ca structură de garantare creată de lege tocmai cu scopul de a asigura plata creanțelor de asigurare aparținând unui asigurător falit, avea obligația să acționeze în deplină concordanță cu prevederile legale. În realitate, însă, Fondul nu a făcut decât să tergiverseze nepermis de mult soluționarea cererilor de plată, lipsind A. de o sumă semnificativă de bani. Acționând cu încălcarea chiar a scopului pentru care a fost creat, Fondul a interpretat greșit și tendențios prevederile legale, căutând prin orice mijloc a nu achita creanțele de asigurare, ignorând impactul pe care această atitudine l-ar putea produce pe piața asigurărilor.

Apărările formulate. Recursul incident 3.1. Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. 3.2. Odată cu întâmpinarea, în condițiile art. 491 C. proc. civ., intimatul-pârât a formulat și recurs incident, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței de fond, rejudecarea litigiului și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii reclamantei, astfel cum a fost modificată, în principal, pe cale de excepție, iar, în secundar, ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată. După ce a prezentat istoricul cauzei, a susținut recurentul că instanța de fond a încălcat prevederile art. 18 și art. 19 raportate la art. 8 din Legea nr. 554/2004, precum și la art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015. A apreciat recurentul că se impunea admiterea excepției lipsei de interes a acțiunii, pentru că Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată, instanța dispunând definitiv obligarea FGA la analizarea pe fond a cererilor de plată și nu la plata sumelor solicitate de A. prin cererile de plată, cereri care, în urma analizei, urmează a fi admise sau respinse pentru diferite considerente. Repararea pagubei în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 are o latură intrinsecă litigiului administrativ, corelativ acțiunea în despăgubiri neputând depăși ceea ce a fost statuat prin hotărârea judecătorească de anulare a actului nelegal, în care instanța nu a analizat creanța de asigurare și nu a recunoscut dreptul pretins de A.. Astfel, nu există interesul A. la momentul introducerii prezentei acțiuni de a solicita penalități/dobânzi, acest drept născându-se ulterior după soluționarea de către FGA a cererii de plată pe fond. A mai susținut recurentul că se impunea admiterea excepției inadmisibiltății, având în vedere că cererea de plată din prezenta cauză a fost soluționată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, care a fost contestată în dosarul nr. x/2018 și prin care decizia contestată a fost anulată, iar FGA a fost obligat să analizeze pe fond cererile de plată. În acest sens invocă dispozițiile art. 8 din Legea 554/2004, conform cărora actiunea în anularea actului administrativ trebuie să conțină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât și repararea pagubei cauzate. Or, în cauză, cererea se află în procesul de analiză în urma reluării pe flux după soluția definitivă pronunțată în Dosarul nr. x/2018 și, la acest moment, A. nu are o creanță certă lichidă și exigibilă în raport cu FGA astfel încât să poată solicita despăgubiri. A mai solicitat recurentul și admiterea excepției prescripției, raportat la faptul că reclamantei nu i se comunicase un act administrativ de refuz al plății, termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 fiind un termen de decădere. În raport cu art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, introducerea acțiunii principale pentru anularea actului nu echivalează cu motivul de întrerupere a prescripției prevăzut de C. civ. Referitor la momentul începerii prescripției extinctive, reclamanta a solicitat despăgubiri începând cu a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată nr. x/29.01.2016 și până la plata debitului solicitat prin cerere. Decizia ÎCCJ nr. 22/2019 pronunțată în RIL arată foarte clar că pronunțarea unei hotărâri judecătorești având ca obiect anularea unui act administrativ nu constituie data începerii termenului de prescripție specială și nu poate fi legată în mod indisolubil de acest moment, relevantă fiind data când reclamanta a cunoscut/trebuia să cunoască prejudiciul și întinderea sa. În cauză, reclamanta a cunoscut existența și întinderea prejudiciului la data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată nr. x/29.01.2016, astfel că termenul de prescripție pentru cererea de despăgubiri a început să curgă conform acestor date și s-a împlinit un an mai târziu, conform art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Pe fond, recurentul-pârât a solicitat respingerea recursului principal și, pe cale de consecință, admiterea recursului incident și respingerea contestației, ca nefondată. În acest sens, invocă dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care condiționează acordarea de despăgubiri de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat. Mai arată că natura juridică a răspunderii reglementată de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 fiind o răspundere patrimonială de drept administrativ, care se antrenează în aceleași condiții generale ale răspunderii delictuale prevăzute de art. 1357 și următoarele din C. civ., respectiv: existența unui prejudiciu cert, existența unei fapte ilicite extracontractuale și a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. În ceea ce privește fapta ilicită, arată că efectul anulării Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, emise nelegal de pârât, nu este recunoașterea dreptului pretins, ci obligarea la analizarea pe fond a cererii de plată și la verificarea dosarului de daună, respectiv dreptul la despăgubiri nu s-a născut prin anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, astfel că, din această perspectivă, nu are relevanță faptul că în interiorul termenului de 30 zile autoritatea a pus în executare sentința civilă, întrucât executarea hotărârii presupunea cu necesitate verificarea în prealabil a dosarelor de daună de către Comisia specială din cadrul FGA, urmată apoi de plată sau de emiterea unei noi Decizii de respingere a cererii. De aceea faptul că în urma verificării dosarului de daună, autoritatea pârâtă a efectuat plata nu are relevanță în litigiul de față, în care reclamanta a înțeles să solicite daune interese moratorii constând în lipsa de folosință a despăgubirii din dosarul de daună, care nu s-a născut prin anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018. Consideră că repararea pagubei în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu poate depăși ceea ce a fost statuat prin hotărârea judecătorească de anulare a actului nelegal, în care instanța de judecată nu a analizat creanța de asigurare care a făcut obiectul cererii de plată, așadar nu a recunoscut dreptul pretins de către reclamantă. De asemenea, susține că FGA nu este un asigurător și nu preia ope legis obligațiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorului de asigurare, ca unic creditor de asigurare care detine mai multe creanțe de asigurare, de consecințele insolvenței unui asigurător. Cu privire la cererea de obligare a sa la plata dobânzii legale penalizatoare conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, apreciază că se impun a fi avute în vedere dispozițiile art. 80 din Legea nr. 85/2014, care prevăd că accesoriile nu vor putea fi adăugate creanțelor născute anterior datei deschiderii procedurii.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantaAsigurarea Românească-A. S.A. este fondat iar recursul incident formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților-FGA este nefondat. Reclamanta A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29.01.2016, constând în principal în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011, 21.517,04 RON, calculate de până la data de 09.08.2021 și în continuare până la data plății efective, sau, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. Prima instanță a respins, ca nefondate, excepțiile privind lipsa de obiect și de interes a acțiunii și a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților-FGA, ca nefondată. 4.1. În ceea ce privește recursul formulat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte constată incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea greșită a normelor de drept material incidente în ceea ce privește achitarea dobânzilor. Astfel, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. S.A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată din cauză, sub motiv că acestui creditor de asigurare i-a fost aprobată la plată și plătită din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților suma de 450.000 RON, reprezentând plafonul maxim prevăzut de Legea nr. 213/2015. Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin respingerea recursului, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018; a fost obligat pârâtul să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON; s-a respins acțiunea, în rest, ca neîntemeiată. În motivare, instanța a reținut, între altele, că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 2134/2015 (…) nu poate face abstracție de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecința nelegalității deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plății acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reținerii depășirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel și a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată». În acest context, Înalta Curte constată că în urma demersului judiciar privind contestația formulată împotriva deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, instanța de judecată a anulat în mod definitiv acest act administrativ, cu obligarea recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la analizarea pe fond a cererilor de plată, fără însă a fi confirmată sau infirmată existența creanței litigioase din cauza dedusă judecății. La data de 29.10.2021, pârâtul FGA a procedat la plata către A. S.A. a unor creanțe de asigurări, inclusiv cea vizată de cererea de plată nr. x/29.01.2016, reprezentând 10.652 RON, despăgubirea cerută de reclamantă. Înalta Curte reține că, în cadrul prezentului litigiu, se solicită despăgubiri sub forma daunelor interese moratorii aplicate sumei de bani solicitate prin cererea adresată FGA referitoare la despăgubiri, motivat de faptul că prin hotărâre judecătorească a fost declarat nelegal refuzul FGA de soluționare pe fond a cererii de plată a despăgubirilor. Înalta Curte are în vedere că acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ. O altă cerință ce se deduce din interpretarea aceleiași norme este că, pentru angajarea răspunderii administrative patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciu, respectiv daunele pretinse, și emiterea actelor administrative anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeași acțiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004. Întreaga reglementare a acțiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim. Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal. De asemenea, se reține că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 este o răspundere patrimonială de drept administrativ, iar regulile generale ale angajării acestei răspunderi sunt cele ale răspunderii civile delictuale. Astfel, potrivit art. 1349 C. civ., având denumirea marginală Răspunderea delictuală, "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", iar potrivit art. 1357, având denumirea marginală Condițiile răspunderii, din același act normativ, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă". Condițiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existența unui prejudiciu, (2) existența unei fapte ilicite, (3) existența unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu, (4) existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. Prin prejudiciu se înțelege rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, fie sub aspect patrimonial, fie sub aspect moral, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană, iar fapta ilicită desemnează orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane. În cauză, recurenta-reclamantă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă. În îndeplinirea de către Fondul de Garantare a Asiguraților a propriilor atribuții, acesta a respins cererea de plată a recurentei-reclamante la data de 03.05.2018 ca urmare a unei interpretări eronate a noțiunilor de creanță de asigurare și creditor de asigurare, apreciind că plafonul de 450.000 de RON era deja depășit prin achitarea sumelor cuvenite A. pentru alte cereri de plată. De asemenea, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părții pârâte se reține o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a întârziat folosința de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanță de asigurări. De esența acțiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci și repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată. În continuare, admițând existența faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică și prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosință a sumei solicitate, a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021. Potrivit dispozițiilor art. 1535 alin. (1) C. civ.: "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic". Totodată, art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevede că "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale. (…) (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare". Înalta Curte reține, pe de o parte, că dobânda cuvenită A. S.A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar, pe de altă parte, că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci privește activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților vizând creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. În acest din urmă sens, premisa esențială a acordării sumei cu titlul de creanță de asigurări de către FGA nu se regăsește în activitatea de asigurări desfășurată în trecut de societatea de asigurări falită, B. S.A., ci în competența acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de Garantare a Asiguraților către creditorii de asigurări. De asemenea, raportul de cauzalitate este neîndoielnic, actul nelegal emis de pârât în sensul respingerii cererii de plată în discuție împiedicând recurenta-reclamantă să beneficieze de folosința creanței de asigurări pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată) - 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată urmată de achitarea sumei amintite). În sfârșit, vinovăția recurentului-pârât nu poate fi exclusă, emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 fiind rezultatul unei conduite culpabile a FGA în interpretarea Legii nr. 213/2015, cu atât mai mult cu cât partea pârâtă a ales să promoveze prin actele emise o interpretare a textului legal defavorabilă creditorilor de asigurări, fără însă ca pentru un astfel de rezultat să fi procedat la o analiză atentă, gramaticală, logică și sistematică a dispozițiilor legale respective, astfel încât să identifice concluzia corectă. În consecință, despăgubirea ce se cuvine părții reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare, stabilite conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021. 4.2. În ceea ce privește recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că acesta este nefondat. 4.2.1. Se reține că recurentul-pârât a invocat în fața instanței de fond doar excepția lipsei de interes/lipsei de obiect, în subsidiar solicitând respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Or, prin recursul incident, pârâtul a criticat și o eventuală respingere de către prima instanță a excepției inadmisibilității și a excepției prescripției, excepții pe care, însă, nu le-a invocat la judecata pe fond și care nu au fost analizate în considerentele hotărârii recurate. Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanței de control judiciar competente examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Având în vedere efectele principiul legalității căilor de atac, judecarea cererii de recurs are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate a hotărârii recurate, iar invocarea omisso medio a unor noi motive, neaduse în atenția primei instanțe, nu este permisă. În contextul în care aceste aspecte sunt invocate pentru prima dată în fața instanței de recurs, devin aplicabile dispozițiile art. 494 rap. la art. 478 alin. (3) C. proc. civ., fiind inadmisibilă critica la adresa legalității sentinței primei instanțe prin invocarea acestor argumente. 4.2.2. În ceea ce privește critica recurentului vizând respingerea excepției lipsei de obiect, Înalta Curte constată că judecătorul fondului în mod corect a apreciat, în raport cu argumentele pârâtului astfel cum au fost invocate în susținerea excepției lipsei de obiect/lipsei de interes (după cum a fost intitulată de către pârât), că reclamanta nu a mai insistat în capătul de cerere vizând existența unui refuz nejustificat cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate sub nr. x/29.01.2016, iar pârâtul nu a formulat întâmpinare față de cererea modificată. Astfel, instanța de fond a constatat că argumentele relative la lipsa de obiect și interes prin prisma cererii modificatoare nu mai subzistă și sunt lipsite de suport. Însă, prin recursul incident, recurentul-pârât aduce argumente vizând repararea pagubei în raport cu art. 19 din Legea nr. 554/2004, care nu au fost invocate în fața instanței de fond și, prin urmare, nu au fost analizate prin hotărârea recurată. 4.2.3. Cu privire la fondul cauzei, recurentul-pârât, după cum reiese din argumentele sale consemnate la pct. 3.2. al prezentei decizii, a invocat aspecte pe care nu le-a susținut în niciun fel în fața instanței de fond și care nu au fost analizate prin hotărârea recurată. La judecata pe fond, recurentul-pârât s-a limitat la a formula întâmpinare doar în ceea ce privește acțiunea introductivă de instanță. Or, reclamanta a formulat cerere modificatoare a acțiunii, prin care a schimbat petitul acesteia, temeiul de drept și motivele invocate, fără, însă, ca pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să formuleze întâmpinare în raport cu acestea. După cum s-a arătat mai sus, instanța de control judiciar nu poate proceda la analiza unor aspecte ce nu au fost supuse analizei instanței de fond, obiectul căii extraordinare de atac a recursului fiind limitat la examinarea legalității hotărârii de fond, în raport cu pretențiile din cererea de chemare în judecată și cu argumentele și apărările formulate de părți în faza procesuală a fondului. Astfel, Înalta Curte nu poate analiza nici criticile invocate omisso medio de recurentul-pârât pe fondul cererii de chemare în judecată modificate, critici noi, care nu au fost supuse analizei instanței de fond. De altfel, aspectelor invocate de recurentul-pârât prin recursul incident instanța de control judiciar le-a răspuns, implicit, prin considerentele vizând admiterea recursului formulat de recurenta-reclamantă A. S.A., expuse la pct. 4.1 al prezentei decizii.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., va casa, în parte, sentința recurată și va admite, în parte, acțiunea formulată de reclamantă și va obliga pârâtul să plătească reclamantei dobânzi legale penalizatoare, conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, menținând restul dispozițiilor sentinței. De asemenea, va respinge recursul formulat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților-FGA împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat. Având în vedere cererea recurentei-reclamante de obligare a FGA la plata cheltuielilor de judecată pentru recurs în cuantum de 588,54 RON, onorariu avocațial, și în cuantum de 100 RON, taxă judiciară de timbru, dovedite cu înscrisurile depuse la dosar, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îl va obliga pe recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la plata acestora.