ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1093/2024

Ședința publică din data de 27 februarie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 31.03.2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, să se constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/16.03.2016 și să se dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată respective, în conformitate cu dispozițiile legale, cu cheltuieli de judecată.

La data de 11.06.2021, reclamanta a formulat cerere modificatoare a acțiunii, prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 3/16/2016 constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011, respectiv suma de 35045,93 RON, calculate până la data de 6/9/2021 și în continuare până la data plății efective, și, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civilă nr. 1482 din 5 septembrie 2022, Curtea a respins excepțiile inadmisibilității și tardivității.

A admis în parte acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pârâtul la plata dobânzii legale aferente sumei de 13.780 RON (recunoscută ca fiind datorată și achitată efectiv de FGA la data de 29.10.2021), dobândă ce va fi calculată de la data de 03.05.2018 (data emiterii deciziei nr. 14452/03.05.2018) până la data efectivă a plății despăgubirii, respectiv 29.10.2021.

A respins, în rest, cererea ca neîntemeiată.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, în sumă de 1.229,22 RON (taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat).

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât reclamanta A. S.A., cât și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

3.1. Recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, în ceea ce privește stabilirea cuantumului penalităților, și, rejudecând pe fond cauza, admiterea acțiunii precizate și obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor (Ordinul CSA nr. 14/2011), iar, în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculată pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data achitării despăgubirilor de către FGA, cu cheltuieli de judecată.

După ce a prezentat situația de fapt, a susținut recurenta, sub un prim aspect de nelegalitate, că hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1531 și 1535 din C. civ.

În cauză, sunt îndeplinite condițiile legale de angajare a răspunderii FGA pentru repararea prejudiciului cauzat A. S.A. prin plata cu întârziere a sumelor la care era îndreptățită. Fapta ilicită imputabilă FGA constă în soluționarea nelegală a cererii de plată formulate de A. S.A., care a condus la întârzierea în plata despăgubirilor.

Dacă se reține că prin fapta culpabilă a FGA a fost lipsită de folosința sumei de bani la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri, se impune repararea integrală a prejudiciului și obligarea FGA la plata de daune interese pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul în care FGA trebuia să facă plata despăgubirilor și momentul în care a făcut efectiv plata.

Momentul în care a fost făcută plata este incontestabil, iar momentul în care FGA trebuia să facă plata este, conform art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, termenul de 30 de zile pentru soluționarea cererilor adresate unei autorități publice, cu atât mai mult cu cât cererea de plată a fost depusă după ce FGA avea posibilitatea de a face plăți, conform at. 13 alin. (1) din versiunea în vigoare la acel moment a Legii nr. 213/2015. Prin urmare, în lipsa unui termen stipulat în Legea nr. 213/2015, FGA, ca autoritatea publică, avea obligația de a soluționa cererea de plată a A. S.A. în termen de 30 de zile.

Faptul că FGA a soluționat cererea abia la doi ani de la depunerea ei nu poate să conducă la exonerarea acestuia de la plata de daune interese moratorii, așa cum a decis în mod nelegal prima instanță.

A susținut că principiul reparării integrale a prejudiciului impune ca FGA să fie obligat la plata de daune interese moratorii pentru întreaga perioadă cuprinsă între expirarea termenului legal general de soluționare a cererii de plată și până la plata efectivă a despăgubirilor.

A mai invocat încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, conform cărora are obligația să instrumenteze dosarele de daună cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat și a condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare. Or, potrivit art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011, aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, în caz de neîndeplinire la timp a obligațiilor stabilite în sarcina asigurătorului RCA, acesta va fi obligat la penalități în cuantum de 0,1%/zi de întârziere.

De asemenea, potrivit art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător."

Astfel fiind, textele de lege reglementează conținutul contractului de asigurare de tip RCA, stabilind inclusiv penalitățile aplicabile în caz de neplată în termen a sumelor datorate cu titlu de penalități, recurenta-reclamantă precizând că nu există nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea față de FGA a penalităților solicitate.

În ceea ce privește greșita aplicare a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011, a arătat că atunci când nu există o evaluare contractuală sau legală a prejudiciului, făcută printr-o normă specială, devin aplicabile prevederile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală, care la art. 1 alin. (3) prevăd că "dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare".

Deși FGA, în îndeplinirea atribuțiilor stabilite în sarcina sa prin lege, trebuia să procedeze la plata despăgubirilor în 30 de zile de la depunerea cererii de plată, acesta a procedat la plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani, ceea ce impune aplicarea dobânzii penalizatoare în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2), iar nu potrivit alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, deoarece raporturile juridice din care a rezultat obligația de plată sunt raporturi specifice decurgând din contracte de asigurare și din prevederi legale incidente în materia asigurărilor.

A susținut că atâta vreme cât A. S.A. este îndreptățită la încasarea despăgubirilor în temeiul dreptului de regres al asigurătorului și în calitate de creditor de asigurare, iar FGA este o instituție creată tocmai pentru a asigura funcționarea pieței asigurărilor, nu se poate susține că raporturile juridice dintre A. S.A. și FGA s-ar fi stabilit în afara exploatării unei întreprinderi fără scop lucrativ.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că, în realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, astfel că stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosință asupra unei sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui chemat să repare prejudiciul.

3.2. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților și-a întemeiat recursul pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței și, pe cale de consecință, respingerea în tot a acțiunii reclamantei, astfel cum a fost modificată, în principal pe cale de excepție iar, în secundar, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea recursului a susținut, în contextul expunerii unui scurt istoric al cauzei, că sentința de fond este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, art. 18 și art. 19, raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004, precum și a art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

Apreciază recurentul-pârât că în mod greșit instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii ridicată în temeiul prevederilor art. 19 raportat la art. 8 din Legea 554/2004.

Cererea de plată din prezenta cauză a fost soluționată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, care a fost contestată în dosarul nr. x/2018 și prin care decizia contestată a fost anulată, iar Fondul a fost obligat să analizeze pe fond cererile de plată.

În acest sens, a invocat dispozițiile art. 8 din Legea 554/2004, conform cărora acțiunea în anularea actului administrativ trebuie să conțină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât și repararea pagubei cauzate.

Cu privire la excepția tardivității, consideră că în mod greșit instanța de judecată a respins-o, încălcând dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 și principiul specialia generalibus derogant, având în vedere că reclamanta putea solicita despăgubiri pentru pretinsa întârziere în soluționarea cererii de plată cel mai târziu odată cu comunicarea deciziei de soluționare a acesteia, și nu după 3 ani, acțiunea de față fiind tardivă în raport cu prevederile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 și art. 8 și 19 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, având în vedere faptul că recurenta-reclamantă a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor, la care solicită în prezenta cauză aplicarea de penalități/dobânzi, și cum nu există niciun motiv să nu fi solicitat aceste daune moratorii odată cu debitul principal, respectiv în cadrul dosarului nr. x/2018, consideră că acțiunea de față este tardivă, în raport cu dispozițiile legii speciale.

A mai făcut recurentul referire la respingerea excepției prescripției, apreciind că în mod eronat instanța de fond a respins-o considerând că acțiunea este în termen față de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, în raport cu împrejurarea că reclamantei nu i s-a comunicat un act administrativ de refuz al plății, termenul prevăzut la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 fiind un termen de decădere.

A mai solicitat recurentul admiterea excepției prematurității acțiunii și admiterea excepției lipsei de interes, concluzionând că FGA nu este un asigurător și nu preia ope legis obligațiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorului de asigurare, ca unic creditor de asigurare care detine mai multe creante de asigurare, de consecințele insolvenței unui asigurător.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, după cum se va arăta în continuare.

Demersul judiciar al reclamantei, astfel cum a fost modificat prin cererea depusă la 11.06.2021, vizează obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 3/16/2016 constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011, respectiv suma de 35.045,93 RON, calculate până la data de 6/9/2021 și în continuare până la data plății efective, și, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin acțiunea introductivă reclamanta a solicitat constatarea existenței unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată menționate și să se dispună obligarea acestuia la soluționarea de îndată a cererii de plată respective, în conformitate cu dispozițiile legale, iar modificarea acțiunii prin cererea formulată la 11.06.2021 s-a datorat emiterii Deciziei nr. 14452/03.05.2018 prin care pârâtul a respins cererea de plată a reclamantei.

1.1. Înalta Curte, analizând cu prioritate recursul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, care privește soluția instanței asupra excepțiilor invocate prin întâmpinarea la cererea modificatoare, a inadmisibilității și a tardivității, constată că recurentul-pârât a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. prin raportare la soluția primei instanțe pronunțate asupra excepțiilor invocate prin întâmpinare, clamând încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează aceste instituții.

Referitor la pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta a fost invocat formal, recurentul-pârât neaducând nicio critică din perpsectiva acestui motiv de casare.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., se reține că, în înțelesul textului legal menționat, încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

De asemenea, este de observat că prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

A susținut recurentul-pârât că raționamentul instanței de fond asupra excepției inadmisibilității a fost bazat pe o interpretare eronată a art. 19 coroborat cu art. 8 din Legea nr. 554/2004 și a considerentelor reținute de instanța supremă prin Decizia nr. 22/2019, pronunțată într-un recurs în interesul legii.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, pe care le apreciază nefondate, și în acord cu prima instanță, Înalta Curte reține că acțiunea reclamantei este admisibilă.

Potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004, acțiunea în despăgubire pentru repararea pagubei produse printr-un act administrativ nelegal este subsecventă acțiunii principale având ca obiect anularea actului, fiind o latură intrinsecă a acelui litigiu de contencios administrativ, iar acest text de lege nu condiționează admisibilitatea cererii în despăgubire formulate pe cale separată de faptul cunoașterii sau nu, de către reclamant, a întinderii pagubei încă de la data emiterii actului administrativ nelegal.

La baza stabilirii răspunderii patrimoniale a autorității stă culpa acesteia, concretizată în emiterea unui act nelegal sau în refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, putându-se constata numai în cadrul unei acțiuni în ilegalitatea unui act administrativ sau a unui refuz al autorității de a rezolva o cerere, deci în cadrul unei acțiuni în anulare. În ipoteza formulării separate a acțiunii în răspundere patrimonială, permisă de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, trebuie făcută dovada ilegalității actului administrativ sau a refuzului printr-o sentință judecătorească definitivă.

Or, în cauza de față este incidentă această ipoteză, reclamanta solicitând anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise de FGA în cadrul dosarului nr. x/2018, soluționat definitiv la 13.10.2021, în sensul constatării nelegalității deciziei atacate și a anulării acesteia, litigiul vizând, prin urmare, refuzul nejustificat de soluționare a cererii de plată și nu acordarea de daune moratorii prin acțiunea principală, întrucât partea nu a solicitat la acel moment și despăgubiri pentru rezolvarea cu întârziere a cererii de plată.

Cum întinderea prejudiciului nu putea fi cunoscut cu certitudine decât în urma pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive, prin care să se stabilească obligația autorității pârâte de a soluționa cererea de plată, nu se poate susține cu suficient temei că acțiunea separată a reclamantei pentru despăgubiri întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 ar fi inadmisibilă pentru motivul că cererea de plată în discuție a fost deja soluționată prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 și există o hotărâre judecătorească definitivă. Aceasta, întrucât prin hotărârea judecătorească de anulare a deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise de FGA, instanța nu a obligat recurentul-pârât în mod direct la plata de despăgubiri, ci l-a obligat la analizarea pe fond a cererii, ținând cont de faptul că singurul motiv analizat și care a stat la baza deciziei de respingere a fost acela al depășirii plafonului de 450.000 RON.

Împrejurarea că nu are ca obiect anularea sau contestarea unei decizii de respingere totală sau parțială, emisă în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, a sumelor pretinse de reclamantă, nu are relevanță în determinarea caracterului admisibil al acțiunii de față, întrucât nu era necesar a se dispune o soluție de respingere totală sau parțială a sumelor pretinse de reclamantă, pentru ca aceasta să poată formula și o acțiune în despăgubiri întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Așadar, contrar apărărilor pârâtului, nu se poate concluziona în sensul existenței unui fine de neprimire în situația în care reclamanta ar fi cunoscut întinderea pagubei chiar de la formularea acțiunii în anulare, însă a ales să introducă cererea în despăgubiri pe cale separată, un atare drept de opțiune cu privire la modalitatea în care înțelege să acționeze fiind prevăzut de legiuitor prin normele cuprinse la art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Nici prevederile art. 8 alin. (1) din același act normativ, a căror încălcare a fost susținută de recurentul-pârât, nu sunt de natură a modifica această concluzie, textul legii folosind sintagma "poate sesiza instanța pentru (...) repararea pagubei cauzate", confirmând, așadar, că solicitarea despăgubirilor odată cu formularea acțiunii în anularea actului vătămător reprezintă un drept, iar nu o obligație a părții vătămate.

Referitor la excepția tardivității acțiunii, de asemenea, se reține că în mod legal a fost respinsă de prima instanță, în raport cu prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, conform cărora:

"(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare", întrucât în cauză este vorba de despăgubirile acordate în materia contenciosului administrativ, întemeiate pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, ce fac trimitere la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din aceeași lege, care se calculează de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Or, termenul de un an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este un termen de prescripție, iar decizia prin care refuzul Fondului de plată a fost declarat nelegal a devenit definitivă în anul 2021, așadar dreptul la acțiune s-a născut de la acel moment, cererea modificatoare fiind formulată în termenul prevăzut de acest text de lege.

Argumentele recurentului vizând o așa-zisă respingerea a excepției prescripției nu pot fi analizate, Înalta Curte constatând că recurentul-pârât nu a invocat la fond excepția prescripției iar instanța de fond s-a pronunțat doar asupra excepției inadmisibilității și tardivității.

Referitor la celelalte critici formulate de recurent, care a solicitat admiterea excepției prematurității și a excepției lipsei de interes, Înalta Curte constată că aceste aspecte nu au fost puse în discuția instanței de fond.

De altfel, în realitate, acestea reprezintă apărări sub aspectul normelor legale incidente, nefiind veritabile critici de nelegalitate aduse sentinței de fond din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Distinct de acest aspect, instanța de control judiciar va analiza susținerile recurentului-pârât prin prisma considerentelor sentinței atacate, raportat la precizările reclamantei conform cărora prejudiciul a fost cauzat, dintr-o primă perspectivă a nesoluționării cererii sale de plată în termen legal, iar dintr-o a doua perspectivă a emiterii unui act administrativ nelegal, și anume decizia FGA nr. 14452/2018.

În ceea ce privește prima perspectivă invocată de reclamantă, instanța de control judiciar amintește faptul că soluționarea cu întârziere a unei cereri administrative sau nesoluționarea acesteia în termenul prevăzut de lege reprezintă un act administrativ asimilat distinct de actul administrativ tipic anulat de instanța de judecată în mod definitiv.

În speță, reclamanta nu face dovada existenței unui act administrativ asimilat constând în nesoluționarea în termen a unei cereri, care să fi fost cenzurat prin hotărâre judecătorească definitivă, astfel că nu este justificată situația premisă la care face trimitere art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, interpretat prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 22/2019, pronunțată în recurs în interesul legii. În concluzie, nu există vreun temei pentru a recunoaște dreptul la despăgubire solicitat de reclamantă în intervalul cuprins între a 31-a zi de la data înregistrării cererii administrative la pârât și data inițială a soluționării cererii.

În referire la a doua perspectivă reliefată, Înalta Curte reține că actul administrativ tipic a fost anulat de instanțe în mod definitiv, ca urmare a nelegalității aplicării plafonului de 450.000 RON cererilor de plată ale reclamantei.

Ulterior, în urma reanalizării cererii de plată, pârâtul a concluzionat asupra cererii reclamantei în sensul că era îndreptățită să beneficieze de plata creanței de asigurare solicitate, achitând la data de 29.10.2021 suma solicitată cu titlu de despăgubire.

În aceste condiții, întrucât motivul pentru care reclamanta nu a încasat până la data de 29.10.2021 suma solicitată este generat de efectul respingerii cererii sale de plată prin decizia nr. 14452/03.05.2018, reclamanta este îndreptățită să pretindă despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin nelegala respingere a cererii, în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Prejudiciul pretins constă în lipsa de folosință a despăgubirii la care reclamanta era îndreptățită, drept recunoscut pe cale litigioasă și succedat de plata efectuată de pârât, în intervalul cuprins între data inițială de soluționare a cererii, respectiv 03.05.2018, și data plății efectuate de pârât la 29.10.2021. Așadar, lipsa de folosință a despăgubirii a fost cauzată de actul administrativ emis nelegal de pârât, prin care s-a respins cererea de plată, fiind îndeplinită astfel și cerința legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Cât privește cuantumul prejudiciului, Înalta Curte constată că sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, potrivit cărora "Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare (...)."

De asemenea, sunt incidente prevederile art. 3 alin. (2) și (3) din O.G. nr. 13/2011 care prevăd că "Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale. (...)" iar "în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%."

Față de considerentele arătate, reține că în mod corect a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată a reclamantei, astfel cum a fost modificată, fiind obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 13.780 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, soluția primei instanțe fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor legale incidente.

1.2. În ceea ce privește recursul exercitat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte constată argumentele recurentei sunt circumscrise motivului de casare referitor la pronunțarea soluției cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, astfel cum este reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din această perspectivă partea a susținut, în primul rând, încălcarea dispozițiilor art. 1531 și 1535 din C. civ., considerând că soluția primei instanțe de a obliga pârâtul la plata de despăgubiri doar de la data emiterii deciziei de respingere contravine principiului reparării integrale a prejudiciului, fiind îndreptățită la plata de daune interese pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul în care pârâtul trebuia să facă plata despăgubirilor și momentul în care a făcut efectiv această plată.

Astfel, a opinat că momentul în care pârâtul trebuia să facă plata se impunea a fi stabilit conform art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, care instituie un termen legal de 30 de zile pentru soluționarea cererii adresate unei autorități publice, ori de câte ori printr-o lege specială, în speță Legea nr. 213/2015, nu este stabilit un termen expres.

Contrar alegațiilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reține că soluția instanței de fond a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente.

Într-adevăr, art. 1531 din C. civ. prevede la alin. (1) dreptul creditorului la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a neexecutării unei obligații bănești, iar art. 1535 alin. (1) din același act normativ prevede că, "în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească un prejudiciu."

Însă, în prezenta cauză, recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea modificatoare pe dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a căror aplicare este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești definitive prin care să fie cenzurat pretinsul act administrativ asimilat nelegal, respectiv nesoluționarea în termen sau refuzul nejustificat de soluționare, imputat de aceasta pârâtului ulterior împlinirii termenului de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată.

Or, o astfel de hotărâre judecătorească care să servească drept temei pentru repararea prejudiciului prin acordarea de despăgubiri ca urmare a anulării unui act administrativ este cea prin care s-a dispus anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada ulterioară emiterii actului, nu și pentru perioada anterioară, între data înregistrării cererii de plată și data emiterii actului cenzurat, pentru care nu au fost administrate dovezi în ceea ce privește conduita culpabilă a pârâtului.

Deși este reală susținerea recurentei-reclamante în sensul că legea specială aplicabilă, și anume Legea nr. 213/2015, nu prevede un termen de soluționare a cererilor de plată, acest aspect nu este de natură a conduce, în situația dedusă judecății, la concluzia potrivit căreia acordarea despăgubirilor doar pentru perioada ulterioară emiterii deciziei de respingere ar contraveni principiului reparării integrale a prejudiciului.

Aceasta, întrucât hotărârea judecătorească definitivă prin care se cenzurează actul administrativ al pârâtului vizează exclusiv anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018, așadar, doar din acel moment și urmarea acelui act s-a conturat existența faptei ilicite a autorității pârâte, constând în fapta culpabilă a emiterii deciziei cu greșita interpretare a Legii nr. 213/2015, precum și raportul de cauzalitate între actul nelegal emis și prejudiciul suferit.

Altfel spus, prin actul nelegal emis de pârât în sensul respingerii cererii de plată, recurenta-reclamantă a fost împiedicată să beneficieze de folosința creanței de asigurări, din acel moment fiind confirmată existența vinovăției pârâtului, având în vedere că prin actul respectiv a realizat prima analiză a cererii doar din perspectiva aplicării plafonului de 450.000 RON reținând depășirea acestuia, deci nu pe fondul pretenției solicitate, și până la data de 29.10.2021 când a fost reanalizată cererea de plată și achitată suma menționată.

Nici susținerile recurentei referitoare la încălcarea art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, nu pot fi primite.

Pornind de la definiția creanței de asigurare prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, astfel cum a fost interpretată prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este de observat că art. 64 din Norma CSA nr. 14/2011 nu este aplicabil procedurii reglementate de Legea nr. 213/2015. Astfel, în conformitate cu art. 1 alin. (2) din Norma CSA nr. 14/2011, prin contractul de asigurare este acoperită doar răspunderea proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciul produs unei terțe persoane prin intermediul vehiculului, și nu răspunderea asigurătorului RCA pentru fapta proprie, în cauză recurenta-reclamantă având calitatea de asigurător CASCO, care s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite.

Sub acest aspect sunt relevante și dispozițiile art. 37 din aceeași Normă ASF aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, care prevăd următoarele:

"Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2 %, calculată pentru fiecare zi de întârziere."

De asemenea, din interpretarea art. 64 din Normă, invocat de recurenta-reclamantă, rezultă că acesta se referă la penalități de întârziere ce sunt în strictă legătură cu modalitatea de îndeplinire de către asigurătorul RCA a obligației de plată a despăgubirii în cadrul acțiunii în regres exercitate în temeiul art. 2210 din C. civ. privind subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului său, nefiind izvorâte din contractul de asigurare încheiat de asigurătorul RCA cu persoana vinovată de producerea accidentului.

Prin urmare, creanțele de asigurări în sensul legii speciale, nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, nu conțin sume cu titlu de penalități de întârziere datorate de asigurătorul RCA asigurătorului CASCO pentru neîndeplinirea la termen a obligației de plată a despăgubirilor.

De altfel, recurenta-reclamantă reproșează FGA întârzierea la plată a sumei de 13.780 RON și nu invocă o atare întârziere în privința asigurătorului RCA, pentru a fi aplicabil art. 64 din Norma în discuție, acesta nefăcând parte din reglementările legale privind contractul de asigurare, ci din partea a II-a a Normei nr. 14/2011 ce reglementează "normele tehnice privind avizarea, constatarea prejudiciilor și plata despăgubirilor."

Nefiind parte a reglementărilor legale privind contractul de asigurare, nu pot fi reținute drept valide susținerile reclamantei potrivit cărora obligația de plată a penalităților de întârziere către asigurătorul CASCO, solicitate ca efect al subrogării în drepturile asiguratului său, ar face parte din contractul de asigurare și ar reprezenta clauză obligatorie a acestui contract.

Așa cum s-a arătat, penalitățile de întârziere nu reprezintă despăgubiri, în sensul art. 4 lit. a) din Legea nr. 213/2013, deoarece nu sunt stabilite în legătură cu riscul asigurat, ci cu modalitatea de îndeplinire de către asigurătorul RCA a propriilor obligații legale de plată către asigurătorul CASCO care s-a subrogat în drepturile asiguratului său, fiind, așadar, în strânsă și strictă legătură cu o culpă a asigurătorului RCA, care nu face însă obiectul analizei de față.

Cât privește cea de-a treia critică a recurentei aduse sentinței de fond, ce vizează greșita aplicare a art. 3 din O.G. nr. 13/2011, în sensul că ar fi aplicabile normele cuprinse la alin. (2) și nu cele de la alin. (3) al textului, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi validată raportat la cadrul normativ incident situației deduse judecății.

Susține recurenta că raporturile juridice din care a rezultat obligația de plată sunt raporturi specifice decurgând din contractele de asigurare și din prevederile legale incidente în materia asigurărilor, raportându-se în sprijinul opiniei exprimate exclusiv la calitatea sa de asigurător.

Or, pornind de la scopul constituirii Fondului de Garantare a Asiguraților, și anume acela de a proteja creditorii de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, fiind o persoană juridică de drept public în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/2015, sens în care plătește despăgubiri, indemnizații sau prime de asigurare în cazul falimentului unui asigurător, însă nu preia ope legis obligațiile acestuia, nefiind succesorul său în drepturi și obligații, Înalta Curte apreciază că nu se poate susține cu suficient temei că raporturile juridice dintre Fondul de Garantare a Asiguraților și recurenta-reclamantă s-ar circumscrie raporturilor juridice subsumate exploatării unei întreprinderi, cum pretinde recurenta.

Daunele moratorii sunt despăgubiri bănești ce reprezintă echivalentul prejudiciului provocat creditorului prin întârzierea executării obligației asumate contractual de către debitor, iar raporturile dintre recurenta-reclamantă și FGA nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în accepțiunea art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., raționamentul primei instanțe sub acest aspect fiind, ca atare, unul corect.

Referitor la cererea recurentei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține, față de dispozițiile art. 451-453 din C. proc. civ., aplicabile în materie, că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenței procesuale a fiecărei părți în procesul civil și, totodată, că au caracter de sancțiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală și culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții.

Cum, în prezenta cauză, ambele părți au formulat cereri de recurs împotriva sentinței de fond, iar soluția instanței de control judiciar este de respingere a ambelor recursuri, ca nefondate, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de recurenta-reclamantă.

Pentru argumentele expuse în precedent, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 sau pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge, ca nefondate, ambele recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 1482 din 5 septembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.