ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4088/2023

Ședința publică din data de 26 septembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 30.03.2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, să se constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/26.08.2016 și să se dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată respective, în conformitate cu dispozițiile legale; cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta a formulat cerere adițională - modificatoare prin care a solicitat în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/26.08.2016 constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Normei aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, respectiv suma de 1.429,16 RON, calculate până la data de 25.06.2021 și în continuare până la data plății efective, și, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civilă nr. 1658 din 12 noiembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității, tardivității și prescripției, invocate de pârât prin întâmpinarea la cererea modificatoare; a admis excepția de prematuritate a acțiunii, astfel cum a fost modificată, invocată din oficiu; a respins acțiunea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca prematur promovată; a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost modificată.

În dezvoltarea recursului a susținut, în contextul unei succinte expuneri a situației de fapt, că nelegalitatea hotărârii primei instanțe reiese din faptul că acțiunea ce face obiectul prezentului dosar a fost întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, îndeplinind condițiile prevăzute de acest text de lege, respectiv: să existe un act administrativ ilicit și să fie introdusă în termen de 1 an de la data la care prejudiciul a fost sau putea fi cunoscut.

Astfel, contrar celor reținute de prima instanță, a susținut că aceste condiții au fost îndeplinite odată cu soluționarea dosarului nr. x/2018 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a reținut că în mod greșit a respins Fondul de Garantare a Asiguraților cererea de plată a A., invocând depășirea plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare, și a fost obligat la soluționarea pe fond a cererii. Prin urmare, în prezent există certitudinea existenței unui act administrativ nelegal reprezentat de refuzul de plată.

În ceea ce privește prejudiciul a arătat că problema determinării acestuia este depășită, deoarece, deși nu este strict determinat, prejudiciul este ușor determinabil, cu atât mai mult cu cât sumele solicitate sunt sume pe care A. ar fi trebuit să le primească de la B. în temeiul dreptului de regres, iar potrivit prevederilor legale cererea de plată trebuie însoțită de documente doveditoare, în funcție de natura acestora intervenind situații distincte.

O primă situație este aceea în care sumele solicitate de A. au fost stabilite deja prin hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu cu asiguratul falit, fiind atașate cererii dosarul de daună deschis de A., în baza căruia a fost făcută plata către persoana prejudiciată, și hotărârea judecătorească prin care a fost recunoscut dreptul A. împotriva B..

A doua situație este cea în care A. nu a reușit să depună acțiune împotriva B., aceste sume fiind solicitate de la B. și, ulterior, de la Fondul de Garantare a Asiguraților, în baza dosarului de daună întocmit de A., aspectul comun ambelor situații, respectiv comun tuturor cererilor de plată, constând în faptul că pentru toate sumele solicitate de A. există un dosar de daună întocmit de asigurător, conform regulilor specifice aplicabile.

Față de prevederile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, citate în cuprinsul cererii de recurs, a conchis recurenta arătând faptul că rolul Fondului de Garantare a Asiguraților în analiza pe fond a cererilor de plată este pur formal, de vreme ce toate cererile de plată sunt deja însoțite de dosarele de daună deschise și întocmite de asigurători cu respectarea normelor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat și a condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare. Argumentul invocat de recurentă în sensul arătat constă în faptul că plățile pe care Fondul a început să le facă ulterior soluționării definitive a dosarului nr. x/2018, au corespuns sumelor solicitate de A., așa încât este evident că în acest moment nu poate fi pus sub semnul întrebării caracterul determinabil și cert al prejudiciului.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 15 iulie 2022, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate în legătură cu soluționarea prezentei cauze.

Recurenta-reclamantă a depus concluzii scrise prin intermediul cărora, în esență, a reluat susținerile formulate prin cererea de recurs și a solicitat obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, în dovedirea cărora a depus înscrisuri.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și a apărărilor invocate de intimatul-pârât prin întâmpinările formulate în cauză, raportat la dispozițiile legale aplicabile în materie, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge în consecință pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

În cauza de față, motivul de casare invocat nu este incident, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale incidente în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

În esență, criticile recurentei-reclamante vizează aplicarea greșită a cadrului legislativ incident în materie, respectiv dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, considerând că în mod greșit a reținut prima instanță neîndeplinirea în cauză a condițiilor prevăzute de acest text de lege pentru promovarea unei acțiuni de acest tip, anume să existe un act administrativ ilicit și acțiunea să fie introdusă în termen de 1 an de la data la care prejudiciul a fost sau putea fi cunoscut. Mai exact, a susținut că aceste condiții au fost îndeplinite odată cu soluționarea dosarului nr. x/2018 de către Înalta Curte de Casație și Justiție și că, în prezent, există certitudinea existenței unui act administrativ nelegal constând în refuzul de plată. În plus, în ceea ce privește prejudiciul, a arătat că acesta, deși nu este strict determinat, este ușor determinabil.

Așadar, critica părții se fundamentează pe argumentul conform căruia instanța de fond nu a avut în vedere faptul că intimatul-pârât a început să facă plăți după soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2018 de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Deși este real că la data de 29 octombrie 2021, deci ulterior soluționării definitive a dosarului nr. x/2018, Fondul de Garantare a Asiguraților a procedat la plata unor creanțe de asigurări către A., din probatoriul administrat în cauză nu rezultă dovezi certe în sensul că una dintre aceste plăți este cea vizată de cererea ce face obiectul prezentei cauze. Prin urmare, nefiind susținute de un suport probator corespunzător, alegațiile recurentei-reclamante nu pot fi primite.

Pe de altă parte, este de observat că, în cadrul dosarului amintit, s-a dispus doar anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care a fost respinsă cererea de plată vizând pretinsa creanță de asigurări solicitată de A., cu obligarea pârâtului la analiza pe fond a cererii respective de plată, fără însă a fi confirmată sau infirmată existența creanței litigioase. Cum, în cauză, creanța principală solicitată de A. în calitate de creditor de asigurări nu a fost confirmată, dar nici infirmată de către instanța de judecată, iar Fondul de Garantare a Asiguraților nu recunoaște existența acesteia prin plată, nu i se poate imputa reclamantei omisiunea de a nu fi solicitat despăgubiri în forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale odată cu acțiunea în anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018.

Prin urmare, nu se poate concluziona că reclamanta ar fi avut, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea prejudiciului pretins sub forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale încă de la data formulării acțiunii în anulare, devreme ce instanța a fost învestită, în dosarul nr. x/2018, exclusiv cu anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018, nu și cu analiza pe fond a cererilor de plată a creanțelor de asigurări.

Recurenta-reclamantă a indicat drept faptă ilicită neacordarea despăgubirii solicitate prin respingerea cererii de plată promovate în calitate de creditor de asigurare al B. prin decizia nr. 14452/03.05.2018, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani solicitate cu titlu de creanță de asigurare respinsă prin cererea de plată, apreciind astfel că legătura de cauzalitate este în mod evident îndeplinită în cauză.

Din analiza acelei decizii rezultă însă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea nelegală de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON.

Or, atât timp cât soluționarea cauzei respective nu a vizat fondul cererilor de plată, ci depășirea plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare, în interpretarea nelegală dată de pârât dispozițiilor legale menționate, nu se poate susține cu suficient temei că ar fi îndeplinite în speță condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, referitoare la existența unui act administrativ ilicit și cunoașterea sau posibilitatea cunoașterii prejudiciului, urmarea soluționării definitive a dosarului nr. x/2018 de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Aceasta, deoarece, efectul anulării deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise nelegal de pârâtul FGA nu este recunoașterea dreptului pretins, ci obligarea acestuia la analizarea pe fond a cererii de plată, la verificarea concretă a dosarului de daună, pentru a vedea, în raport de prevederile legale aplicabile în materie, dacă reclamanta este îndreptățită sau nu la suma solicitată.

La fond, din probatoriul administrat în dosar nu a rezultat însă că intimatul-pârât a soluționat pe fond cererea de plată ce face obiectul prezentei cauze și a achitat suma pretinsă prin aceasta și nici că ar fi emis o altă decizie de respingere totală sau parțială a pretențiilor formulate prin cererea de plată în discuție.

În aceste condiții, în mod corect instanța de fond a reținut că dreptul reclamantei la despăgubirile pretinse sub forma penalităților de întârziere sau dobânzii legale nu a devenit actual prin anularea deciziei Fondului de Garantare a Asiguraților nr. 14452/03.05.2018, acesta fiind condiționat de modalitatea în care autoritatea pârâtă va analiza pe fond cererea de plată în îndeplinirea obligației de executare a hotărârii definitive pronunțate în dosarul nr. x/2018.

În recurs, intimatul - pârât a depus, odată cu întâmpinarea, Decizia nr. 44570/10.01.2022, prin care a respins cererea de plată nr. x/13.12.2016 ca fiind tardiv formulată.

Având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a hotărârii de fond, aceasta fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză, argumentele expuse în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea acesteia, Înalta Curte va respinge ca nefondat demersul judiciar inițiat de recurenta-reclamantă, cu consecința păstrării ca legale a sentinței atacate.

Pentru argumentele expuse, nefiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același Cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă și va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1658 din 12 noiembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 26 septembrie 2023.