ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2219/2015

Decizia nr. 2219/2015

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin Cererea înregistrată inițial sub nr. x/114/2011 pe rolul Tribunalului Buzău, secția I civilă, și reînregistrată sub nr. x/114/2011* pe rolul Tribunalului Buzău, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, ca urmare a admiterii excepției de necompetență funcțională, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. prin mama sa O., au chemat în judecată pe pârâta SC Q. SA, solicitând instanței obligarea acesteia la plata de daune materiale și morale cu penalități de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere la sumele acordate, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Încheierea pronunțată la data de 2 mai 2012, prima instanță a respins cererea formulată de pârâta SC Q. SA de a fi introduși în cauză în calitate de intervenienți forțați ai moștenitorilor persoanei decedate vinovată de producerea accidentului, având în vedere că în temeiul dispozițiilor Legii nr. 136/1995 și a Normelor CSA/2010 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidentele de vehicule, asigurătorul are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat. Astfel, s-a concluzionat că răspunderea pârâtei este una contractuală rezultând din contractul de asigurare și nu una ce rezidă din răspunderea civilă delictuală.

Prin Sentința nr. 2720 din 15 octombrie 2012, Tribunalul Buzău a respins acțiunea formulată de reclamanții C., O. și P. prin mama sa O., a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B., D., E., F., G. și H., I., J., K., L., M. și N., în contradictoriu cu pârâta SC Q. SA și a obligat pârâta la plata către reclamanți a următoarelor sume cu titlu de despăgubiri: sumele de câte 150.000 RON fiecare către reclamanții A. și B. cu titlu de despăgubiri morale; sumele de 150.000 RON cu titlu de despăgubiri morale și de 30.000 RON despăgubiri materiale către reclamantul D.; sumele de câte 150.000 RON fiecare către reclamanții E., F., G. și H. cu titlu de despăgubiri morale; sumele de câte 30.000 RON fiecare către reclamanții I., J. și K. cu titlu de despăgubiri morale; sumele de 400.000 RON cu titlu de despăgubiri morale și de 60.000 RON despăgubiri materiale către reclamanta L.; suma de 200.000 RON cu titlu de despăgubiri morale către reclamantul M.; suma de 30.000 RON cu titlu de despăgubiri morale către reclamanta N.

Prin aceeași sentință a fost obligată pârâta la plata de penalități de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere la sumele acordate începând cu data rămânerii irevocabile a prezentei sentințe și până la plata efectivă a acestei sume.

În baza art. 274 C. proc. civ. a fost obligată pârâta la plata sumei de 4.683,57 RON cheltuieli de judecată către reclamanta L. reprezentând onorariu de avocat și cheltuieli de deplasare.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că la data de 2 decembrie 2012, R. a condus autoturismul proprietate personală cu număr de înmatriculare S. pe DN2 - E85, și pe fondul imprudenței în conducere precum și a nepăstrării unei distanțe suficiente, a intrat în coliziune cu semiremorca tractată de autotractorul cu număr Ș. proprietatea SC T. SRL, care circula pe aceeași direcție de deplasare și era condus de numitul Ț.

În urma producerii accidentului a rezultat avarierea autovehiculelor implicate, decesul conducătorului auto R. precum și decesul numiților U., V. și W. toți pasageri în autoturismul cu număr de înmatriculare S.

Această situație de fapt nu a fost contestată de niciuna dintre părțile în proces, iar prin Rezoluția Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău pronunțată în Dosarul nr. x/P/2010 s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de numitul R. pentru infracțiunile prevăzute de art. 178 alin (1), (2) și (5) C. pen. întrucât a intervenit decesul persoanei vinovate de producerea evenimentului rutier.

S-a mai reținut că la momentul producerii accidentului, autoturismul condus de defunctul R. deținea asigurare RCA, încheiată la SC Q. SA, cu valabilitate 29 iulie 2010 - 28 ianuarie 2011, iar valoarea limită maximă de despăgubire în cazul unui eveniment rutier era la data producerii accidentului de 2.500.000 euro.

Raportat la această situație de fapt, prima instanță a reținut în drept că în conformitate cu prevederile art. 49 și art. 50 din Legea nr. 136/1995 și art. 26 alin. (1) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule aprobate prin Ordinul nr. 21/2009 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, asigurătorului RCA îi revine obligația de a repara prejudiciile suferite, de ordin material și moral, în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat.

În ceea ce privește pe reclamanții C., O. și P. prin mama sa O., prima instanță a respins acțiunea, ca neîntemeiată, reținând că deși reclamantul C. este soțul defunctei W., din probatoriile administrate în cauză a rezultat că cei doi soți, chiar dacă nu erau divorțați, erau separați în fapt de mai multă vreme, defuncta W. întreținând la momentul decesului relații de concubinaj cu șoferul vinovat de producerea accidentului, R., în al cărui autoturism călătorea.

Astfel, tribunalul a apreciat ca fiind nejustificată și a respins cererea reclamantului C. privind acordarea de daune morale în cuantum de 750.000 RON.

În ceea ce privește însă pe reclamanta O., prima instanță, chiar dacă a reținut că la momentul decesului numitului U. întreținea relații de concubinaj cu acesta, urmând să se căsătorească și că din relația acestora urma să se nască un copil, nu a putut considera acțiunea ca fiind întemeiată nefăcându-se în cauză dovada relației de rudenie între reclamantă și defunct, care să o îndreptățească la solicitarea de daune morale.

De asemenea, în ceea ce privește pe minorul P., născut la data de 22 aprilie 2011, în numele căruia s-a formulat acțiunea de către mama sa O., instanța a reținut că la momentul decesului numitului U. acesta nu era încă născut, iar paternitatea în ceea ce îl privește nu a fost stabilită.

Astfel, nefăcându-se dovada gradului de rudenie între reclamanții O. și P. și victima accidentului rutier U., prima instanță a respins acțiunea acestora.

La data decesului, numita W. avea vârsta de 45 ani și a lăsat în urma sa o familie compusă din cei doi părinți, 5 fii și trei frați.

La stabilirea cuantumului daunelor morale ce au fost acordate membrilor familiei acesteia, instanța a avut în vedere relațiile de familie și gradul de rudenie dintre reclamanți și persoana decedată, gradul de afecțiune manifestat între rude, gradul de influențare a relațiilor de familie ulterior evenimentului și nu în ultimul rând vârsta defuncților.

Tribunalul a considerat astfel că reclamanții B. și A., părinții decedatei au o vârstă la care aveau nevoie de ajutorul fiicei lor defuncte, fiind evidentă suferința cauzată de decesul acesteia la o vârstă la care putea să își ajute atât părinții cât și pe cei cinci fii chiar dacă aceștia nu erau minori.

De asemenea, instanța a considerat că prin probele administrate în cauză, înscrisuri și proba testimonială, s-a făcut dovada daunelor materiale solicitate de fiul defunctei, D., cel care s-a ocupat de înmormântarea acesteia și de pomenirile ulterioare conform obiceiurilor.

În ceea ce privește pe frații defunctei W. (I., J. și K.) instanța de fond a apreciat că și aceștia sunt îndreptățiți la daune morale având în vedere gradul de rudenie și relațiile de afecțiune față de aceasta.

În ceea ce privește pe reclamanta L., la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale și materiale s-au avut în vedere, pe lângă criteriile anterior expuse (relații de rudenie, de afecțiune) și în plus suferința reclamantei la decesul în același accident atât a soțului său V., cât și a fiului în vârstă de 21 ani, U., fiind evident astfel că relațiile de familie ale reclamantei, cât și a fiului său M., în urma decesului soțului și fiului și respectiv tatălui și fratelui au fost puternic afectate, având în vedere și vârsta celor doi defuncți de 46 ani și respectiv 21 ani.

S-a reținut de către instanță că reclamanta L. a făcut dovada despăgubirilor materiale solicitate constând în cheltuielile de înmormântare și pomenirile ulterioare conform obiceiurilor pentru soțul și fiul său.

De asemenea, prima instanță a considerat ca fiind îndreptățită și cererea privind acordarea de daune morale formulată de sora defunctului V., reclamanta N., la stabilirea cuantumului avându-se în vedere aceleași aspecte invocate privind pe ceilalți reclamanți.

Reținând că pârâta SC Q. SA a fost notificată, precum și în temeiul dispozițiilor art. 36 din Norma CSA/2008, instanța a obligat pârâta și la plata de penalități de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere pentru sumele acordate începând cu data rămânerii irevocabile a acestei sentințe și până la plată efectivă a acestor sume.

Împotriva sentinței menționate au declarat apel, atât reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. prin mama sa O., cât și pârâta SC Q. SA.

Prin Decizia nr. 34 din 26 aprilie 2014, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins apelul reclamanților și a admis apelul pârâtei SC Q. SA, a redus cuantumul daunelor morale la care a fost obligată reclamanta, după cum urmează: câte 15.000 RON fiecare pentru reclamanții A. și B.; 15.000 RON către reclamantul D.; câte 15.000 RON fiecare către reclamanții E., F., G. și H.; câte 3.000 RON fiecare către reclamanții I., J. și K.; suma de 40.000 RON către reclamanta L.; suma de 20.000 RON către reclamantul M.; suma de 3.000 RON către reclamanta N.

În argumentarea soluției pronunțate, în ceea ce privește apelul declarat de SC Q. SA, instanța de control judiciar a reținut că, în cauză, persoana prejudiciată este un terț în raportul contractual dintre asigurător și persoana culpabilă, dar terțul în cazul decesului persoanei asigurate poate formula acțiune direct împotriva asigurătorului pe cale civilă.

S-a mai reținut că în doctrina juridică și practica judiciară s-a stipulat că în mod excepțional, în cazul în care întinderea răspunderii asiguratului determinată prin contractul de asigurare nu ar acoperi în întregime prejudiciul cauzat, ar fi posibil ca pentru diferența de prejudiciu să fie angajată răspunderea asiguratului, în condițiile răspunderii civile delictuale.

Prin urmare răspunderea asigurătorului în baza art. 54 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 republicată și modificată, privind asigurările, este o răspundere directă expres prevăzută de lege, persoana păgubită având posibilitatea de a solicita despăgubiri de la cel vinovat de producerea accidentului, doar pentru prejudiciul ce depășește limita obligației asigurătorului, iar în cauză solicitările reclamanților nu depășesc plafonul poliței RCA.

În privința daunelor materiale, s-a reținut că prima instanță a apreciat în mod just și corect cauza dedusă judecății, iar reclamanții care au solicitat aceste daune, respectiv L. și D. au dovedit pe bază de înscrisuri și declarații de martori că au cheltuit sume de bani cu înmormântare, pomeni și parastase după ritualul ortodox.

Cu privire la daunele morale, s-a reținut că s-a acordat în mod just acest drept dar în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, acesta a fost exagerat apreciat de către prima instanță și în acest sens apelul pârâtei s-a considerat a fi întemeiat.

S-a mai reținut că prima instanță a făcut o evaluare exagerată și nerealistă în stabilirea cuantumului despăgubirilor morale pentru reclamanți, cu caracter subiectiv, care a determinat o îmbogățire fără just temei a acesteia. Nu s-a ținut cont de faptul că autorul accidentului rutier este vinovat de producerea acestuia, de situația reală a rudelor celor decedați, nu s-au luat în considerare suferințele fizice și morale în mod rezonabil, după principiul judecării în echitate.

Astfel, atât instanțele naționale, cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul moral suferit.

În speță, s-a reținut că prima instanță nu a avut în vedere jurisprudența instanței supreme care consideră că ar trebui ținut cont de criterii de cuantificare obiective care sunt gradul de rudenie, relația reală între părți, gradul de vinovăție al victimei și al autorului prejudiciului, natura relațiilor de rudenie, familiale, legătura de cauzalitate.

Daunele morale acordate în cauză exced limitei rezonabile stabilită de jurisprudența, lipsind criteriul judecății în echitate.

Față de cele arătate, s-a respins apelul reclamanților care solicitau majorarea cuantumului daunelor materiale și morale și s-a admis apelul pârâtei cu consecința diminuării cuantumului daunelor morale potrivit dispozitivului.

Împotriva deciziei instanței de apel, atât reclamanții C., F., E., H., D., G., M., L., N., O., P., A., I., K., B. și J., cât și pârâta SC Q. SA au declarat recurs.

Prin Decizia nr. 2109 din data de 10 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de reclamanții C., F., E., H., D., G., M., L., N., O., P., A., I., K., B. și J. și de pârâta SC Q. SA împotriva Deciziei nr. 34 din 26 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a trimis cauza pe cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținându-se, în esență, incidența prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Pe rolul Curții de Apel Ploiești cauza a fost înregistrată sub nr. x/114/2011**.

În rejudecare, prin Decizia nr. 70 din 4 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au fost admise apelurile formulate de reclamanții C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., A., B. și de pârâta SC Q. SA, împotriva Sentinței nr. 2720 din 15 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Buzău.

A fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că a fost obligată pârâta la plata către reclamanta O. a sumei de 150.000 RON despăgubiri morale și majorează cuantumul sumelor acordate cu titlu de despăgubiri morale către fiecare dintre reclamanții I., J., K. și N., de la 30.000 RON la câte 90.000 RON pentru fiecare.

S-a redus cuantumul sumei acordate cu titlu de despăgubiri materiale către reclamanta L., de la 60.000 RON la 2.000 RON.

S-au menținut în rest dispozițiile sentinței.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar, cu privire la apelurile formulate de reclamanții C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., A., B. a reținut, în esență, că la stabilirea cuantumului daunelor morale, legislația în vigoare nu detaliază criteriile după care se stabilește acest cuantum, aprecierea fiind lăsată exclusiv la latitudinea instanțelor de judecată care se raportează la circumstanțele fiecărei cauze în parte.

Astfel, s-a arătat că instanța nu este ținută de eventuale date statistice rezultate din analiza jurisprudenței în materie a instanțelor românești sau a unor instanțe străine, indiferent de colectorul național sau internațional al acestor date.

Aceasta, nu înseamnă însă că instanța nu se poate raporta la jurisprudența națională, la cea europeană și la criteriile de stabilire a daunelor morale conturate de aceasta în vederea realizării unei justiții echitabile pentru toți cetățenii aflați în situații similare.

Curtea de apel a reținut că aprecierea prejudiciului nepatrimonial nu se rezumă la determinarea prețului suferinței fizice și psihice care sunt inestimabile, ci reprezintă aprecierea multilaterală a tuturor evenimentelor negative ale prejudiciului și implicația acestuia, pe toate planurile sociale ale apelanților-reclamanți.

Cât privește întinderea prejudiciului, aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât în funcție de împrejurările concrete ale speței, statuând în echitate, instanța urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă (cauza Tolstoi Miloslovski împ. RU).

În aceste condiții, instanța de apel, luând în considerare și orientativ jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârile pronunțate în cauzele Dâmbean împ. României, 23 iulie 2013 accident de circulație, încălcare art. 2 procedural; Voiculescu împ. României, 3 februarie 2009, accident de circulație, șoferul militar, încălcare art. 2 procedural), întrucât la acordarea despăgubirilor morale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, a apreciat că sumele de câte 150.000 RON cu titlu de despăgubiri morale, către fiecare dintre reclamanții A., B., D., E., F., G., H., de 400.000 RON cu titlu de despăgubiri morale către reclamanta L. și de 200.000 RON cu titlu de despăgubiri morale către reclamantul M., acordate de către Tribunalul Buzău, în primă instanță, corespund cerințelor unei juste și integrale despăgubiri.

S-a apreciat că sumele acordate cu titlu de despăgubiri morale către frații defunctei W., respectiv sumele de câte 30.000 RON, în favoarea apelanților-reclamanți I., J. și K. nu reprezintă o justă și integrală despăgubire pentru traumele suferite în urma dispariției surorii acestora, sub acest aspect, fiind admise apelurile formulate de reclamanți, schimbată în parte sentința apelată și majorat cuantumul sumelor acordate cu titlu de despăgubiri morale către fiecare dintre reclamanții I., J. și K., de la 30.000 RON la câte 90.000 RON pentru fiecare.

Astfel, în ceea ce privește aceste despăgubiri pentru daunele morale, Curtea a avut în vedere relațiile de rudenie dintre decedata W., pe de o parte și reclamanți B. și A., părinții acesteia, care au o vârstă înaintată la care aveau nevoie de ajutorul său, pe de altă parte dintre decedată și reclamanții D., E., F., G., H., fiii acesteia, care, chiar nefiind în stare de minoritate, aveau nevoie de sprijinul și ajutorul acesteia, precum și dintre aceasta și frații acesteia, respectiv reclamanții I., J. și K.; gradul de afecțiune existent între aceștia, împrejurarea că o parte dintre reclamanți au locuit și gospodărit împreună cu defuncta, împrejurarea că prin decesul acesteia a avut loc o dezmembrare a familiei, posibilitățile materiale pe care familia le avea anterior decesului numitei W., precum și starea familială.

De asemenea, s-a apreciat că, pentru compensarea traumelor de ordin psihic, având în vedere că reclamanții sunt membrii aceleiași familii, cu sentimente reciproce, această împrejurare este de natură să amplifice aceste traume, având în vedere faptul că fiecare dintre cei implicați, respectiv părinți, copii și frați au suferit în urma decesului acesteia, iar acest sentiment persistă în timp.

În ceea ce îl privește pe apelantul-reclamant C., instanța de apel a considerat că, în mod corect, prima instanță a reținut ca fiind nejustificată, imorală chiar, cererea acestuia privind acordarea daunelor morale, având în vedere separarea în fapt a reclamantului de numita W., de faptul că aceasta anterior datei decesului, întreținea relații de concubinaj cu șoferul vinovat de producerea accidentului, R., în al cărui autovehicul călătorea, considerând, date fiind toate aceste circumstanțe, că acordarea vreunei sume cu acest titlu ar constitui o îmbogățire fără just temei.

S-a mai reținut că, în urma producerii accidentului care a dus la avarierea autovehiculelor implicate, a survenit și decesul conducătorului auto, R., precum și a numiților U. și V.

În ceea ce o privește pe apelanta-reclamantă O., din declarația martorei Y. audiată de prima instanță a rezultat că aceasta întreținea relații de concubinaj cu defunctul U., iar la data producerii accidentului, era însărcinată. S-a arătat că, într-adevăr, cei doi nu erau căsătoriți legal, la momentul producerii accidentului, dar, potrivit art. 1391 alin. (2) C. civ., cu privire la repararea prejudiciului de natură nepatrimonială, "instanța judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri, ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane, care la rândul ei, ar putea dovedi un asemenea prejudiciu", nefiind prevăzută în ipoteza dovedirii unui asemenea prejudiciu, astfel cum s-a și realizat în speță, condiția rudeniei. Mai mult, art. 49 și 50 din Legea nr. 136/1995 nu operează nicio distincție între persoanele care au dreptul la despăgubiri în funcție de rudenie sau gradul acesteia, făcând referire doar la "persoana păgubită".

Apreciind că au fost dovedite în cauză consecințele negative suferite și de această reclamantă în plan psihic, urmare a decesului concubinului său, cu care urma să se căsătorească și cu care avea o relație deosebit de apropiată, instanța de apel a dispus obligarea pârâtei la plata către această reclamantă a sumei de 150.000 RON cu titlu de despăgubiri morale.

În ceea ce îl privește pe apelantul-reclamant minor P., s-a apreciat că, în mod corect, prima instanță a reținut că, la momentul decesului numitului U., acesta nu era încă născut, iar paternitatea în ceea ce îl privește nu a fost stabilită, respingând acțiunea față de acesta, urmare a nedovedirii gradului de rudenie și nici a suportării vreunui prejudiciu în urma decesului acestuia.

Cât privește apelul declarat de reclamanta L., instanța de control judiciar a apreciat că suma acordată acesteia de prima instanță, respectiv de 400.000 RON, cu titlu de daune morale, corespunde unei juste despăgubiri, date fiind, pe lângă criteriile expuse anterior (relații de afecțiune și rudenie), și suferința acesteia, produsă la decesul în același accident, atât a soțului, V., cât și a fiului, în vârstă de doar 21 de ani, U. Este evident că suma de 400.000 RON acordată cu acest titlu nu reprezintă un echivalent egal suferinței acesteia, întrucât instanța nu a stabilit prin daunele acordate valoarea vieții victimelor, viața fiind neprețuită, dar a încercat, prin raportarea la o serie de criterii obiective, stabilirea unei compensații de natură a ușura pierderea suferită, stabilindu-i o anume limită, prin raportare la jurisprudență, astfel încât să nu constituie o îmbogățire fără justă cauză pentru persoana care o primește.

Referitor la apelantul-reclamant M. (fiul defunctului V. și fratele defunctului U.), Curtea a considerat cuantumul sumei de 200.000 RON acordată de Tribunalul Buzău cu titlu de daune morale drept o compensare justă, apreciată în echitate pentru suferința profundă cauzată prin decesul tatălui și fratelui acestuia, pentru lipsirea pentru viitor de ajutorul care urma să-i fie acordat de tatăl său pe durata vieții acestuia din urmă, a destrămării relațiilor de familie și a tuturor celorlalte consecințe pe care dispariția acestor doi membri de familie le-a avut în viața acestui apelant-reclamant. Curtea a apreciat cuantumul acestei sume prin aplicarea principiului egalității de tratament față de apelanții-reclamanți frați și fii aflați în situații similare în această cauză (situația particulară a acestui reclamant, respectiv cuantumul mai mare al sumei acordate este dată de faptul că au pierit în accident atât fratele, cât și tatăl acestuia).

În ceea ce o privește pe apelanta-reclamanta N., instanța de apel a reținut că se impune și în acest caz, pentru asigurarea unui tratament egal persoanelor aflate în situații echivalente (aceasta fiind sora defunctului V.) majorarea cuantumului sumei acordate cu titlu de despăgubiri morale acesteia de la 30.000 RON la 90.000 RON.

Analizând motivul de apel invocat de apelanta-pârâtă SC Q. SA cu privire la modul de soluționare a excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată numai a asigurătorului, Curtea a reținut, în esență, că potrivit art. 49 și art. 50 din Legea nr. 136/1995 și art. 26 alin. (1) din normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule aprobate prin Ordinul nr. 5/2010 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, asigurătorului RCA îi revine obligația de a repara prejudiciile suferite (materiale și morale) în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat.

Conform prevederilor legale, asigurătorul va achita despăgubirea persoanei prejudiciate prin fapta asiguratului său. În ipoteza în care asigurătorul refuză în mod nejustificat plata despăgubirii, persoana prejudiciată are posibilitatea de a formula o acțiune în pretenții împotriva asigurătorului persoanei culpabile de producerea riscului. Prin urmare, deși persoana prejudiciată este un terț în raportul contractual dintre asigurător și persoana culpabilă, legea îi dă posibilitatea formulării unei acțiuni directe împotriva societății de asigurare în situația susmenționată.

Instanța de apel a apreciat că toate susținerile apelantei-pârâte vizând acest motiv de apel fac referire la situația în care acțiunea civilă ar fi fost promovată în cadrul procesului penal, recursul în interesul legii la care aceasta face referire are în vedere calitatea în care este chemat asigurătorul în procesul penal.

Prin urmare, s-a arătat că răspunderea asigurătorului în temeiul art. 54 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 este o răspundere directă, creditorul având posibilitatea de a solicita despăgubiri de la cel vinovat de producerea accidentului doar pentru prejudiciul care depășește limita obligației asigurătorului, limită stabilită prin norme aprobate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, însă, în prezenta cauză, solicitările apelanților-reclamanți nu depășesc plafonul poliței RCA.

Sub aspectul cuantificării despăgubirilor materiale solicitate, față de apelul formulat de apelanta-pârâtă SC Q. SA, s-a reținut că potrivit dispozițiilor art. 26 din Norma Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor din data de 17 mai 2010, daunele materiale pot fi dovedite prin orice mijloc de probă.

Este evident că în cauză a existat o imposibilitate morală de dovedire prin înscrisuri daunele materiale efectiv suportate, rezultând din împrejurarea potrivit căreia, reclamanții care și-au înmormântat fiica, mama, sora, fratele, soțul, fiul și respectiv concubinul nu se aflau în situația de a păstra toate chitanțele ce atestă cumpărarea alimentelor, a sicrielor și a tuturor celorlalte bunuri de care au avut nevoie pentru realizarea înmormântării și a pomenirilor ulterioare de care fac aceștia vorbire în cereri.

Cu toate acestea, în ceea ce privește suma de 30.000 RON acordată de prima instanță cu titlu de despăgubiri materiale către reclamantul D., instanța de control judiciar a apreciat că, față de probele administrate în cauză, este corect acordată, fiind de notorietate cheltuielile substanțiale efectuate în asemenea situații. Astfel, s-a reținut că, la dosarul cauzei se regăsesc chitanța din 3 decembrie 2010, factura din 3 decembrie 2010, privind achitarea contravalorii sicriului și a crucii pentru înmormântarea defunctei W., precum și declarația martorei Z., audiată la propunerea reclamanților, din care reiese faptul că la pomenirile și parastasele organizate până la împlinirea unui an de la decesului numitei W., a fost cheltuită suma de aproximativ 300 milioane lei vechi.

Pe de altă parte, în privința sumei acordată de prima instanță cu titlu de daune materiale în cuantum de 60.000 RON în favoarea reclamantei L., s-a apreciat că prejudiciile patrimoniale (daunele materiale) sunt acelea care au un conținut economic, putând fi evaluate economic, fiind stabilite pe bază de probe directe, considerând că aceasta este disproporționată față de situația care rezultă din analiza coroborată a probelor administrate de Tribunalul Buzău, în temeiul principiului cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească. Astfel, din adunarea matematică a sumelor cuprinse în chitanțele și bonurile fiscale aflate la dosarul de fond, a rezultat că apelantei-reclamante L. i se cuvine doar suma de 2.000 RON cu titlu de daune materiale, întrucât aceasta a fost dovedită prin înscrisuri, din declarația martorei audiată, Y., nerezultând o altă situație de fapt.

De asemenea, sub aspectul motivului de apel invocat de apelanta-pârâtă, referitor la cuantificarea prejudiciului moral, instanța de apel făcând referire la criteriile avute în vedere atât la menținerea cuantumului acordat prin sentința apelată în favoarea unora dintre apelanții-reclamanți, cât și la majorarea în favoarea altora, în temeiul considerentelor anterior prezentate, a înlăturat motivat solicitările de acordare a daunelor morale formulate de doi dintre aceștia.

În termen legal, împotriva deciziei instanței de apel, pârâta SC Q. SA a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, în principal casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar reținerea spre rejudecare și admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, prin cenzurarea daunelor materiale și morale acordate.

în argumentarea recursului, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că instanța de apel a acordat cu titlu de daune morale pentru pentru reclamanții: I., J., K. și N. sume mai mari decât cele solicitate prin acțiunea introductivă.

Totodată, în opinia recurentei, instanța de apel, în mod nefondat a menținut soluția instanței de fond privind câtimea daunelor materiale acordate de prima instanța reclamantului D.

Aceasta întrucât, susține recurenta, probațiunea prejudiciului material este strictă, nefiind permise aproximările, aprecierile subiective, precedentul judiciar sau cutuma, cum în mod greșit a apreciat Curtea de Apel Ploiești.

În cauză, s-au acordat 30.000 RON despăgubiri materiale reclamantului D. (instanța de fond a acordat exact cât s-a cerut prin cererea de chemare în judecată), deși cuantumul acestor pretenții nu a fost dovedit.

Martorul Z., prin declarația de la dosar, cu privire la pretențiile reclamantului D., arată că s-ar fi cheltuit 30.000 RON, însă cunoaște acest aspect doar de la reclamant.

În acest context, recurenta-pârâtă solicită cenzurarea cuantumului pretențiilor materiale acordate reclamantului D. în limita probării efective și neechivoce a acestora.

Sub un alt aspect, critică decizia atacată în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor morale acordate, susținând, în esență, că sumele acordate cu titlu de daune morale reclamanților sunt nejustificat de mari în raport cu legislația și jurisprudența din România.

Solicită cenzurarea câtimii daunelor morale acordate, cu atât mai mult cu cât, în considerarea criteriului privind proximitatea gradului de rudenie, admiterea acțiunii colateralilor defunctei W., respectiv a reclamanților I., J. și K., precum și a reclamantei N., sora defunctului V., apare ca fiind nefondată. Mai mult decât atât, instanța de fond a acordat sume mai mari decât cele solicitate.

În cursul cercetării judecătorești, mai susține recurenta, nu s-a arătat cum le-a fost afectată reclamanților situația familială, profesională și socială și nici faptul că aceștia aveau o legătură familială și afectuoasă strânsă cu defuncta, respectiv cu defunctul V., în condițiile în care aceștia sunt persoane de vârsta a doua, cu familii proprii.

Admiterea cererilor acestora, consideră recurenta, conduce, în circumstanțele reale ale speței, la o îmbogățire fără just temei a reclamanților.

În aceiași parametri de netemeinicie se înscrie și soluția de admitere a cererii reclamanților A. și B., părinții defunctei W., de acordare a unor daune morale în cuantum de 150.000 RON pentru fiecare, pe considerentul că aceștia au o vârstă la care ar fi avut nevoie de ajutorul fiicei lor, deși nu s-a probat în nicio manieră faptul că defuncta avea, efectiv, grijă, în mod exclusiv, de părinții săi, în condițiile în care reclamanții mai au patru copii, majori, doi dintre aceștia locuind în continuare cu reclamanții.

Așa fiind, prin aplicarea principiului judecății în echitate, instanța ar fi trebuit să argumenteze, potrivit unicului criteriu reținut (ajutor la bătrânețe), cum a fost evaluat cuantumul despăgubirilor morale la suma contestată.

Netemeinică este și soluția cu privire la cuantumul exagerat al daunelor morale acordate reclamanților L. și M., lipsind o corelare, în cadrul aceleiași soluții, a raționamentelor aplicabile la situații identice.

Recurenta apreciază ca fiind neîntemeiată acordarea cu titlu de daune morale reclamantei O., întrucât în cauză nu s-a făcut dovada relației de rudenie dintre reclamantă și defunct care să o îndreptățească la acordarea de daune morale.

Intimații-reclamanți A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., N., O., P. și A. au formulat întâmpinare prin care au solicitat, în esență, admiterea în parte a recursului, în sensul că este fondat doar primul motiv de recurs care vizează dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. în ceea ce privește celelalte motive de recurs care au în vedere cuantumul daunelor morale și materiale au solicitat respingerea acestora, ca nefondate.

Cu titlu preliminar, în ceea ce privește cererea de îndreptare a erorii materiale strecurată în cuprinsul Încheierii din 10 iunie 2015, Înalta Curte menține concluziile expuse prin încheierea de ședință de la acea dată, în sensul respingerii cererii de repunere în termenul de recurs, având în vedere că schimbarea domiciliului uneia dintre părți în timpul judecății trebuie, sub pedeapsa neluării în seamă, să fie adusă la cunoștința instanței prin petiție la dosar și nu prin menționarea unei file unde se află o altă împuternicire avocațială.

Depunerea unei împuterniciri avocațiale cu o dată ulterioară primei nu echivalează cu o revocare a mandatului acordat apărătorului inițial, această regulă constituind caz de revocare tacită, sub condiția îndeplinirii anumitor cerințe, doar în materia actelor juridice unilaterale și, cu atât mai mult, nu poate face dovada schimbării domiciliului în condițiile art. 98 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte reține caracterul fondat al recursului pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 304 pct. 6 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere "dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut".

Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată, reclamanții I., J., K. și N. au solicitat instanței acordarea sumei de 75.000 RON reprezentând despăgubiri morale pentru fiecare dintre aceștia.

Este adevărat că în lipsa unor criterii legale de stabilire a cuantumului daunelor morale, fixarea acestuia rămâne la aprecierea instanței, în raport de consecințele negative suferite de victimă pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială, dar este de necontestat că reclamanții nu pot obține mai mult decât au solicitat, indiferent de gradul de apreciere al instanței în ceea ce privește cuantumului daunelor morale.

În speță, se constată că instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, ultra petita, în condițiile în care reclamanții I., J., K. și N. au solicitat instanței acordarea sumei de 75.000 RON cu titlu de despăgubiri morale pentru fiecare dintre aceștia, iar instanța de control judiciar a acordat câte 90.000 RON pentru fiecare.

Acordând mai mult decât s-a cerut, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, în virtutea căruia reclamantul este acela care stabilește limitele judecății prin obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv pretenția concretă formulată.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., conform cărora instanța este obligată să hotărască numai asupra obiectului dedus judecății, respectiv numai cu privire la ceea ce s-a cerut, prin urmare, neputând da mai mult decât s-a cerut.

Așa fiind, criticile recurentei sub aspectul incidenței dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ. se rețin a fi fondate.

În altă ordine de idei, potrivit art. 129 pct. 5 C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice. Mai mult, ei pot ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Se impune, astfel, lămurirea situației de fapt în ceea ce privește cuantumul de 30.000 RON despăgubiri materiale acordat reclamantului D. de către prima instanță și menținut de către instanța de apel, prin administrarea unor probe utile și concludente cauzei, dat fiind că probațiunea prejudiciului material este strictă, nefiind permise aproximările, respectiv aprecierile subiective.

Cercetarea fondului este un element esențial pentru exercitarea controlului de legalitate, întrucât situația de fapt corect determinată constituie fundamentul aplicării dispozițiilor legale.

Per a contrario, în absența unei situații de fapt în concret stabilită, este imposibil de realizat verificarea aplicării corecte a legii de către instanța de apel, aspect ce atrage aplicabilitatea dispozițiilor art. 314 C. proc. civ., respectiv casarea cu trimitere spre rejudecare pentru a se stabili pe deplin împrejurările de fapt.

Așa fiind, sub aspectul acordării daunelor materiale reclamantului D., instanța de recurs este în imposibilitate de a putea analiza justețea soluției adoptate, întrucât nu se poate aprecia concordanța dintre argumentele în măsură să susțină soluția pronunțată cu înscrisurile existente la dosarul cauzei.

La dosar nu există dovezi care să justifice suma de 30.000 RON despăgubiri materiale acordată reclamantului D., dovezi a căror obligație de a le prezenta incumba reclamantului, conform principiului onus probandi incumbit actori, fiind fondate criticile recurentei formulate și sub acest aspect.

Rezumând argumentele evocate și având în vedere că o eventuală suplinire a motivării este incompatibilă cu orice soluție ar putea fi adoptată în recurs, având în vedere încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale arătate, prin raportare la art. 304 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține lipsa de temei legal a deciziei recurate, astfel că va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecare, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) raportat la art. 314 C. proc. civ., urmând ca instanța de apel să administreze probele pe care le consideră necesare și utile dezlegării pricinii.

În raport de soluția pronunțată, toate celelalte critici ale recurentei nu vor mai fi analizate, urmând a fi cercetate de către instanța de apel, în rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC Q. SA împotriva Deciziei nr. 70 din 4 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2015.

Procesat de GGC - MI