ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 670/2021

Ședința publică din data de 18 martie 2021

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 26 octombrie 2018 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanții A., în calitate de soț după defunctă, în nume personal, dar și în calitate de reprezentat legal și părinte al minorei B., în calitate de fiică după defunctă, C., în calitate de fiică după defunctă, D., în calitate de soră după defunctă, E., în calitate de soră după defunctă, au chemat în judecată pe pârâta S.C. F. S.A., solicitând ca aceasta să fie obligată la plata, cu titlu de despăgubiri cuvenite reclamanților pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a decesului rudei lor, numita G., după cum urmează:

- 718.441,78 RON pentru A., în calitate de soț după defunctă, din care 700.000 RON, cu titlu de daune morale, 2.423,48 RON cu titlu de daune materiale efectuate cu înmormântarea, pomeni etc. (dovedite), 15.000 RON cu titlu de daune materiale efectuate cu înmormântarea, pomeni etc. (nedovedite) și 1.018,30 RON cu titlu de cheltuieli judiciare;

- 700.000 RON cu titlu de daune morale pentru B., în calitate de fiică dupa defunctă;

- 700.000 RON cu titlu de daune morale pentru C., în calitate de fiică dupa defunctă;

- 500.000 RON cu titlu de daune morale pentru D., în calitate de soră dupa defunctă;

- 500.000 RON cu titlu de daune morale pentru E., în calitate de soră dupa defunctă;

- la plata de penalități de întârziere în cuantum de 0,2% calculate pentru fiecare zi de întârziere, solicitând ca plata penalităților să se facă începând cu data de 7 mai 2017 (ce reprezintă termenul până la care asigurătorul era obligat să răspundă părții solicitante, respectiv 3 luni de la data avizării din 6 februarie 2017) și până la data plății efective a despăgubirilor conform art. 20 alin. (5) din Ordonanța de urgență nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și de tramvaie, dar și potrivit art. 37 și art. 38 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule;

- cheltuieli de judecată;

În ceea ce îl privește pe intervenientul forțat H., care a decedat în urma accidentului rutier, raportat la dispozițiile art. 54 din Legea nr. 136/1995 și, având în vedere situația de fapt ce rezultă din actele dosarului, a considerat că nu se impune introducerea în cauză a moștenitorilor persoanei vinovate de producerea accidentului, întrucât moștenitorii persoanei vinovate nu se pot pronunța cu privire la vinovăția sau nevinovăția antecesorului lor.

Prin sentința civilă nr. 961 din 10 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-au admis, în parte, cererile introductive și cererea adițională în cauza privind pe reclamanții A., B. prin reprezentant A., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâta S.C. F. S.A. și intervenientul H. (decedat).

Pârâta a fost obligată să plătească reclamantului A. suma de 2.423,48 RON și suma de 1.012 RON, cu titlu de daune materiale, suma de 90.000 RON, cu titlu de daune morale, precum și suma de 70,8 RON daune materiale și suma de 2.250 RON daune morale.

Totodată, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei B. suma 220.000 RON cu titlu de daune morale, reclamantei C. suma 170.000 RON cu titlu de daune morale și reclamantelor D. și E. câte 29.000 RON cu titlu de daune morale.

Prin aceeași sentință s-a dispus obligarea pârâtei la plata de penalități de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere către fiecare dintre reclamanți, aferente despăgubirii cuvenite, în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, criticând neacordarea integrală a sumelor solicitate cu titlu de daune morale și neacordarea penalităților de întârziere.

Pârâta a declarat apel împotriva sentinței instanței de fond, criticând-o exclusiv cu privire la sumele acordate cu titlu de despăgubiri către fiicele defunctei și cu privire la acordarea penalităților de întârziere.

Prin decizia civilă nr. 2128A/2019 din 18 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-au anulat, ca netimbrate, apelurile formulate de apelantele-reclamante D. și E. împotriva sentinței civile nr. 961 din 10.04.2019 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu apelanta-pârâtă S.C. F. S.A; s-a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 961 din 10 aprilie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, sentința apelată fiind schimbată, în parte, în sensul că: pârâta a fost obligată să plătească reclamanților A., B., C. penalități de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi pentru sumele acordate în urma decesului victimei G. începând cu 7 mai 2017 până la 11 octombrie 2018. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței.

S-a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. F. S.A. împotriva sentinței civile nr. 961 din 10.04.2019 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Totodată, s-au respins cererea apelanților-reclamanți A., B. și C. și cererea apelantei-pârâte S.C. F. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei decizii reclamanții reclamanții A., B., în nume personal și asistată de reprezentantul legal A. și C. și pârâta S.C. F. S.A.

În argumentarea motivului de recurs invocat, recurenții-reclamanți au apreciat că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la dispozițiile O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și de tramvaie cu privire la acordarea penalităților de întârziere.

Având în vedere legislația specială, aplicabilă la data producerii accidentului, respectiv O.U.G. nr. 54/2016 recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a făcut o aplicare eronată a dispozițiilor art. 20, potrivit cărora "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește integral obligațiile în termenul prevăzut la alin. (4) sau dacă diminuează nejustificat despăgubirea ori întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenite sau la diferența de sumă neachitată. Plata penalităților se face odată cu plata despăgubirii".

Recurenții-reclamanți au relevat faptul că potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 54/2016 există două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubiri și eventualele penalități.

Astfel, au arătat că un prim moment vizează înțelegerea amiabilă între părți, iar conform art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2016 în termen de 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire de către partea prejudiciată, dar nu mai târziu de 3 luni de la data avizării daunei, asigurătorul RCA este obligat, fie să răspundă cererii părții, fie să notifice refuzul de acordare a daunelor. Dacă în termen de 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire asigurătorul RCA nu a răspuns părții prejudiciate acesta este obligat la plata despăgubirii, așa cum a fost notificată (art. 20 alin. (2).

Totodată, s-a învederat că potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (5) asigurătorul datorează penalități de întârziere pentru toată perioada cuprinsă între data la care ar fi trebuit să răspundă și data achitării efective a despăgubirilor către părțile civile.

Un al doilea moment, prevăzut de art. 20 alin. (4) vizează ipoteza în care părțile vătămate nu au înțeles să își realizeze drepturile pe cale amiabilă, iar stabilirea despăgubirii se realizează exclusiv pe cale judiciară, situație în care obligația de plată a asigurătorului începe să curgă de la data pronunțării hotărârii.

În acest caz, despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data la care a primit o hotărâre judecătorească definitivă (art. 20 alin. (4) și datorează penalități de întârziere de 0,2% dacă nu își îndeplinește obligația de plată în termenul de 10 zile de la comunicarea hotărârii (art. 20 alin. (5).

Or, în speță, instanța de apel a avut în vedere corect primul moment mai sus menționat, constatând că asigurătorul nu a răspuns solicitărilor părților prejudiciate în termenul legal, însă a dispus, în mod eronat, sancționarea asigurătorului cu plata acestor penalități doar până la momentul la care a înaintat primul răspuns, respectiv data la care a comunicat oferta de daună.

Recurenții-reclamanți au opinat că răspunsul asigurătorului dat după împlinirea termenului legal nu are nici un efect, întrucât acesta este obligat la plata despăgubirilor, așa cum au fost notificate, la care se adaugă penalități de întârziere până la plata efectivă a acestora, calculate de la momentul la care asigurătorul a intrat în culpă.

Au precizat că aceste penalități de întârziere intervin ca o sancțiune a faptului că victimele nu și-au putut acoperi prejudiciul moral sau material suferit într-un timp real, optim ca urmare a culpei asigurătorului, care, fie nu și-a îndeplinit obligațiile legale (în termenele prevăzute de lege), fie și-a îndeplinit obligațiile defectuos, legiuitorul enunțând o serie de situații în care se acordă penalități și ca urmare a culpei asigurătorului în procedura amiabilă, acestea fiind aplicabile și în speța de față.

Prin urmare, recurenții au apreciat că instanța de control judiciar și-a motivat hotărârea cu ignorarea dispozițiilor legale, repunând efectiv în termen oferta peste termen a asigurătorului și lăsând fără aplicabilitate prevederile legii în ceea ce privește sancționarea asigurătorului cu plata penalităților până la momentul plății efective.

Pentru aceste motive recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, rejudecând, să se dispună obligarea asigurătorului RCA la plata penalităților de întârziere începând cu data de 7 mai 2017 (ce reprezintă termenul până la care asigurătorul era obligat să răspundă părții solicitante, respectiv 3 luni de la data avizării din 6 februarie 2017) și până la data plății efective a despăgubirilor.

În primul rând, recurenta-pârâtă a apreciat că este incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ce vizează nemotivarea hotărârii recurate, potrivit exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. coroborat cu art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și cu alte principii fundamentale ale procesului civil.

A susținut că motivarea hotărârii recurate reflectă, fie faptul că instanța de apel nu a stabilit corect situația de fapt la care să aplice legea, fie prezintă motive vădit contradictorii, ceea ce face imposibilă chiar exercitarea controlului judiciar.

Recurenta a apreciat că hotărârea din apel, deși structurată pe 9 pagini, este nemotivată pe aspectul daunelor morale, câtă vreme nu pot fi cunoscute motivele reale pentru care instanța de apel a considerat că sumele de 170.000 RON, respectiv 220.000 RON, acordate celor două fiice ale victimei, sunt corespunzătoare și reflectă criteriile statuate în jurisprudența constantă a instanțelor.

În ceea ce o privește pe mama victimei, numita I., s-a învederat că aceasta a încheiat o tranzacție cu F. pentru suma de 70.000 RON, reprezentând daune morale, tranzacție care a fost depusă la dosarul cauzei.

Recurenta-pârâtă S.C. F. S.A. a menționat că recursul declarat vizează doar acordarea daunelor morale într-un cuantum nejustificat de mare pentru fiicele victimei - B. și C..

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a arătat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, ca urmare a interpretării eronate a mai multor norme legale, inclusiv a neobservării regulilor privind concursul dintre norma generală și norma specială.

În opinia recurentei, Curtea de Apel București a nesocotit criteriile legale atunci când a stabilit despăgubirile, încălcând astfel dispozițiile, potrivit cărora daunele morale, în caz de vătămare corporală a unor persoane, se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

A apreciat că nu a fost avută în vedere jurisprudența CEDO și nu s-a observat faptul că despăgubirea morală acordată echivalează cu o îmbogățire fără justă cauză, fiind nerezonabilă și artificial amplificată pe considerentul că este suportată de asigurător, aspect care este de natură a încălca și principiul nediscriminării (în materie de reparație, axată pe calitatea persoanei care face plata).

Recurenta a făcut referire la faptul că instanța supremă a statuat că limitele de despăgubire sunt rezonabile în măsura în care nu exced, într-o manieră nejustificată, limitelor stabilite în spețe cu o cazuistică similară, în care asigurătorii de răspundere civilă delictuală au fost obligați să plătească sume comparabile cu cele ce urmează a se acorda în cauză.

Or, în cauza dedusă judecății, se poate observa că nici instanța de fond și nici instanța de apel nu s-a raportat deloc la jurisprudența relevantă în materie, cuantificarea daunelor morale realizându-se exclusiv în baza propriilor aprecieri pur subiective, fără o raportare concretă la toate deciziile jurisprudențiale invocate în apărare.

S-a menționat faptul că potrivit art. 53 din Legea nr. 136/1995 prin Norme adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor conform legii se stabilesc: aplicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, limitele teritoriale de acoperire, nivelul despăgubirilor, condițiile de plată, durata asigurării, facilitățile și penalizările aplicabile asiguraților, criteriile și condițiile pentru acordarea sau retragerea autorizației, persoanele care au obligația să încheie contracte de asigurare; modalitatea de gestionare a cazurilor de refuz al asigurătorului de a încheia asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, dacă este cazul, precum și alte informații referitoare la acest tip de asigurare.

Recurenta a mai susținut că instanța de apel nu a avut în vedere, la pronunțarea soluției, nicio hotărâre judecătorească, deoarece nu se face nici cea mai mică referire la celelalte hotărâri judecătorești depuse la dosar cu titlu jurisprudență, în cadrul cărora daunele morale erau acordate în acele cauze, pentru vătămări grave, asemănătoare cu cea a reclamanților din prezenta cauză.

A opinat că instanța de apel nu a apreciat deloc criteriul jurisprudențial și nu a analizat jurisprudența națională, nici măcar pe cea indicată de către pârâtă, așa cum impun dispozițiile art. 50 alin. (1) lit. d) din Ordinul CSA nr. 23/2014, precum și deciziile pronunțate de către instanța supremă.

De asemenea, recurenta-pârâtă a precizat că stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudicii aduse integrității corporale a unei persoane presupune o apreciere subiectivă din partea judecătorului, însă acesta trebuie să aibă în vedere și anumite criterii obiective, printre care și necesitatea acoperirii în mod just, dar echitabil și echilibrat a prejudiciului, aspect subliniat și în jurisprudența CEDO.

Or, instanțele anteriore nu au oferit suficiente criterii de natură a justifica valoarea extrem de mare, acordată cu titlu de daune morale și nu au oferit nici elemente concrete care să înlăture orice dubiu cu privire la faptul că acest cuantum al daunelor morale acordate nu constituie, în realitate, o îmbogățire fără justă cauză.

De altfel, instanța de apel nu a avut în vedere nici jurisprudența CEDO în astfel de cazuri.

Recurenta-pârâtă a învederat că, în practica sa, Curtea Europeană a arătat adesea faptul că important este principiul echității în materia daunelor morale, astfel încât, pe de o parte, fiecare persoană să primească o satisfacție echitabilă, iar pe de altă parte, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

În fine, recurenta-pârâtă S.C. F. S.A. a apreciat că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016, întrucât a acordat penalități reclamanților, în condițiile în care își îndeplinise obligațiile legale ce îi reveneau, deschizând dosarul de daună și comunicând cu reclamanții.

Astfel, a susținut faptul că dispozițiile enunțate anterior instituie o măsură cu rol punitiv pentru cazurile în care asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile stipulate expres în sarcina sa, în termenele prevăzute la art. 37 (care sunt termene pentru gestionarea dosarului de daună - cele de la alin. (1) și termene de plată - cele de la alin. (4) sau își îndeplinește obligațiile defectuos ori diminuează nejustificat despăgubirea, ceea ce presupune, în toate cazurile, o situație de culpă a acestuia.

Sub acest aspect, a învederat că instanța de apel a apreciat doar generic că nu au fost respectate exigențele normei invocate, fără a indica, în mod concret, care este culpa asigurătorului în ceea ce privește neîndeplinirea obligațiilor legale stabilite în sarcina acestuia în condițiile în care s-a susținut, cel puțin referitor la daunele morale, că sunt scadente la 11 zile de la primirea unei hotărâri judecătorești, considerând că nu se poate aprecia că nu și-a îndeplinit obligațiile atâta timp cât oferta sa nu a fost acceptată și nu s-a putut încheia o tranzacție.

A mai arătat că în lipsa unor elemente de determinare obiectivă a prejudiciului personal nepatrimonial, acesta se stabilește pe baza unor criterii ce nu au suport normativ, fiind o creație a practicii și jurisprudenței, cum sunt principiile echității, nevoii sociale, îmbogățirii fără just temei, evaluându-se consecințele negative și intensitatea cu care a fost percepută suferința morală și măsura în care a fost afectată situația familială, emoțională și socială a victimei, la nivel subiectiv.

Totodată, recurenta a menționat că termenul de 10 zile pentru plata despăgubirii, a cărui nerespectare atrage plata de penalizări, începe să curgă de la data la care s-a depus și ultimul document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, însă în privința daunelor morale este dificil de stabilit un astfel de moment la care daunele morale puteau fi cuantificate, cu atât mai mult cu cât, respingerea ofertei asigurătorului era de natură a înlătura speranța unei înțelegeri amiabile.

Prin urmare, a considerat că într-o astfel de situație este incidentă teza a II-a a acestui articol, termenul curgând de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la daunele morale.

A opinat că soluția aplicării penalităților de la data formulării cererii de chemare în judecată nu își are nicio rațiune față de tezele avute în vedere prin normele menționate.

Cum, în cauză, despăgubirea cuvenită reclamanților, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, va fi stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei, în calitate de asigurător RCA, penalitățile de întârziere reglementate nu pot să fie acordate decât de la data la care asigurătorul a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma pe care este obligat să o plătească.

Pentru aceste argumente, recurenta-pârâtă a solicitat casarea hotărârii, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în vederea soluționării cererii referitoare la acordarea penalităților de întârziere.

La data de 26 martie 2020 recurenții-reclamanți A., B., în nume personal și asistată de reprezentantul legal A. și C. și intimatele-reclamante E. și D. au transmis, prin e-mail, întâmpinare la recursul formulat de pârâta S.C. F. S.A., prin care au solicitat respingerea acestuia.

Recurenta-pârâtă S.C. F. S.A. a depus la 15 aprilie 2020 (14 aprilie 2020 conform plicului atașat) întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, să se constate că recursul declarat de reclamanți este nul, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., susținându-se că principala critică vizează netemeinicia deciziei recurate. În subsidiar, recurenta-pârâtă a cerut respingerea, ca nefondat, a recursului reclamanților și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

Totodată, recurenta-pârâtă S.C. F. S.A. a depus la dosar o cerere de întoarcere a executării silite pentru situația în care instanța supremă va admite recursul declarat în cauză, invocând prevederile art. 723-726 din C. proc. civ. .

Recurenta-pârâtă S.C. F. S.A. a depus răspuns la întâmpinare la 4 mai 2020, iar recurenții-reclamanți A., B., în nume personal și asistată de reprezentantul legal A. și C. au depus răspuns la întâmpinare la 6 mai 2020, solicitând respingerea excepției nulității recursului invocate de pârâtă.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursurile sunt admisibile.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 11 iunie 2020, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din data de 5 noiembrie 2020 a fost respinsă excepția nulității recursului declarat de reclamanții A., B., în nume personal și asistată de reprezentantul legal A. și C., invocată de recurenta-pârâtă F. S.A.; s-au admis în principiu recursurile declarate de reclamanții A., B., în nume personal și asistată de reprezentantul legal A. și C. și de pârâta F. S.A. și s-a stabilit termen de judecată la data de 14 ianuarie 2021, în ședință publică, cu citarea părților, termen ce a fost ulterior preschimbat ca urmare a prevenirii efectelor pandemiei SARS - COV 2.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, reține că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Din perspectiva punctului 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenții-reclamanți au invocat încălcarea dispozițiilor art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și de tramvaie cu privire la acordarea penalităților de întârziere, recurenții-reclamanți considerând că plata penalităților trebuie acordată până la data plății efective a despăgubirilor.

Această critică se vădește a fi nefondată, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016 " (1) În termen de 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire de către asigurat ori de către partea prejudiciată, dar nu mai târziu de 3 luni de la data avizării daunei, asigurătorul RCA este obligat:

a) fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat;

b) fie să notifice părții prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.

(2) Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii."[….]

"(4) Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la împlinirea termenului de 30 de zile prevăzut la alin. (1) sub condiția depunerii documentelor necesare stabilirii răspunderii și cuantificării prejudiciului sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească; documentele care stau la baza cererii de despăgubire sunt stabilite prin reglementări ale A.S.F.

(5) Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește integral obligațiile în termenul prevăzut la alin. (4) sau dacă diminuează nejustificat despăgubirea ori întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferența de suma neachitată. Plata penalităților se face odată cu plata despăgubirii.

(6) În cazurile privind vătămările corporale și daunele morale care fac obiectul unui litigiu, penalitățile și plata acestora sunt stabilite de către instanța judecătorească.".

În verificarea legalității sentinței apelate, instanța de apel a pornit de la analiza situației de fapt potrivit probelor aflate la dosarul cauzei și, ținând cont de prevederile legale incidente, a realizat un just control de legalitate stabilind în mod corect că, pentru prejudiciile solicitate în calitate de soț și rude ale persoanei decedate în accident, reclamanții au adresat pârâtei o cerere de despăgubire la data de 06.02.2017, iar asigurătorul nu a dovedit că ar fi comunicat reclamanților caracterul incomplet al documentelor depuse și că din actele dosarului rezultă că, pe temeiul acestei cereri, fără a se fi solicitat reclamanților completarea documentelor, oferta de despăgubire pentru daunele rezultate din decesul victimei G. a fost transmisă abia la 11.10.2018 prin email.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, instanța de apel a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016 la situația de fapt stabilită și în raport de probele administrate în cauză.

Astfel, se constată că în mod corect a reținut instanța de apel că pentru perioada 07.05.2017 (de la expirarea celor 3 luni, conform solicitării reclamanților) până la 11.10.2018, pârâta datorează reclamanților A., B., C. penalități de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi pentru sumele acordate în urma decesului victimei G..

Nemulțumirea recurenților - reclamanți privind perioada pentru care s-au acordat penalitățile este neîntemeiată.

Astfel, se constată că instanța de apel printr-o judicioasă apreciere a situației de fapt și cu o aplicare corectă a dispozițiilor legale incidente, a constatat corect că întrucât reclamanții au refuzat despăgubirile propuse, penalitățile nu pot fi acordate mai târziu de data comunicării ofertei de despăgubire, iar sancțiunea pentru conduita necorespunzătoare legii a asiguratorului nu mai subzistă de la data emiterii ofertei de despăgubire.

Ca atare, se constată că obligația de plată a penalităților de întârziere a fost în mod judicios analizată, iar instanța de apel a făcut o corectă aplicarea a dispozițiilor legale incidente, decizia recurată fiind pronunțată cu respectarea normelor legale prevăzute de art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016.

Din argumentele prezentate în susținerea acestui motiv de recurs se constată că recurenții prin invocarea unor pretinse încălcări ale dispozițiilor legale, doresc o reevaluare a situației de fapt și a probatoriilor administrate.

Faptul că soluția criticată nu coincide cu modul în care recurenții și-au structurat apărarea și cu propriile convingeri, așa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuție chestiunile de fond, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Motivul de casare prevăzut de 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea este nemotivată pe aspectul daunelor morale, câtă vreme nu pot fi cunoscute motivele reale pentru care instanța de apel a considerat că sumele de 170.000 RON, respectiv 220.000 RON, acordate celor două fiice ale victimei, sunt corespunzătoare și reflectă criteriile statuate în jurisprudența constantă a instanțelor.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Așa cum s-a reținut în doctrină și jurisprudență, motivarea unei hotărâri este o chestiune de conținut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă și să se raporteze la situația specifică acelei cauze.

Astfel, instanța nu trebuie să răspundă fiecărui argument pe care s-a întemeiat o anumită cerere sau apărare, în mod separat, putând folosi un considerent comun pentru înlăturarea mai multor argumente.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, hotărârea este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, instanța nefiind ținută (obligată) să răspundă fiecărui argument invocat de părți, putând să sistematizeze susținerile părților și chiar să procedeze într-o altă ordine, decât cea prezentată de părți, la examinarea acestora, atât timp cât motivarea unei soluții clare și convingătoare impune acest aspect și cât nu sunt încălcate exigențele dispozițiilor art. 425 C. proc. civ. ceea ce în prezenta pricină nu este cazul.

Simpla nemulțumire a recurentei-pârâte cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către aceasta, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat și nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Se constată că soluția pronunțată, este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcție de situația de fapt și de probele administrate și că nu se poate reține existența unei nemotivări, ci, dimpotrivă, argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția pronunțată, nefiind astfel încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

De aceea, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se apreciază că a fost doar formal invocat, așa încât încadrarea criticilor prezentate în ipoteza normativă rămâne doar aparentă.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Contrar celor susținute de recurentă, instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale incidente, soluția fiind în concordanță cu dispozițiile art. 50 din Norma 23/2014, incident în speță, care stipulează asupra modului de stabilire a despăgubirilor în cazul vătămării corporale.

Este eronată aserțiunea potrivit căreia lipsesc elementele obiective care au determinat stabilirea cuantumului acestor daune.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel în procedura de cuantificare a daunelor morale a avut în vedere exclusiv principiul echității și proporționalității daunei cu despăgubirile acordate.

În aprecierea prejudiciului moral s-a reținut că trebuie avut în vedere atât consecințele negative suferite de reclamanți ca urmare a producerii accidentului, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, astfel încât aserțiunile recurentei-pârâte privind cuantumul daunelor morale vor fi înlăturate.

Totodată, Înalta Curte reține, că sub aspectul daunelor morale, jurisprudența din cauze asemănătoare nu reprezintă izvor de drept, nu are caracter obligatoriu, ci doar caracter orientativ pentru instanțele chemate să se pronunțe în spețe asemănătoare; analiza cauzei trebuie făcută din perspectiva normelor legale, a probelor administrate și a particularităților situației deduse judecății, nu prin raportare la practica altor instanțe, astfel încât întreaga argumentare a recurentei-pârâte privind neaprecierea criteriului jurisprudențial este nefondată.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va constata că nu sunt întrunite motivele prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. și în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul pârâtei F. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții A., B., în nume personal și asistată de reprezentantul legal A. și C. și de pârâta F. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2128A/2019 din 18 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 martie 2021.