ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 421/2021

Ședința publică din data de 09 martie 2021

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 24 februarie 2017 pe rolul Tribunalului Dolj, secția I civilă, sub nr. x/2017, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. au chemat în judecată pe pârâta S.C. Q. S.A., solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului rudelor reclamanților, numiții R. și S., după cum urmează: 364.158,98 RON pentru A., în calitate de mamă a defunctului R., din care: 350.000 RON cu titlu de daune morale și 14.158,98 RON cu titlu de daune materiale, conform chitanțelor anexate; 350.000 RON cu titlu de daune morale pentru D., în calitate de tată biologic al defunctului R.; câte 150.000 RON cu titlu de daune morale pentru B., E., F., G., C., în calitate de frați și soră ai defunctului R.; 60.000 RON cu titlu de daune morale pentru H., în calitate de bunică a defunctului R.; câte 350.000 RON cu titlu de daune morale pentru I. și J., în calitate de părinți ai defunctei S.; câte 150.000 RON cu titlu de daune morale pentru K., L., M., N., O., P., în calitate de frați ai defunctei S.; la plata penalităților de întârziere în cuantum de 2%, calculate pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată până la plata efectivă a despăgubirilor, conform art. 37 și art. 38 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Prin sentința nr. 46 din 21 ianuarie 2019, Tribunalul Dolj, secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului D., invocată prin întâmpinare; a respins acțiunea promovată de D. ca fiind introdusă de o persoană care nu are calitate procesuală activă; a admis în parte acțiunea principală formulată de reclamanții A., B., prin reprezentant legal A., C., prin reprezentant legal A., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. și intervenții în interes propriu T. și U., prin tutore A., intervenienții forțați V. și W., prin curator special X.; a admis în parte cererea de intervenție în interes propriu; obligat pârâta S.C. Q. S.A. la plata către reclamanta A. a sumei de 9.051 RON, cu titlu de daune materiale; a obligat pârâta S.C. Q. S.A. la plata către reclamanta A. a sumei de 10.000 RON, cu titlu de daune morale, ca urmare a decesului fiului său, R.; a obligat pârâta S.C. Q. S.A. la plata către reclamanta I. a sumei de 10.000 RON, cu titlu de daune morale, ca urmare a decesului fiicei sale, S.; a obligat pârâta S.C. Q. S.A. la plata către reclamantul J. a sumei de 10.000 RON, cu titlu de daune morale, ca urmare a decesului fiicei sale, S.; a obligat pârâta S.C. Q. S.A. la plata către intervenientul în interes propriu T. a sumei de 25.000 RON, cu titlu de daune morale, ca urmare a decesului mamei sale, S.; a obligat pârâta S.C. Q. S.A. la plata către intervenienta în interes propriu U. a sumei de 25.000 RON, cu titlu de daune morale, ca urmare a decesului mamei sale, S. și a sumei de 25.000 RON, cu titlu de daune morale, ca urmare a decesului tatălui său, R.; a respins în rest acțiunea principală și cererea de intervenție în interes propriu.

Prin decizia nr. 2985 din 14 noiembrie 2019, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți A., în nume personal și ca reprezentant legal al minorilor B. și E., de apelanții-reclamanții D., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. și de apelanții-intervenienți în interes propriu T. și U., prin tutore A., împotriva sentinței civile nr. 46 din 21 ianuarie 2019, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017; a admis apelul declarat de apelanții-intervenienți forțați V. și W., prin curator special X.; a respins ca nefondat apelul declarat de A., ca reprezentant legal al minorei C., împotriva aceleiași sentințe; a schimbat în parte sentința civilă nr. 46 din 21 ianuarie 2019, pronunțată de Tribunalul Dolj; a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului D.; a admis acțiunea formulată de reclamantul D.; a admis acțiunea formulată de reclamanții B., E., prin reprezentant legal A., de reclamanții F., G., H., K., L., M., N., O., P.; a obligat pârâta S.C. Q. S.A. la plata către reclamanta A. a sumei de 4.525 RON, cu titlu de daune materiale; a obligat pârâta S.C. Q. S.A. la plata către reclamanții A., D., I., J. a sumei de câte 50.000 RON, cu titlu de daune morale, pentru fiecare reclamant; a obligat pârâta S.C. Q. S.A. la plata către intervenienții în interes propriu T. și U. la plata sumei de câte 60.000 RON, cu titlu de daune morale, pentru fiecare dintre cei doi intervenienți; a obligat pârâta S.C. Q. S.A. la plata către reclamanții B., E., F., G., H., K., L., M., N., O., P. a sumei de câte 20.000 RON, cu titlu de daune morale, pentru fiecare reclamant; a menținut dispozițiile sentinței privind respingerea acțiunii promovate de A., ca reprezentant legal al minorei C.; a obligat pârâta S.C. Q. S.A. la plata către apelanții-reclamanți la 1000 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs pârâta Q. S.A.

Prin cererea de recurs, întemeiată, în drept, pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., pârâta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și reținerea spre o nouă judecare a cauzei în faza apelului.

În argumentarea incidenței motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a arătat că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cu privire calitatea procesuală activă a intimaților-reclamanți.

Astfel, pentru ca intimații-reclamanți să poată formula pretenții în cadrul unui proces, trebuie să aibă calitate procesuală activă în acord cu prevederile art. 36 din C. proc. civ., iar legiuitorul a prevăzut posibilitatea acordării daunelor morale doar în măsura în care persoanele enumerate în art. 1391 alin. (2) din C. civ., ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu.

Cu toate acestea, instanța de apel a pronunțat o soluție doar în baza afirmațiilor părților fără a fi administrată vreo probă de natură a stabili prejudiciul moral efectiv suferit de către intimații-reclamanți.

Cu privire la intimații T. și D., instanța de apel s-a rezumat în a considera că din moment ce în comunitatea din care fac parte nu se obișnuiește oficializarea relațiilor de familie, această împrejurare este de natură să creeze o prezumție în favoarea acestora că au suferit un prejudiciu moral, însă în mod corect a reținut prima instanță că în cazurile în care nu a fost dovedită prin acte de stare civilă relația de rudenie, iar prin probele administrate în cauză nu s-a dovedit legătura biologică cu victimele accidentului, nu se pot acorda despăgubiri.

În mod corect prima instanță a soluționat excepția lipsei calității procesuale active a intimatului D. și a respins pretențiilor acestuia, ca neîntemeiate, reținând că nu a fost stabilită filiația acestuia față de defunctul R., din certificatul său de naștere rezultând doar filiația față de mama sa, S.

Totodată, a arătat că nici în privința intimatului T. nu s-a stabilit legătura de filiație cu defunctul R. prin actele de stare civilă sau alte probe administrate în cauză.

A susținut că prin încălcarea dispozițiilor art. 1391 din C. civ. și fără a administra un probatoriu susceptibil să stabilească legătura de afectivitate între membrii familiei extinse și victimele accidentului, instanța de apel a reținut existența unui prejudiciu de ordin afectiv în urma decesului atâta timp cât familia extinsă nu mai locuia cu victimele accidentului și nu depindea financiar de acestea.

O altă critică a vizat nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul aplicării greșite a normelor de drept material cu privire la culpa exclusivă a victimelor în producerea prejudiciului suferit în contextul în care victima contribuie prin propria conduită la producerea prejudiciului sau nu l-a evitat, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o, la stabilirea cuantumului despăgubirilor care trebuie acordate devenind relevante dispozițiile art. 1371 din C. civ., care au fost ignorate de instanța de apel.

În speță, cele două victime și-au asumat riscul de a merge într-un autoturism condus de către o persoană care consumase băuturi alcoolice, precum și consecințele acestui fapt, astfel încât se impune a fi reținută culpa exclusivă a acestora în prejudiciul suferit.

Cu referire la art. 50 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, decizia nr. 1 din 28 martie 2005 și decizia nr. 23 din 26 octombrie 2015, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, a susținut că răspunderea asigurătorului poate opera în condițiile îndeplinirii răspunderii civile delictuale în raport de persoana asiguratului, iar suma ce va reveni asigurătorului la plată constă în despăgubirile ce sunt stabilite în sarcina asiguratului.

Așadar, asigurătorul nu ar putea fi obligat la plata unei sume mai mari decât cea la care ar fi obligat asiguratul, iar prin subrogarea în obligațiile asiguratului, are posibilitatea de a invoca toate apărările pe care el însuși le-ar fi putut invoca. În speță, deși nu s-a reținut existența unor cauze externe ce au condus la producerea accidentului, ci neadaptarea vitezei la condițiile de drum, vina exclusivă în producerea prejudiciului o poartă victimele R. și S., prin lipsa lor de prudență.

Prin urmare, instanța de judecată este obligată să stabilească despăgubirile în considerarea culpei ce va fi reținută cu privire la conducătorul auto, reținând faptul că victimele au contribuit exclusiv la producerea accidentului în condițiile în care au acceptat să fie transportate de un conducător auto ce a consumat băuturi alcoolice și au ignorat efectele potențiale ale unei asemenea decizii.

Recurenta a mai criticat decizia și sub aspectul aplicării greșite a normelor de drept material cu privire la daunele morale. Din această perspectivă, prin raportare la art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aplicabilă la data producerii evenimentului rutier în cauză, care a stabilit criteriile legale în funcție de care instanța de judecată trebuie să aprecieze cuantumul daunelor morale solicitate, instanța de apel nu a luat în calcul criteriul jurisprudențial al instanțelor din România cu privire la cuantumul daunelor morale acordate în spețe similare de ucidere din culpă, precizând cu titlu general că va avea în vedere doar situația de fapt în cauză, nicidecum criteriile conturate prin jurisprudență. Or, în lipsa valorificării acestor criterii, decizia atacată este rezultatul, pe de o parte, a încălcării normelor de drept material și, pe de altă parte, aceasta reprezintă o cercetare incompletă a fondului și a motivelor de apel.

În cazul uciderii unei persoane din culpă, despăgubirile acordate sunt semnificativ mai reduse decât cele pretinse de reclamanți și intervenienți, enumerând cu titlu de exemplu: decizia nr. 324/R/2011 a Curții de Apel Brașov, sentința civilă nr. 7509/2015 a Tribunalului Iași, decizia nr. 352/A/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală și decizia nr. 2129/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Instanța de apel a acordat în mod discriminatoriu un cuantum exagerat al daunelor morale comparativ cu situația altor cazuri similare în care instanțele judecătorești au ținut cont de criteriul jurisprudențial, exigențele legale în această materie neputând fi complinite prin simpla invocare a situației de fapt și o menționare generică a unor prevederi legale.

Scopul despăgubirilor morale nu este acela de a schimba condițiile de viață, consolarea neînfăptuindu-se prin modificarea nivelului de trai al intimaților, un atare efect constituindu-se tocmai în definiția îmbogățirii fără just dată de C. civ.

În argumentarea incidenței motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel nu a indicat în concret care sunt probele care au condus la pronunțarea soluției și nici nu a motivat în vreun fel argumentele recurentei-pârâte rezumându-se la aprecieri generale cu privire la necesitatea angajării răspunderii acesteia în calitate de asigurător.

Astfel cum a statuat Curtea Europeană, obligația de motivare a hotărârilor judecătorești își are izvorul în dreptul fiecărei părți de a prezenta judecătorului observațiile și argumentele sale coroborat cu dreptul părților, recunoscut de Curte, ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv, iar obligația de motivare este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea drepturilor menționate anterior, piloni de bază ai unui proces echitabil făcând referire la jurispudența C.E.D.O. (cauza Albina împotriva României) și cea a Înaltei Curți de Casație și Justiție (deciziile nr. 7285/01.11.2007, nr. 732/2000 și 1726/2000).

Or, instanța de apel a trecut peste apărările pârâtei cu referire la prevederile legale care stabilesc necesitatea analizării dovezilor în virtutea cărora intimații ar avea vocație la primirea despăgubirilor, caracterul obligatoriu al practicii judiciare în stabilirea daunelor morale, respectiv culpa exclusivă a victimelor în producerea prejudiciului.

Cu referire la netemeinicia pretențiilor formulate de persoanele care nu au dovedit prin acte de stare civilă sau prin alte probe legătura de rudenie cu persoanele decedate în accident, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel nu a administrat nicio probă care să conducă la concluzia că aceste persoane ar fi îndreptățite să primească despăgubiri pentru prejudiciul moral, fapt ce echivalează cu o necercetare a cauzei;

Cu încălcarea prevederilor legale și înlăturarea criteriului jurisprudențial în ceea ce privește cuantificarea daunelor morale, instanța de apel nu a arătat în concret care a fost raționamentul ce a stat la baza concluziei potrivit căreia suma acordată cu titlu de daune morale de prima instanță ar fi fost corect stabilită.

Dincolo de acest aspect, instanța a înlăturat de la aplicare criteriile instituite de practica judiciară pentru stabilirea daunelor morale susținând că aceasta din urmă nu constituie un izvor de drept, împrejurare ce relevă că o astfel de cercetare nu s-a realizat în concret în cazul de față.

Intimații A., în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al minorilor C. și B., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. și A., în calitate de tutore al minorilor T. și U., au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, să se constate nulitatea recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii atacate.

În susținerea excepției nulității recursului, intimații au arătat că motivele de recurs ce vizează greșita aplicare a normelor de drept material în ceea ce privește daunele morale acordate nu se încadrează în vreunul din motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Din această perspectivă, au precizat că prin recursul declarat în cauză se aduc critici sub aspectul netemeiniciei hotărârii atacate, reiterându-se situații de fapt și făcându-se trimiteri la doctrina și jurisprudența în materie, aspecte ce fac imposibilă exercitarea controlului de legalitate de către instanța de recurs.

Cu referire la încălcarea normelor de drept material prin prisma calității procesuale active a intimaților, au arătat că instanța de apel în mod corect a constatat că au suferit un prejudiciu determinat de decesul persoanelor pe care familia extinsă se baza, între aceștia și defuncți existând o relație strânsă și o afecțiune puternică, după cum a rezultat din probele administrate la fond și în apel.

În raport de art. 1391 alin. (2) din C. proc. civ., în mod corect instanța de apel a reținut că nu era necesar a se stabili dacă D. este sau nu tatăl lui R., întrucât nu a fost învestită cu o acțiune în stabilirea filiației, ci a fost suficient să se dovedească că persoana perspectivă a suferit un prejudiciu moral prin decesul unei persoane apropiate, fiind de altfel cunoscut faptul că în anumite comunități legăturile de familie nu se oficializează și nici nu sunt îndeplinite formalitățile de recunoaștere a descendenților. Inclusiv martorii audiați au arătat ca la nivel de comunitate se cunoaștea și era acceptat faptul că D. este tatăl lui R. și că aceștia au locuit împreună până la deces.

Astfel, instanța de apel a acordat aceste despăgubiri nu ca urmare a dovedirii relațiilor de rudenie dintre reclamanți și decedați, ci a administrării în cauză a unui probatoriu din care a reieșit situația acestora anterior producerii accidentului, modul în care a fost afectată viața socială și profesională ca urmare a producerii accidentului, gradul de afectivitate și suferința rezultată ca urmare a producerii decesului defuncților.

Cu privire la motivul de recurs ce vizează aplicarea greșită a normelor de drept material sub aspectul culpei exclusive a victimele în producerea accidentului suferit, intimații au opinat că instanța de apel a stabilit în mod corect culpa conducătorului auto în producerea accidentului datorită comportamentului său nediligent și a faptului că a condus sub influența alcolului și nu faptei victimelor ca fiind una dintre cauzele de înlăturare a răspunderii civile delictuale, conform art. 1352 din C. civ.

Cu privire la nemotivarea deciziei atacate au susținut că în condițiile în care instanța de apel și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că reclamanții au calitate procesuală activă și că există o culpă din partea conducătorului autoturismului ce atrage implicit obligația de a despăgubi din partea asigurătorului nu se poate reține absența unei motivări care să mențină soluția pronunțată.

Faptul că judecătorul interpretează elementele factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte, aceasta nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (6) din C. proc. civ.

Intimatul V., prin curator special, a depus întâmpinare și răspuns la întâmpinarea formulată de ceilalți intimați, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei, spre o nouă judecată, în apel.

Cu privire la excepția nulității recursului, invocată de ceilalți intimați, a arătat că motivele de recurs se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. în condițiile în care criticile deduse judecății vizează nemotivarea deciziei atacate, aplicarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept material în ceea ce privește calitatea procesuală activă a lui T. și D., culpa concurentă a victimelor în producerea prejudiciului suferit și daunele morale acordate.

Cu privire la aplicarea greșită a normelor de drept material în referire la calitatea procesuală activă a intimaților-reclamanți, a susținut că minorul T. trebuia să primească despăgubiri morale doar ca urmare a decesului mamei sale, S., întrucât aceasta este singura filiație stabilită, conform certificatului de naștere aflat la dosar. În ceea ce-l privește pe prezumtivul tată biologic al defunctului R., reclamantul D., paternitatea nu a fost stabilită conform normelor legale în vigoare, iar declarații martorilor audiați în fața primei instanțe nu au fost de natură a forma convingerea instanței în ceea ce privește legătura biologică între cei doi.

Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1391 alin. (2) din C. civ., având în vedere cele statuate de doctrină și jurisprudență, în condițiile în care daunele morale se cuvin doar ascendenților și descendenților defuncților, având în vedere legătura strânsă de rudenie existentă între aceștia, precum și faptul că decesul celor doi soți, R. și S., i-a afectat pe copii și pe părinții acestora.

Cu privire la familia extinsă, a arătat că frații și surorile defuncților au un grad de rudenie mai îndepărtat cu defuncții și nu erau în relație de dependență financiară față de victimele accidentului.

Instanța de apel nu a reținut apărările recurentei potrivit cu care culpa aparține exclusiv victimelor în ceea ce privește producerea prejudiciului, astfel încât autorul Y. nu poate să răspundă și, pe cale de consecință, nici asigurătorul, aducând în sprijinul acestor susțineri atât concluziile probatoriului administrat în cauză, cât și exemple concrete din practica judiciară în cazuri similare.

Raportându-se la art. 1371 alin. (1) din C. civ., a arătat că cele două victime ale accidentului și-au asumat posibilitatea producerii unei vătămări în condițiile în care au urcat în autoturism și au insistat să fie duse acasă, deși cunoșteau că Y. era în stare de ebrietate.

Instanța de apel nu a ținut cont de prevederile art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aplicabilă la data producerii evenimentului rutier, prin care se stabilesc criteriile legale în funcție de care instanța de judecată trebuie să aprecieze cuantumul daunelor morale solicitate.

Recurenta a invocat, prin apelul formulat, atât prevederile art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cât și jurisprudența referitoare la daunele morale acordate în cazuri similare de ucidere din culpă, însă instanța de apel nu a reținut deloc aceste argumente și nici de criteriile conturate prin jurisprudența, încălcând astfel prevederile legale.

În raport de art. 397 alin. (1) și art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., a susținut că instanța de apel nu indicat în mod concret care sunt probele care au condus la pronunțarea soluției și nici nu s-a raportat la susținerile recurentei dând prevalentă apărărilor intimaților.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 27 ianuarie 2021, completul fitru a admis în principiu a respins excepția nulității recursului, invocată de intimați; a admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. Q. S.A. împotriva deciziei nr. 2985 din 14 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, și a fixat termen pentru judecata recursului la data de 23 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Prin încheierea din 11 februarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a dispus prechimbarea, din oficiu, a termenului de judecată de la data de 23 martie 2021 la data de 09 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului și soluția pronunțată

Examinând legalitatea deciziei civile recurate, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă Q. S.A. a susținut nelegalitatea deciziei atacate prin prisma aplicării eronate a dispozițiilor art. 36 din C. proc. civ. și a celor ale art. 1391 alin. (2) din C. civ.

Înalta Curte observă că prin majoritatea argumentelor circumscrise acestor critici, recursul aduce de fapt în dezbatere problematica acordării unor daune morale pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial în raport de neîndeplinirea criteriului rudeniei cu victimele accidentului, solicitându-se în concret o reevaluare a situației de fapt, prin prisma unor elemente de probatoriu, împrejurare ce excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac în condițiile art. 488 din C. proc. civ.

Trecând peste acest aspect, în examinarea calității procesuale active a reclamantului D. și intervenientului T., instanța de apel s-a raportat la dispozițiile art. 1391 alin. (2) din C. civ., potrivit cărora:

"Instanța judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu."

Din analiza dispozițiilor alin. (2) al art. 1391 C. civ. rezultă că dincolo de sfera persoanelor legate de victima directă printr-o relație strânsă de rudenie sau prin căsătorie (ascendenți, descendenți, fără a fi limitați în privința gradului de rudenie, frați, surori, soț), legiuitorul recunoaște posibilitatea de a reclama repararea unui astfel de prejudiciu și altor persoane, dar care invocă un prejudiciu similar celui încercat de către acestea în măsura în care, în fiecare caz în parte, se va face dovada unei strânse legături de afecțiune cu victima decedată, la momentul decesului acesteia.

Din modalitatea de redactare a textului rezultă că impunându-se condiția dovedirii prejudiciului nepatrimonial în sarcina altor persoane decât cele enumerate, înseamnă că acestea din urmă sunt prezumate - dată fiind legătura de rudenie/afinitate - că au suferit prin moartea victimei. O asemenea distincție pe plan probator este justificată de natura relațiilor (apropiate, în cazul rudelor/soțului), aceasta fiind aptă să determine o dispensă de dovadă în legătura cu durerea încercată și prejudiciul moral pe care l-a ocazionat.

După cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin decizia nr. 12/2016, în interpretarea dispozițiilor art. 1391 alin. (2) din C. proc. civ., situația "prejudiciului prin ricoșeu sau reflectare" are în vedere acel prejudiciu care este suferit de terțe persoane, victime indirecte (rudele și cei apropiați), cauzat acestora de prejudiciul inițial provocat direct și nemijlocit printr-o faptă ilicită sau alt eveniment victimei imediate, respectiv oricărei persoane care este legată printr-o relație de interes patrimonial sau nepatrimonial cu victima imediată și care suferă o pierdere economică sau este lezată în sentimentele ei de afecțiune față de respectiva victimă imediată.

Reținând aplicabilitatea în speță a deciziei menționate, prin raportare la art. 1391 alin. (2) din C. proc. civ., în mod corect instanța de apel a reținut că nu era necesar a se stabili dacă reclamantul D. și intervenientul T. sunt tatăl, respectiv, fiul lui R., date fiind limitele învestirii, fiind suficient a se dovedi existența unor relații specifice familiei, iar pentru acordarea daunelor morale a se reține suferința generată prin decesul persoanelor apropiate.

Se cuvine remarcat că definind noțiunea de "familie", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că aceasta nu se limitează exclusiv la relațiile bazate pe căsătorie și poate include și "legături de familie" de facto, precum, spre exemplu, în cazul în care părțile coabitează în afara căsătoriei (Johnston și alții împotriva Irlandei, pct. 56; Van der Heijden împotriva Țărilor de Jos, pct. 50).

Relativ la conceptul de "viață de familie", instanța europeană a arătat că nu trebuie făcută distincție între familia legitimă, care are la bază o căsătorie valabilă, și familia naturală, care este o relație de fapt, dreptul la viață de familie fiind recunoscut fără nicio distincție. În cazul în care este vorba despre o familie de facto, pentru a determina dacă legătura dintre persoane poate fi calificată drept viață de familie, s-a arătat că trebuie să se țină seama de împrejurarea că membrii familiei trăiesc împreună și că au copii (cauza Kroon și alții c. Tările de Jos, hotărârea din 27.10.1994, cauza Keegan c. Marii Britanii, hotărâre din 26.05.1994), aceștia bucurându-se de aceleași drepturi și același tratament ca o familie tradițională. Curtea a considerat că, urmare a legăturilor de afectivitate și a unei vieți obișnuite de familie, trebuie recunoscută legătura între copil și părinte, chiar dacă filiația nu este legal stabilită.

În ceea ce privește pe reclamantul D., instanța de apel a reținut că acesta a locuit cu R., în același imobil, iar relațiile dintre ei au fost specifice raportului dintre părinte-copil, ce a fost evidențiat prin susținerile părților, declarațiile martorilor și înscrisuri.

Aceleași argumente au fost avute în vedere de către instanța de apel cu privire la intervenientul T. atunci când a apreciat că între acesta și tatăl său, R., a existat o viață de familie, considerându-se la nivelul comunității că S. și R. sunt părinții minorului, iar în societate R. s-a comportat față de minor ca un părinte, copilul percepându-l ca atare (declarațiile date organelor de urmărire penală).

Câtă vreme circumstanțele factuale au demonstrat că cei doi au locuit împreună și că și-au acordat sprijin reciproc, în mod corect a apreciat instanța de apel că atât reclamantul D., cât și intervenientul T. sunt îndrituiți la acordarea daunelor morale generate de decesul lui R., în aceleași condiții ca cele recunoscute de către prima instanță pentru reclamanta A., respectiv intervenienta U..

Recurenta-pârâtă a susținut și că prin încălcarea dispozițiilor art. 1391 din C. civ. și fără a administra un probatoriu susceptibil să stabilească legătura de afecțiune între membrii familiei extinse și victimele accidentului, instanța de apel a reținut existența unui prejudiciu de ordin afectiv în urma decesului atâta timp cât familia extinsă nu mai locuia cu victimele accidentului și nu depindea financiar de acestea.

Critica este nefondată.

Dispozițiile art. 1391 alin. (2) din C. proc. civ. deschid posibilitatea ca instanța să acorde despăgubiri morale ascendenților (fără a preciza până la ce grad), fraților și surorilor victimei, iar inexistența unor raporturi de dependență financiară între victime și familia extinsă nu se constituie într-un criteriu care să influențeze stabilirea dreptului la reparație.

Instanța de apel a relevat notorietatea relațiilor apropiate între familiile de etnie rromă, impactul în plan emoțional, material și social al dispariției premature a fratelui, nepotului și surorii în privința fraților și bunicii materne.

Toate acestea conduc la concluzia că acordarea despăgubirilor s-a circumscris gradului de afecțiune și suferinței rezultate în urma producerii decesului victimelor accidentului.

O altă critică subsumată aceluiași motiv de nelegalitate se raportează la încălcarea prevederilor art. 1371 din C. civ. în ceea ce privește culpa exclusivă a victimelor în producerea prejudiciului suferit deoarece au acceptat să fie transportate de un conducător auto ce a consumat băuturi alcoolice și au ignorat efectele potențiale ale unei asemenea decizii.

Critica este nefondată.

Potrivit dispozițiilor art. 1371 alin. (1) din C. civ., "În cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, de și putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o." Acest text de lege reglementează situația în care victima a contribuit la cauzarea sau la agravarea prejudiciului ori nu l-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, implicarea victimei realizându-se cu vinovăție, aspect ce rezultă din folosirea expresiei "cu intenție sau din culpă."

Consecința aplicării acestei reguli are drept efect o diminuare a cuantumului despăgubirilor datorate de făptuitor, acesta fiind responsabil numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. Așadar, dacă există o vinovăție comună a autorului infracțiunii și a victimei, întinderea despăgubirilor la a căror plată va fi obligat autorul va fi direct proporțională cu ponderea contribuției victimei la producerea prejudiciului.

Or, în speță, la producerea accidentului a contribuit în mod direct conducătorul auto decedat în urma accidentului rutier în sensul neadaptării vitezei la condițiile de drum, prin nerespectarea dispozițiilor art. 35 și urm. din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, împrejurare cu efect cauzal în producerea accidentului, victima neavând nicio contribuție la încălcarea respectivelor dispoziții legale la producerea accidentului.

În raport de împrejurările arătate, Înalta Curte constată că în mod legal a reținut instanța de apel îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale în privința conducătorului autovehiculului, precum și obligația pârâtei de a plăti despăgubirile datorate de acesta pentru prejudiciul cauzat, în condițiile art. 49, art. 50 alin. (1), alin. (2), alin. (3) și art. 51 din Legea nr. 136/1995.

Dat fiind faptul că dispozițiile art. 1371 alin. (1) din C. civ. prevăd că cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea din prejudiciu pe care a pricinuit-o, este necesar a se face distincție între culpa în producerea accidentului și culpa în producerea sau agravarea consecințelor accidentului care trebuie analizată pentru o corectă apreciere a cuantumului daunelor morale pretinse. Omisiunea victimei de a lua anumite măsuri de natură să prevină și să evite producerea prejudiciului constituie o cauză de natură să limiteze, în condițiile arătate mai sus, răspunderea celui vinovat de producerea accidentulului, însă cauza prejudiciului rămâne fapta ilicită săvârșită de făptuitor, pentru care acesta trebuie ținut să răspundă, condițiile răspunderii civile delictuale fiind întrunite în ceea ce îl privește.

În acest sens a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție în interpretarea art. 1371 alin. (1) din C. civ., prin decizia nr. 12/2016, reținând că în asemenea cazuri cel chemat să acopere dauna nu este ținut să repare și acea parte din prejudiciu produsă din vina victimei însăși, răspunderea fiind apreciată strict în raport cu gradul de contribuție al fiecăruia din cei implicați, iar răspunderea victimei nu trebuie analizată strict din perspectiva săvârșirii sau nu a unei fapte ilicite propriu-zise de către aceasta din urmă. Altfel spus, pentru a se reține culpa concurentă a victimei este suficient ca aceasta să-și fi asumat un risc/să fi avut o conduită neglijentă de natură să favorizeze sau să contribuie la producerea/neevitarea/agravarea rezultatului.

Or, prin acțiunea de a se urca în autoturismul ce urma a fi condus de Y., cunoscând că acesta consumase alcool în cantitate semnificativă, rezultă culpa concurentă a victimelor R. și S. la producerea prejudiciului, aspect reținut în mod corect de către prima instanță și necontestat în apel de către reclamanți.

Nelegalitatea deciziei atacate a fost invocată și prin raportare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, care reglementează criteriile legale în funcție de care instanța de apel era obligată să aprecieze asupra cuantumului daunelor morale comparativ cu situația altor cazuri similare, potrivit jurisprudenței invocate, exigențele legale în această materie neputând fi complinite prin simpla invocare a situației de fapt și menționarea generică a unor prevederi legale.

Este de observat însă că, în etapa procesuală a recursului, nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o evaluare a situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permise de art. 488 din C. proc. civ.

Prin urmare, nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate.

Cuantumul daunelor morale stabilit de instanța de apel, ca urmare a aplicării criteriilor jurisprudențiale raportat la circumstanțele particulare ale speței stabilite pe baza probelor administrate în cauză, reprezintă rezultatul aprecierii acestei instanțe și, în consecință, vizează o chestiune de netemeinicie a hotărârii pronunțate, necenzurabilă în recurs.

Ceea ce poate fi supus însă analizei instanțe de control judiciar este eventuala nesocotire a criteriilor legale ce au stat la baza stabilirii despăgubirilor reclamate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., fiind de reținut, în acest punct, că în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi suferința psihică reclamată în speță), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial implică o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge în situația îmbogățirii fără just temei.

Despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, astfel încât suma de bani acordată cu titlu de daune morale să nu devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic.

Aceasta întrucât pentru a-și păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și în consecințele acestuia.

Din acest punct de vedere, critica este nefondată, Înalta Curte reținând că, în speță, având a aprecia asupra cuantumului daunelor morale, instanța de apel în mod corect a ținut seama de criteriile anterior menționate, care s-au impus deja cu valoare de principiu în practica instanțelor.

Astfel, analiza judiciară s-a raportat la importanța valorii nepatrimoniale lezate (dreptul la viață), dar și la intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de reclamanți în contextul decesului victimelor accidentului, legătura de rudenie cu acestea din urmă, suportul material asigurat în timpul vieții descendenților minori și suportul afectiv asigurat ascendenților, colateralilor privilegiați și bunicii materne, precum și de necesitatea ca sumele acordate să corespundă scopului și finalității prevăzute de lege spre a nu deveni o sursă de îmbogățire fără just temei, ci să rămână doar un mijloc de compensație care să păstreze un raport de proporționalitate cu daunele suferite.

Or, în acest context, hotărârile judecătorești la care a făcut trimitere recurenta nu s-au impus ca jurisprudență relevantă sub aspectul cuantumului daunelor morale, ci s-au constituit într-un criteriu izolat în cuantificarea daunelor morale în litigiul pendinte, întrucât, pe de o parte, jurisprudența, până în acest moment, nu a trasat delimitări extrem de precise ale cuantumului despăgubirilor care se cuvin în funcție de prejudiciul suferit prin pierderea unei rude apropiate, iar pe de altă parte, practica judiciară nu este izvor de drept, potrivit art. 1 alin. (1) și (6) din C. civ. și art. 5 alin. (4) din C. proc. civ., fiecare cauză soluționată de instanțele judecătorești având particularitățile sale, care determină un mod de apreciere individualizat din partea instanței.

În altă ordine de idei, instanța a stabilit cadrul normativ aplicabil în cuantificarea daunelor morale, respectând prevederile art. 50 și urm. din Legea nr. 136/49, cât și art. 50 alin. (2) lit. d) din Norma Autorității de Supravghere Financiară nr. 23/2014, în vigoare la data producerii evenimentului rutier, în sensul că, în caz de deces, daunele morale sunt stabilite în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Or, instanța și-a întemeiat soluția tocmai pe cele statuate în legislația și jurisprudența din România. Reperul, la care face trimitere art. 50 alin. (1) lit. d) din Norma nr. 23/2014, este cel al jurisprudenței constante și unitare, iar nu al jurisprudenței care consacră soluții ce rămân cazuri izolate sau particulare, ce se raportează la situații de fapt distincte.

Atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când acordă despăgubiri morale procedează la o apreciere în concret a circumstanțelor particulare ale cauzei, raportată la suferințele fizice și psihice pe care le-au suportat victimele unui accident de circulație, respectiv rudele sau alte persoane, precum și la consecințele negative pe care acel accident le-a avut în viața lor particulară, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probele administrate în cauză.

Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudența națională, cât și hotărârile Curții Europene pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri și, respectiv, pot evidenția limitele de apreciere a cuantumului acestora.

În analiza concretă a fiecărei daune morale s-a avut în vedere specificul fiecărei legături de rudenie sau de afecțiune, intensitatea fiecărei suferințe, raportate la legăturile personale, vârsta și consecințele pe plan emoțional, material și social.

Astfel, se constată că, prezumând corect existența unui prejudiciu de ordin moral determinat de legătura de rudenie, respectiv legătura de afecțiune existentă între copii, părinți, colaterali privilegiați, bunica maternă și victime, instanța de apel a cuantificat despăgubirile ținând cont, în ceea ce-i privește pe copii victimelor - de șocul emoțional determinat de dispariția neașteptată a ambilor părinți, precum și schimbări de ordin material cu impact negativ asupra calității vieții lor, referitor la părinți - de suferința puternică dublată de responsabilitatea asumată în creșterea copiilor victimelor, referitor la colateralii privilegiați și bunica maternă - de relațiile apropiate, de familie.

Prin urmare, valorile morale lezate prin decesul victimelor au fost avute în vedere de instanța de apel atât din perspectiva importanței lor, cât și a intensității percepției asupra consecințelor vătămării lor prin raportare la principiile echității și proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu scopul urmărit de a nu se ajunge în situația îmbogățirii fără just temei.

În consecință, constatându-se că instanța de apel a efectuat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale ce guvernează materia răspunderii civile delictuale, critica nu întrunește cerințele cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizează omisiunea instanței de apel de a indica probele care au condus la pronunțarea soluției și de a arăta care au fost argumentele pentru care a înlăturat apărările pârâtei, dând prevalență celor ale intimaților.

Prin raportare la art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în contextul analizei criticilor expuse, Înalta Curte reține că hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Așadar, motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță și de a asigura posibilitatea exercitării controlului judiciar de către instanțele de control judiciar și nu în ultimul rând de a proteja părțile împotriva unor soluții sau măsuri discreționare dispuse de către instanțele de judecată.

Or, decizia recurată nu poate fi considerată nemotivată în sensul arătat de recurenta-pârâtă atâta timp cât considerentele acesteia relevă faptul că instanța de apel a cenzurat hotărârea tribunalului, sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, din perspectiva situației de fapt stabilite în urma probatoriului administrat în cauză, precum și a criteriilor valorificate de jurisprudența în materie, respectiv: inexistența unor repere exacte pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, faptul că aprecierea prejudiciului moral nu se rezumă la determinarea prețului suferinței psihice, care este inestimabilă, ci înseamnă aprecierea tuturor consecințelor negative ale accidentului asupra stării psihice a reclamanților în raport cu relația de familie existentă între aceștia și victime.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 486 alin. (3) din același cod, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Q. S.A. împotriva deciziei nr. 2985 din 14 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 48 alin. (3) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, va stabili onorariu definitiv al curatorul special Z. la suma de 940 RON la plata căreia va fi obligată recurenta-pârâtă cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Q. S.A. împotriva deciziei nr. 2985 din 14 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Stabilește onorariul definitiv al curatorului special Z. la suma de 940 RON.

Obligă pe recurenta-pârâtă la plata sumei de 940 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea curatorului special.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 09 martie 2021.