ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1028/2020

Ședința publică din data de 03 iunie 2020

Deliberând asupra cauzei civile prezente și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna, sub nr. x/2018, reclamanții A., B., C., D., E. au chemat în judecată pârâta F. S.A. și intervenientul forțat G., solicitând instanței să se dispună: - obligarea pârâtei la plata daunelor materiale și morale pentru prejudiciul încercat, urmare a decesului victimei H., astfel:

- pentru A. - suma de 455.000 RON, cu titlu de daune morale și suma de 317,14 RON, daune materiale, în calitate de fiică a decedatului;

- pentru B. - suma de 390.000 RON, cu titlu de daune morale, în calitate de nepoată a decedatului;

- pentru C. - suma de 390.000 RON, cu titlu de daune morale, în calitate de nepot al decedatului;

Obligarea pârâtei la plata daunelor morale pentru prejudiciul încercat, urmare a decesului victimei I., astfel:

- pentru D. - suma de 274.000 RON, cu titlu de daune morale, în calitate de soră a decedatei;

- pentru E. - suma de 274.000 RON, cu titlu de daune morale, în calitate de soră a decedatei;

De asemenea, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere de 0,2 % pe zi, aplicate sumelor cuvenite reclamanților, cu titlu de despăgubiri morale și materiale, calculate începând cu data de 9 martie 2018 (plata sumelor cuprinse în oferta pârâtei fiind făcută în data de 8 martie 2018) și până la data efectivă a plății despăgubirilor, conform art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016.

Prin sentința civilă nr. 907 din 29.11.2018, pronunțată de Tribunalul Covasna, s-a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanții A., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâta S.C. F. S.A. și intervenientul forțat G., având ca obiect pretenții.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanții, prin care au solicitat schimbarea acesteia, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 370/Ap din 19 martie 2019, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de apel formulată de apelanții A., B., C., D. și E., împotriva sentinței civile nr. 907 din 29.11.2018, pronunțate de Tribunalul Covasna, pe care a păstrat-o.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A., B., C., D. și E., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenții - reclamanți au formulat următoarele critici:

O primă critică, circumscrisă motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. - motivare contradictorie, s-a raportat la faptul că instanța de apel a reținut împrejurarea că reclamanții ar fi solicitat calificarea pierderii unui anumit standard de viață, drept element al prejudiciului nepatrimonial - apreciere profund greșită și lipsită de orice fundament. Astfel, o critică sau apărare care nu a fost invocată, dar care este apreciată, totuși, neîntemeiată, nu poate duce la respingerea apelului părții, decât prin încălcarea prevederilor legale.

Recurenții au susținut, de asemenea, lipsa unei cuantificări proprii a dimensiunii morale a prejudiciului de către judecătorul fondului, acesta achiesând, practic, la poziția procesuală a asigurătorului.

Recurenții au arătat că instanța fondului a făcut o confuzie nepermisă și greu de înțeles între natura nepatrimonială a prejudiciului suferit și elementele de natură patrimonială, obiective, cum ar fi pierderea unui anumit standard de viață de către reclamanți (aspect invocat la fond, dar nedovedit de pârâtă).

Consecutiv, a reține pe seama reclamanților că ar fi solicitat observarea unor aspecte obiective, în aprecierea dimensiunii morale, echivalează cu o motivare contradictorie și lasă impresia unei cercetări superficiale a cauzei, a absenței judecării efective a apelului lor, prin care, evident, li s-a produs o vătămare.

O altă critică s-a raportat la faptul că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura cauzei (art. 488 pct. 6 teza a III-a C. proc. civ.).

Astfel, se afirmă, prin hotărârea recurată, că, în mod corect, s-a oprit prima instanță asupra elementelor obiective - schimbarea stilului de viață, a standardului de viață a reclamanților, faptul că între victimele accidentului și reclamanți nu au existat obligații patrimoniale determinate - pentru că "în societatea românească relațiile de familie sunt dublate, pe lângă legătura biologică, de afectivitatea relației în sensul art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului".

Textul legal la care face referire instanța de apel, în motivare, - art. 8 din Convenție - nu are legătură cu prezenta cauză, acesta aplicându-se unor raporturi juridice născute între autoritățile statelor semnatare ale Convenției și cetățenii acestor state, nicidecum unor raporturi juridice dintre particulari, și instituie obligația pozitivă în sarcina statelor semnatare de a ocroti dreptul la viața privată, la viața de familie, domiciliu și corespondență, ceea ce nu este cazul în prezentul dosar.

În concret, noțiunea de efectivitate a raporturilor de familie a fost folosită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în definirea progresivă, constructivă a noțiunii de viață privată și de familie. Noțiunea prinde valențe și își găsește aplicabilitate în cazurile în care statele semnatare aplică măsura provizorie a plasamentului de urgență și care impune separarea minorului de părinții săi, această măsură reprezentând, în accepțiunea Curții Europene, o ingerință în respectarea dreptului la viața de familie a minorului.

În consecință, având în vedere obiectul prezentei cauze - obligarea asigurătorului de răspundere civilă la plata despăgubirilor morale, urmare a decesului în condiții tragice a două persoane, rude ale reclamanților, într-un accident rutier - practica Curții Europene raportată la art. 8 din Convenție, legat de efectivitatea raporturilor de familie, nu își poate găsi aplicabilitate, considerentele din hotărârea recurată sunt străine de obiectul cauzei, astfel că se impune casarea deciziei recurate.

A treia critică de nelegalitate vizează faptul că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.).

S-a criticat neacordarea daunelor morale, prin aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât, în mod nelegal, judecătorul fondului nu a ținut cont de practica depusă de recurenți înainte de închiderea dezbaterilor, practica care, spre deosebire de hotărârile care se pare că au stat la baza emiterii ofertei inițiale, reflectă poziția adoptată de instanțele naționale, nu numai cea a instanțelor de pe raza Curții de Apel Brașov.

Astfel, nelegalitatea deciziei este raportată la prevederile art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 826 din data de 12 noiembrie 2014, în vigoare în momentul producerii accidentului, potrivit cărora despăgubirile care urmează a fi acordate cu titlu de daune morale rudelor victimei unui accident rutier se vor stabili, în principal, în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Obligația de stabilire a daunelor morale, în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, corespunde obiectivului de garantare a unui tratament, comparabil și a unei despăgubiri adecvate, în scopul protecției victimelor accidentelor rutiere și dă expresie principiului legalității și principiului egalității în fața legii și a nediscriminării.

Garantarea tratamentului comparabil al victimelor accidentelor rutiere trebuie să se reflecte în cuantumul despăgubirii, care trebuie să fie cel puțin echivalent cu jurisprudența relevantă, iar condițiile de acordare a despăgubirii trebuie să fie cel puțin la fel de favorabile ca în alte situații asemănătoare.

Astfel, despăgubirile acordate aparținătorilor celor două victime însumează numai 117.000 RON, aproximativ 25.000 euro, ceea ce se situează mult sub nivelul practicii instanțelor naționale, în cauze similare.

Intimata - pârâtă F. SA- București a formulat întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanți și menținerea, ca legală și temeinică, a hotărârii atacate.

Intervenientul - forțat G. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

De asemenea, intervenientul-forțat a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata - pârâtă, arătând că susține toate apărările acesteia.

Recurenții - reclamanți au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat înlăturarea apărărilor intimatei - pârâte ca nefondate, cu consecința admiterii recursului declarat și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 1 aprilie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanții D., C., B., A. și E. împotriva deciziei civile nr. 370/Ap din data de 19 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 3 iunie 2020, cu citarea părților.

În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 492 C. proc. civ.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale relevante, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

În ceea ce privește critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocată pentru mai multe argumente, ce vor fi analizate în cadrul recursului, Înalta Curte reține următoarele principii:

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii, instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele ce i-au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Astfel, obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil reglementat de art. 21 din Constituție și, respectiv, art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret a stării de fapt, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță și de a asigura posibilitatea exercitării controlului judiciar de către instanțele superioare și, nu în ultimul rând, de a proteja părțile împotriva unor soluții sau măsuri arbitrare dispuse de către instanțele de judecată.

Obligația pe care art. 6 din Convenția Europeană o impune instanțelor naționale de a-și motiva decizia nu presupune însă existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, ci examinarea, în mod real, efectiv, a problemelor care i-au fost supuse dezbaterii (a se vedea în acest sens, cauza Albina împotriva României).

În cauză, recurenții reclamanți susțin, prin această primă critică, faptul că instanța de apel a avut în vedere, la aprecierea daunelor morale acordate acestora, drept criteriu decizoriu utilizat pentru individualizarea prejudiciului moral, un criteriu care nu are corespondent în legislație și jurisprudență, și care nici nu a fost invocat în cauză - "pierderea unui anumit standard de viață".

Procedând la verificarea raționamentului judiciar expus de instanța de apel, Înalta Curte constată că, în cauză, reclamanții au solicitat prin cererile deduse judecății, obligarea pârâtei, societate de asigurări, la plata despăgubirilor pentru prejudiciul de natură morală înregistrat de titularii cererii de chemare în judecată, urmare a decesului victimelor H. și I., intervenit în urma accidentului rutier produs la data de 13 octombrie 2016, din culpa asiguratului pârâtei, intimatul G..

Art. 49 alin. (1) lit. d) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, în vigoare la data săvârșirii faptei ilicite, stipulează că despăgubirile pentru daunele morale, în cazul vătămării corporale a unei persoane, se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Înalta Curte reține însă că, în privința criteriilor de determinare a cuantumului daunelor morale, nici dispozițiile Legii nr. 136/1995 și nici cele înscrise în Ordinul CSA nr. 14/2011 nu stabilesc criterii de cuantificare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral, după cum astfel de criterii nu se regăsesc nici în C. civ.

Înalta Curte constată că, spre deosebire de acțiunea în daune pentru prejudicii materiale, la care prejudiciul trebuie să fie cert, atât în privința existenței, cât și a întinderii, în situația cererilor ce au ca obiect daune morale, certitudinea poate purta numai cu privire la existența prejudiciului, nu și la întinderea acestuia.

Întrucât prejudiciul moral nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se menține la nivelul trăirilor psihice, daunele morale fiind extranee realităților materiale, cuantumul daunelor morale se apreciază din perspectiva criteriilor generale lăsate la latitudinea judecătorului, acest lucru fiind pe deplin justificat prin faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori stricte, din moment ce acesta diferă de la o persoană la alta, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz.

Așa fiind, problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată care trebuie să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă și rezonabilă.

Astfel, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are, astfel, posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească dacă și în ce cuantum o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.

Totodată, indemnizarea victimei nu trebuie să fie una speculativă, în sensul că nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă un caracter pur simbolic, ci trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu daunele suferite, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-a îndurat persoana păgubită.

Pentru a-și păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege - care trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv și moral - spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia.

De aceea, atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probatoriile administrate.

Astfel învestită, în aplicarea normei înscrise în art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., instanța de apel, folosind un raționament propriu și prin raportare la reperele utilizate în mod constant în jurisprudența națională și convențională, a reținut, în speță, că raportat la natura prejudiciului, la intensitatea suferințelor înregistrate de reclamanți, dar și la consecințele asupra vieții acestora a dispariției rudelor apropiate, suma totală acordată de către asigurător în procedura administrativă, cu titlul de daune morale, în favoarea reclamanților, menținută de către instanța de fond, în cuantum de 25.000 euro, este una echitabilă.

În acest context, se poate observa că criteriul "schimbării standardului de viață al reclamanților" nu a fost determinant și nici absolutizat de instanța de apel, ci a fost utilizat în procedeul de comparare al cuantumului acestor despăgubiri acordat pentru situații particulare variate.

În plus, asupra acestui cuantum, instanța de recurs nu poate face aprecieri, întrucât nu reprezintă un aspect de nelegalitate care să poată fi supus cenzurii în recurs, cale de atac extraordinară, ci trebuie să se asigure că instanța anterioară a expus motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată în cauză și că a fost respectat principiul nediscriminării.

Tot astfel, instanța de apel a apreciat că jurisprudența invocată în cauză de reclamanți nu poate fi absolutizată, dat fiind că, în hotărârile atașate la dosar, instanțele au avut în vedere ipotezele particulare în care s-au aflat rudele victimelor din acele cauze, și a constatat că situațiile de fapt supuse comparației nu sunt similare celor existente în prezentul litigiu.

În consecință, instanța de apel nu a ignorat jurisprudența atașată cererii de apel sau criteriul jurisprudențial prevăzut de lege, astfel cum pretind recurenții, ci a înlăturat motivat această jurisprudență.

În acest context, instanța de apel a statuat că, întrucât despăgubirile pretinse de reclamanți nu pot depăși un nivel rezonabil și ele se acordă în echitate, pentru realizarea unei satisfacții morale a reclamanților, a căror durere, în opinia instanței de recurs, nu poate fi cuantificată material și matematic, se impune menținerea cuantumului sumelor acordate de asigurător, încasate de către reclamanți la data 8 martie 2018.

Astfel, având în vedere că scopul daunelor morale este, în speță, acela de a atenua consecințele suportate de reclamanți, respectiv efectele pierderii de către acestea a unor persoane dragi, instanța de apel și-a îndeplinit obligația de a expune raționamentul judiciar care a justificat confirmarea și menținerea raționamentului primei instanțe, fără a se putea decela motive contradictorii în conținutul hotărârii atacate care să determine necesitatea reformării acesteia.

Argumentul invocat de recurenți, conform căruia decizia recurată cuprinde motive străine de natura cauzei, întrucât art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la care a făcut referire instanța de apel, în motivarea hotărârii recurate, nu are legătură cu prezenta cauză, acesta aplicându-se unor raporturi juridice născute între autoritățile statelor semnatare ale Convenției și cetățenilor acestor state, nicidecum unor raporturi juridice dintre particulari, și instituie obligația pozitivă în sarcina statelor semnatare de a ocroti dreptul la viața privată, la viața de familie, domiciliu și corespondență, ceea ce nu este cazul în prezentul dosar, este, de asemenea, nefondat și nu poate fi primit, întrucât ignoră jurisprudența instanței de contencios european a drepturilor omului în această materie.

Articolul 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului proclamă dreptul la respectarea vieții private și de familie, noțiuni autonome care nu se pretează unor definiții exhaustive, ci unor interpretări evolutive, în acord cu contextul social și epoca în care aceste interpretări sunt realizate.

În esență, consacrarea dreptului la viață privată și de familie are ca scop protejarea individului împotriva oricărei ingerințe arbitrare a puterii publice în exercitarea prerogativelor ce asigură însuși conținutul acestui drept și acestea sunt incluse în sfera obligațiilor negative ale statului.

Impunerea însă numai a unor obligații negative autorităților statale, care să apere individul împotriva ingerințelor de orice natură ale autorităților publice în sfera vieții private sau de familie, nu este suficientă pentru garantarea efectivă a tuturor componentelor acesteia.

Astfel cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, art. 8 reclamă din partea statelor și îndeplinirea unor obligații pozitive, inerente asigurării respectării efective a vieții private și familiale, care pot implica și necesitatea adoptării de măsuri de protecție a acestora, chiar cu privire la relațiile între indivizi, între particulari (a se vedea în acest sens, cauzele Marckx împotriva Belgiei, hotărârea din 13 iunie 1979; Evans contra Regatului Unit, hotărârea de Mare Cameră, par. 75)

În consecință, spre deosebire de opinia recurenților, aplicabilitatea articolului 8 al Convenției Europene și impunerea obligațiilor pozitive statelor semnatare ale Convenției pe acest tărâm nu se rezumă exclusiv la relațiile între particulari și stat - relația pe verticală, ci și relațiilor între particulari - raporturi pe orizontală.

În acest context, tocmai pentru a stabili dacă articolul 8 este aplicabil, cu toate consecințele juridice ce decurg din aceasta, sub aspectul îndeplinirii obligațiilor pozitive ale statului, instanța trebuie să cerceteze efectivitatea relațiilor de familie între reclamanții care pretind existența unei suferințe morale prin pierderea unor persoane dragi, victime ale unui accident rutier, și acestea din urmă.

Prin urmare, problema existenței unei "vieți de familie" este, în esență, o chestiune de fapt, care depinde de existența reală, în practică, a unor legături personale strânse [Paradiso și Campanelli împotriva Italiei (MC), par. 140] și acestea sunt supuse probațiunii.

În acest sens, s-a statuat că poate exista o viață de familie și între frați/surori (Moustaquim împotriva Belgiei, par. 36; Mustafa și Armağan Akın împotriva Turciei, par. 19) și între mătuși/unchi și nepoții lor (Boyle împotriva Regatului Unit, pct. 41-47).

Curtea Europeană a recunoscut că relația dintre adulți, pe de o parte, și părinții, frații și surorile acestora, pe de altă parte, constituie o viață de familie protejată în temeiul art. 8, chiar și în cazul în care adultul în cauză nu locuiește împreună cu părinții sau frații/surorile sale (Boughanemi împotriva Franței, par. 35) și chiar dacă acesta și-a întemeiat un cămin și o familie separate (Moustaquim împotriva Belgiei, par. 35 și 45-46; El Boujaidi împotriva Franței, par. 33).

Instanța europeană a afirmat, de asemenea, că viața de familie include cel puțin legăturile dintre rudele apropiate, de exemplu cele dintre bunici și nepoți, deoarece rudele respective pot juca un rol important în viața de familie [Marckx împotriva Belgiei, par. 45; Bronda împotriva Italiei, par. 51; T.S. și J.J. împotriva Norvegiei (dec.), par. 23].

Într-o jurisprudență mai recentă, instanța de contencios european a drepturilor omului a declarat că legăturile de familie dintre adulți și părinții sau frații/surorile lor beneficiază de o protecție mai redusă, cu excepția cazului în care există dovezi privind elemente suplimentare de dependență, care depășesc legăturile emoționale normale [Benhebba împotriva Franței, par. 36; Mokrani împotriva Franței, par. 33; Onur împotriva Regatului Unit, par. 45; Slivenko împotriva Letoniei (MC), par. 97; A.H. Khan împotriva Regatului Unit, par. 32].

Or, nu în mod nelegal, ci în lumina acestei jurisprudențe, care împreună cu dispozițiile convenționale formează un "bloc de convenționalitate", obligatoriu pentru instanțele naționale, instanțele de fond au analizat, ca un criteriu în acordarea despăgubirilor morale, efectivitatea legăturilor de familie existente între reclamanți și victimele accidentului.

Acesta este, de altfel, și rațiunea adoptării unei astfel de reglementări în acest domeniu, legislație care permite rudelor unei persoane decedate în astfel de împrejurări să solicite obligarea asigurătorului de răspundere civilă la plata despăgubirilor morale.

În consecință, instanța de recurs apreciază că hotărârea instanței de apel îndeplinește exigențele impuse prin art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în ceea ce privește motivarea soluției adoptate în acordarea daunelor morale, astfel încât nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., iar în cauză, a fost realizată o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale circumscrise acestei materii, nefiind operant nici motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții D., C., B., A. și E. împotriva deciziei civile nr. 370/Ap din data de 19 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții D., C., B., A. și E. împotriva deciziei civile nr. 370/Ap din data de 19 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 03 iunie 2020.