ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 911/2011

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 706 din 14

ianuarie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în parte

acțiunea promovată de reclamanta SC A.A.I. SRL în contradictor cu pârâta SC

R.C.S.C. SA având ca obiect daune interese compensatorii și câștigul nerealizat

prin executarea obligațiilor de vămuire și predare a bunurilor, și a obligat-o

pe pârâtă la plata sumei de 95630,25 RON echivalentul în lei a sumei de

26.938,10 Euro și la 2.485 RON, echivalentul în lei a sumei de 700 Euro către

reclamantă, respingând restul pretențiilor solicitate ca neîntemeiate.

Judecătorul fondului a reținut că

marfa expediată din Grecia de firma A.L.T.D. este deținută de pârâtă care în

calitate de comisionar în vamă a efectuat la data de 18 ianuarie 2005

procedurile vamale și care refuză predarea până la plata cheltuielilor de

depozitare.

Aplicând art. 1082 care instituie o

prezumție de culpă a debitorului, pârâta nefăcând dovada că procedurile vamale

au fost întârziate din culpa reclamantei în raport de art. 1073 C. civ., judecătorul

fondului a admis acțiunea pentru contravaloarea mărfurilor nepredate

reclamantei și contravaloare transport respingând-o pentru câștigul nerealizat

derivat din rezilierea a trei contracte, reclamanta nefăcând dovada unei

legături cauzale conform art. 1169 C. civ.

Curtea de Apel București, secția a

VI-a comercială, prin decizia nr. 146 din 18 martie 2010 a respins apelurile

declarate de reclamantă și de pârâtă ca nefondate.

Critica apelantei-reclamante cu

privire la neacordarea sumei de 72.361,9 Euro reprezentând beneficiu nerealizat

a fost înlăturată cu motivarea că potrivit art. 1085 debitorul nu răspunde

decât de daunele interese care au fost prevăzute sau care au putut fi prevăzute

la încheierea contractului iar reclamanta nici nu a probat că paguba este

consecința directă și necesară a neexecutării de către pârâtă a activității de

predare a mărfii vămuite.

Instanța de apel motivează că din

data de 18 ianuarie 2005 de când a fost emisă declarația vamală reclamanta

putea să-și ridice marfa și să-și onoreze obligațiile față de terți dar că

reclamanta a ales să nu plătească o sumă modică de 3900 dolari SUA cheltuieli

de depozitare, să nu-și primească marfa și deci să nu-și onoreze alte obligații

contractuale față de terți.

Apelul declarat de pârâtă examinat

prin prisma apărărilor de la instanța de fond, motivele de apel nefiind depuse

în termen, a fost respins motivat de faptul că apelanta - pârâtă nu a făcut

dovada că reclamanta nu a avut documentația necesară și că din această cauză

procedura vamală a fost întârziată.

În contra deciziei menționate a

declarat recurs pârâta

SC

R.C.S.S. SA București pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 C.

proc. civ. în a căror dezvoltare arată că:

- în conformitate cu dispozițiile

art. 95 pct. 4 din cap. V din Regulile de aplicare a codului vamal,

comisionarii în vamă au obligația de asigurare a integrității mărfurilor

depozitate de aceștia în spații proprii iar procedurile vamale s-au întârziat

din culpa reclamantei care i-a transmis specificația solicitată de organele

vamale în cursul lunii ianuarie 2005, fapt pe care aceasta nu-l contestă;

- greșit s-a reținut aplicarea art. 1082

și art. 1073 C. civ. și greșit a reținut prezumția de culpă în ce o privește

câtă vreme între părți nu s-a încheiat niciun contract de prestări servicii în

care să se fi stabilit termene de executare;

- subsidiar, decizia conține motive

contradictorii și străine de natura pricinii: reține finalizarea procedurii

vamale la 18 ianuarie 2005 și că de la această dată reclamanții puteau să-și

ridice marfa și să-și îndeplinească obligațiile contractuale față de terți însă

menține dispoziția instanței de fond în sensul obligării sale la plata contravalorii

acestor mărfuri.

Intimata - reclamantă a depus

întâmpinare la dosar prin care a solicitat respingerea recursului arătând că

toate documentele necesare realizării procedurii vamale au ajuns la

comisionarul vamal odată cu transportul din Grecia, neexistând nicio solicitare

scrisă din partea acestuia. Lipsa unui contract între părți nu a îndreptățit-o

pe recurentă să-și îndeplinească arbitrar obligațiile vamale, fiind corect

aplicate de către instanță prevederile art. 1073 și art. 1082 C. civ. În ce privește

motivarea deciziei, aceasta nu conține considerente contradictorii sau străine

de natura pricinii.

Recursul este fondat pentru

considerentele care urmează:

Reclamanta a învestit instanța de

fond cu o acțiune în pretenții constând în despăgubiri compensatorii pentru

neexecutarea obligațiilor asumate de pârâtă în calitatea sa de comisionar

vamal, de vămuire și de predare a bunurilor vămuite, întemeiată în drept pe

dispozițiile art. 969, art. 1079-1080, art. 1082, art. 1084 C. civ., art. 1, art.

43 C. com.

Admițând în parte acțiunea,

tribunalul a obligat-o pe pârâtă la contravaloarea mărfurilor pe care le-a

supus procedurii de vămuire cu întârziere, timp în care mărfurile au fost

depozitate de aceasta, soluție confirmată de instanța de apel.

Din motivarea deciziei se reține că

de la data de 18 ianuarie 2005 când a fost emisă declarația vamală, reclamanta

putea să-și ridice bunurile dacă plătea costurile depozitării dar că aceasta a

optat să nu plătească o sumă modică, să nu-și ridice bunurile și să nu-și

execute obligațiile față de terți.

Or, pe de o parte, dacă se reține ca

justificată depozitarea, apare ca nejustificată obligarea pârâtei la plata

contravalorii mărfurilor depozitate, despăgubirea prin echivalent fiind

operantă în situația în care nu mai este posibilă executarea în natură. Pe de

altă parte, deși părțile nu au încheiat un contract scris convenția de vămuire

a mărfurilor expediate reclamantei este necontestată, numai că mandatarul, în

acest caz, a reprezentat-o pe reclamantă în cadrul procedurilor de vămuire nu

numai în baza unei convenții dar și a normelor speciale care reglementează

statutul comisionarului în vamă, respectiv a cap. V „Comisionari în vamă” din

Regulamentul codului vamal din 1997 publicat în 2001 și consolidat în 7 iunie

2004 – în vigoare la data efectuării obligațiunilor vamale.

Date fiind considerentele

contradictorii ale deciziei recurate și neraportarea îndeplinirii sau

neîndeplinirii corespunzătoare a obligațiilor pârâtei la normele care

reglementează statutul său de comisionar în vamă, prin imputarea pârâtei a

întârzierii operațiunii vamale pur și simplu răsturnându-se sarcina probei

care, conform art. 1169 C. civ. revenea reclamantei, Înalta Curte va admite

recursul și va casa decizia atacată cu trimiterea cauzei la aceeași instanță,

în raport de prevederile art. 304 pct. 7 și art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă

SC R.C.S. C. SA București împotriva deciziei nr. 146 din 18 martie 2010

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, casează

decizia recurată și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 1 martie 2011.