ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1717/2012

Asupra recursului de față: Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele: Prin sentința nr. 706 din 14 ianuarie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială a admis în parte acțiunea promovată de reclamanta SC A.L.I. SRL în contradictor cu pârâta SC R.C.S.C. SA având ca obiect daune interese compensatorii și câștigul nerealizat prin executarea obligațiilor de vămuire și predare a bunurilor, și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 95630,25 RON echivalentul în lei a sumei de 26.938,10 Euro și la 2.485 RON, echivalentul în lei a sumei de 700 Euro către reclamantă, respingând restul pretențiilor solicitate ca neîntemeiate. În pronunțarea acestei sentințe instanța de fond a reținut că marfa expediată din Grecia de firma A.K.

LTD este deținută de pârâtă care, în calitate de comisionar în vamă, a efectuat la data de 18 ianuarie 2005 procedurile vamale și care refuză predarea până la plata cheltuielilor de depozitare. Aplicând art. 1082 care instituie o prezumție de culpă a debitorului, pârâta nefăcând dovada că procedurile vamale au fost întârziate din culpa reclamantei în raport de art. 1073 C. civ., acțiunea a fost admisă pentru contravaloarea mărfurilor nepredate reclamantei și contravaloare transport și respinsă pentru câștigul nerealizat derivat din rezilierea a trei contracte, reclamanta nefăcând dovada unei legături cauzale conform art. 1169 C. civ. Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia nr. 146 din 18 martie 2010 a respins apelurile declarate de reclamantă și de pârâtă ca nefondate.

Critica apelantei – reclamante cu privire la neacordarea sumei de 72.361,9 Euro reprezentând beneficiu nerealizat a fost înlăturată cu motivarea că potrivit art. 1085 debitorul nu răspunde decât de daunele interese care au fost prevăzute sau care au putut fi prevăzute la încheierea contractului iar reclamanta nici nu a probat că paguba este consecința directă și necesară a neexecutării de către pârâtă a activității de predare a mărfii vămuite. Instanța de apel motivează că din data de 18 ianuarie 2005 de când a fost emisă declarația vamală reclamanta putea să-și ridice marfa și să-și onoreze obligațiile față de terți dar că reclamanta a ales să nu plătească o sumă modică de 3900 dolari SUA cheltuieli de depozitare, să nu-și primească marfa și deci să nu-și onoreze alte obligații contractuale față de terți.

Apelul declarat de pârâtă examinat prin prisma apărărilor de la instanța de fond, motivele de apel nefiind depuse în termen, a fost respins motivat de faptul că apelanta - pârâtă nu a făcut dovada că reclamanta nu a avut documentația necesară și că din această cauză procedura vamală a fost întârziată. În contra deciziei menționate a declarat recurs pârâta SC R.C.S. C. SA București pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 C. proc. civ. în a căror dezvoltare arată că: - în conformitate cu dispozițiile art. 95 pct. 4 din cap. V din Regulile de aplicare a codului vamal, comisionarii în vamă au obligația de asigurare a integrității mărfurilor depozitate de aceștia în spații proprii iar procedurile vamale s-au întârziat din culpa reclamantei care i-a transmis specificația solicitată de organele vamale în cursul lunii ianuarie 2005, fapt pe care aceasta nu-l contestă; - greșit s-a reținut aplicarea art. 1082 și art. 1073 C. civ.

și greșit a reținut prezumția de culpă în ce o privește câtă vreme între părți nu s-a încheiat niciun contract de prestări servicii în care să se fi stabilit termene de executare; - subsidiar, decizia conține motive contradictorii și străine de natura pricinii: reține finalizarea procedurii vamale la 18 ianuarie 2005 și că de la această dată reclamanții puteau să-și ridice marfa și să-și îndeplinească obligațiile contractuale față de terți însă menține dispoziția instanței de fond în sensul obligării sale la plata contravalorii acestor mărfuri. Prin decizia comercială nr. 911 din 01 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâta SC R.C.S.C. SA, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei pronunțate în calea de atac a apelului și neraportarea la normele care reglementează statutul pârâtei de comisionar în vamă.

Instanța de recurs a subliniat faptul că s-a reținut drept justificată depozitarea mărfii de către comisionar, dar a fost obligată aceasta la plata contravalorii mărfii, deși era posibilă executarea în natură a obligației de predare a mărfii. Totodată, s-a arătat că pârâta a acționat ca mandatar al reclamantei la operațiunea de vămuire a mărfurilor atât în baza convenției părților, cât și în baza normelor speciale care reglementează statutul comisionarului în vamă, respectiv Cap. V din Regulamentul codului vamal. În rejudecare, Curtea de Apel București, prin decizia nr. 402 din 21 septembrie 2011, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, a admis apelul pârâtei SC R.C.S.C. SA, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea privind acoperirea prejudiciului efectiv suferit și a înlăturat obligația pârâtei de plată a cheltuielilor de judecată către reclamantă, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

În pronunțarea acestei decizii instanța de control judiciar a reținut următoarele: - decizia pronunțată inițial cu privire la apelul promovat de reclamanta SC A.A.I. SRL a rămas irevocabilă și a intrat în puterea lucrului judecat, conform art. 377 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., partea nepromovând calea de atac a recursului; - potrivit celor reținute de prima instanță și impuse prin decizia de casare, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., raportul juridic dintre părți izvorăște dintr-un contract de comision, pârâta angajându-se să o reprezinte pe reclamantă în realizarea procedurii de vămuire a mărfii furnizate de SC A.K. LTD din Grecia, în valoare de 26 938,10 Euro, desfășurată la 18 ianuarie 2005; - executarea indirectă a obligației dă dreptul creditorului de a pretinde și obține de la debitor echivalentul prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a neexecutării corespunzătoare a obligației atunci când executarea în natură nu mai este posibilă.

În cazul de față, reclamanta solicită, cu titlu de prejudiciu efectiv suferit, contravaloarea mărfii livrate de partenerul grec, cu toate că este necontestat faptul că marfa încă există, dar nu a fost preluată de reclamantă din cauza neînțelegerilor cu privire la plata unor cheltuieli de depozitare a acesteia până la vămuire. - prejudiciul în sumă de 700 Euro a fost calculat la valoarea transportului mărfii de care reclamanta nu a beneficiat, transport efectuat prin intermediul firmei SC R.T.I. SRL, fără a se putea stabili, ca și în cazul sumei evidențiate anterior, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită invocată – neîndeplinirea în termen a obligației de vămuire - și prejudiciul astfel cum a fost evaluat de reclamantă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC A.A.I. SRL, solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea decizie atacate în sensul respingerii sentinței pronunțate de instanța de fond. Recurenta – pârâtă își subsumează criticile motivelor de modificare reglementate de art. 304 punctele 7, 8, și 9 C. proc.

civ., cu referire la următoarele aspecte: I. Motivarea instanței de apel reprezintă o interpretare greșită a actului dedus judecații care a dus la schimbarea naturii și înțelesului acestuia . În susținerea acestei critici recurenta aduce următoarea argumentație: - Recurenta nu a invocat niciodată ca bază a pretențiilor sale ”neexecutarea în termen a obligației de vămuire a mărfii” și neexecutarea în totalitate a obligației de predare a mărfii ci executarea întârziată a obligației de vămuire a mărfii” și neexecutarea în totalitate a obligației de predare a mărfii, obligație care este subsecventa obligației de vămuire și se execută imediat după încheierea executării obligației de vămuire.

Solicitând contravaloarea mărfii care i-a fost transmisă din Grecia - potrivit facturii nr. 23 din 16 decembrie 2004 - și de care nu a beneficiat niciodată, în realitate recurenta nu a cerut daune - interese pentru executarea cu întârziere a obligației de vămuire, ci daune-interese pentru prejudiciul cauzat prin imposibilitatea de a beneficia și a folosi, în interesul pentru care a achizitionat-o, marfa trimisă din Grecia. Recurenta a solicitat achitarea de către pârâtă a contravalorii transportului mărfii pe distanța Atena - București deoarece, la rândul ei, a fost obligată de instanța de judecată - prin sentința civila nr. 1846/2006 - la achitarea transportului unei mărfi de care nu a beneficiat niciodată, instanța care a pronunțat aceasta sentință reținând faptul ca detenția de către pârâta a mărfii subscrisei nu poate constitui cauza de neexecutare a obligațiilor de transport de către firma transportatoare - SC R.T.I.

SRL. Recurenta precizează că a fost obligată să plătească transportul unei mărfi de care nu a beneficiat niciodată din culpa pârâtei care nu și-a îndeplinit obligația de predare a mărfii. Aprecierea instanței de apel că ”este necontestat faptul că marfa există” este o altă interpretare greșită a actului dedus judecații, având în vedere faptul că nu se află în prezenta unei acțiuni constând în stabilirea de către instanța de judecată a existenței sau inexistenței mărfii transportate din Grecia, în condițiile în care nu s-a făcut o expertiză în acest sens și nici o cercetare la fața locului. Aprecierea instanței de apel că (marfa) ”nu a fost preluată de reclamantă din cauza neînțelegerilor cu privire la plata unor cheltuieli de depozitare a acesteia până la vămuire" este o altă apreciere greșită a stării de fapt și de drept din dosar, câtă vreme atât în probatoriul la dosar - acte, interogatoriu -, cât și în motivele de apel și de recurs formulate de SC R.C.S.C.

SA”, dar și în susținerile în fața instanțelor de judecată pârâta a precizat permanent ”în continuare nu vom elibera marfa”. Aprecierea instanței de apel potrivit căreia între părți există „neînțelegeri cu privire la plata unor cheltuieli de depozitare" este o altă apreciere greșită a stării de fapt și de drept din dosar. Se mai arată și că i nstanța de apel reține greșit dreptul de retenție al pârâtei asupra mărfii până la achitarea cheltuielilor de depozitare în condițiile în care nu s-a făcut nicio dovadă a existentei unei culpe a recurentei în acest sens. Este greșită aprecierea instanței că susținerile recurentei cu privire la comportamentul inadecvat și incorect al pârâtei care, în calitate de comisionar vamal, își făcuse un obicei în a-și îndeplini cu întârziere obligațiile de vămuire a mărfii stau la baza reclamării neexecutării în termen a obligației de vămuire.

Aceste susțineri au fost aduse în discuție în dosar doar pentru a explica proasta relaționare între părți, respectiv repetarea aceluiași scenariu de către pârâtă în îndeplinirea, în general, a obligațiilor sale, așa cum prevede Codul Vamal și Regulamentul de aplicare a Codului Vamal, precum și practica în domeniu, și pentru a ne apară față de acuzele pârâtei care reclama întârzieri din partea subscrisei în furnizarea documentelor necesare vămuirii. Conchide recurenta – pârâtă în sensul că baza legală a solicitării sale nu a fost și nu este neexecutarea în termen a obligației de vămuire, așa cum greșit a reținut instanța de apel, ci neexecutarea totală a obligației de predare a mărfii, obligație subsecventă obligației de vămuire.

II. Hotărârea atacată este dată cu aplicarea greșită a legii. Argumentându-și această critică, recurenta precizează următoarele: Apreciind că executarea prin echivalent a unei obligații se poate face doar atunci când nu este posibilă executarea obligației în natură și o sancționează pe recurentă - respingându-i cererea de executare în echivalent - pe motiv că putea obține executarea obligației în natură, instanța de apel nu a ținut cont de faptul că executarea obligației în natură nu a fost posibilă pentru că pârâta a refuzat predarea mărfii - aspect demonstrat printr-o serie de acte aflate la dosar, dar și aspect reiterat de pârâtă în fața instanțelor de judecată. Codul Civil prevede clar că în cazul în care nu se poate realiza îndeplinirea exactă a obligației, atunci creditorul obligație are dreptul la dezdăunare.

În raport de aceste considerente, recurenta apreciază că faptele reținute au fost greșit calificate și că instanța a aplicat situației de fapt prevederi legale greșite. III. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, respectiv hotărârea cuprinde motive străine de pricină. Precizează recurenta – pârâtă, sub acest aspect, că instanța de apel era obligată să motiveze în mod expres ce anume împrejurări au determinat-o să schimbe soluția primei instanțe, cu indicarea motivelor de fapt și de drept, care au format convingerea instanței, precum și cele care au determinat-o să înlăture apărările și cererile recurentei. Concluzionează recurenta că hotărârea recurată este nemotivată și, subsecvent, că odată ce instanța de apel a interpretat greșit actul juridic supus judecății și motivele invocate sunt străine de pricină.

Nu în ultimul rând, arată recurenta, casarea cu retrimitere însemnă ca instanța de apel să analizeze toate probele de la dosar, să înțeleagă obiectul cauzei, precum și întreaga situație de fapt și de drept subliniind faptul că sumara aplecare asupra dosarului de către instanța de apel a dus, de altfel, și la reținerea unor aspecte care nu au legătură cu cauza. În finalul cererii recurenta – pârâtă prezintă situația de fapt a cauzei. Intimata – reclamantă SC R.C.S.C. SA a depus întâmpinare la termenul de astăzi, cu depășirea termenului legal, prevăzut la art. 720 4 alin. (2) C. proc. civ. împrejurare față de care Înalta Curte le va avea în vedere ca fiind concluzii scrise. Înalta Curte, examinând recursul prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Cu titlu prealabil este de remarcat că, în proporție covârșitoare, criticile recurentei sunt susținute de argumente care supun analizei instanței situații de fapt, aprecieri pretins a fi reținute greșit de instanța de apel precum și maniera în care au fost interpretate de instanță probatoriile administrate. Ceea ce poate fi extras cu titlu de critică de nelegalitate se referă numai la calificarea greșită de către instanța de apel a naturii executării obligației în raport de refuzul pârâtei de predare a mărfii. Acest aspect a fost însă tranșat în mod irevocabil prin decizia de casare nr. 911 din 1 martie 2011 din 1 martie 2011 prin care Înalta Curte a statuat, în mod irevocabil, că depozitarea mărfii de către comisionar este justificată, însă nu se impunea obligarea pârâtei la plata contravalorii mărfii întrucât era posibilă executarea în natură a obligației de predare a mărfii.

S-a mai reținut prin aceeași decizie de casare, în susținerea aceluiași aspect și calitatea pârâtei de mandatar al reclamantei în operațiunea de urmărire a mărfurilor. Întrucât celelalte critici se raportează exclusiv la aspecte de netemeinicie, acestea nu vor fi analizate în raport de limitele examenului de legalitate configurat de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge recursul declarat de SC A.A.I. SRL JILAVA împotriva deciziei nr. 402 din 21 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2012.