ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1717/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1717/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin sentința nr. 706

din 14 ianuarie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială a admis în

parte acțiunea promovată de reclamanta SC A.L.I. SRL în contradictor cu pârâta SC

R.C.S.C. SA având ca obiect daune interese compensatorii și câștigul nerealizat

prin executarea obligațiilor de vămuire și predare a bunurilor, și a obligat-o

pe pârâtă la plata sumei de 95630,25 RON echivalentul în lei a sumei de

26.938,10 Euro și la 2.485 RON, echivalentul în lei a sumei de 700 Euro către

reclamantă, respingând restul pretențiilor solicitate ca neîntemeiate.

În pronunțarea

acestei sentințe instanța de fond a reținut că marfa expediată din Grecia de

firma A.K. LTD este deținută de pârâtă care, în calitate de comisionar în vamă,

a efectuat la data de 18 ianuarie 2005 procedurile vamale și care refuză

predarea până la plata cheltuielilor de depozitare.

Aplicând art. 1082

care instituie o prezumție de culpă a debitorului, pârâta nefăcând dovada că

procedurile vamale au fost întârziate din culpa reclamantei în raport de art. 1073

C. civ., acțiunea a fost admisă pentru contravaloarea mărfurilor nepredate

reclamantei și contravaloare transport și respinsă pentru câștigul nerealizat

derivat din rezilierea a trei contracte, reclamanta nefăcând dovada unei

legături cauzale conform art. 1169 C. civ.

Curtea de Apel

București, secția a VI-a comercială, prin decizia nr. 146 din 18 martie 2010 a respins apelurile declarate de reclamantă și de pârâtă ca nefondate.

Critica apelantei –

reclamante cu privire la neacordarea sumei de 72.361,9 Euro reprezentând

beneficiu nerealizat a fost înlăturată cu motivarea că potrivit art. 1085

debitorul nu răspunde decât de daunele interese care au fost prevăzute sau care

au putut fi prevăzute la încheierea contractului iar reclamanta nici nu a probat

că paguba este consecința directă și necesară a neexecutării de către pârâtă a

activității de predare a mărfii vămuite.

Instanța de apel

motivează că din data de 18 ianuarie 2005 de când a fost emisă declarația

vamală reclamanta putea să-și ridice marfa și să-și onoreze obligațiile față de

terți dar că reclamanta a ales să nu plătească o sumă modică de 3900 dolari SUA

cheltuieli de depozitare, să nu-și primească marfa și deci să nu-și onoreze

alte obligații contractuale față de terți.

Apelul declarat de

pârâtă examinat prin prisma apărărilor de la instanța de fond, motivele de apel

nefiind depuse în termen, a fost respins motivat de faptul că apelanta - pârâtă

nu a făcut dovada că reclamanta nu a avut documentația necesară și că din

această cauză procedura vamală a fost întârziată.

În contra deciziei

menționate a declarat recurs pârâta

SC R.C.S. C. SA București pentru motivele

prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 C. proc. civ. în a căror dezvoltare arată

că:

- în conformitate cu

dispozițiile art. 95 pct. 4 din cap. V din Regulile de aplicare a codului

vamal, comisionarii în vamă au obligația de asigurare a integrității mărfurilor

depozitate de aceștia în spații proprii iar procedurile vamale s-au întârziat

din culpa reclamantei care i-a transmis specificația solicitată de organele

vamale în cursul lunii ianuarie 2005, fapt pe care aceasta nu-l contestă;

- greșit s-a reținut

aplicarea art. 1082 și art. 1073 C. civ. și greșit a reținut prezumția de culpă

în ce o privește câtă vreme între părți nu s-a încheiat niciun contract de

prestări servicii în care să se fi stabilit termene de executare;

- subsidiar, decizia

conține motive contradictorii și străine de natura pricinii: reține finalizarea

procedurii vamale la 18 ianuarie 2005 și că de la această dată reclamanții

puteau să-și ridice marfa și să-și îndeplinească obligațiile contractuale față

de terți însă menține dispoziția instanței de fond în sensul obligării sale la

plata contravalorii acestor mărfuri.

Prin decizia

comercială nr. 911 din 01 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a

admis recursul declarat de pârâta SC R.C.S.C. SA, a casat decizia recurată și a

trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând caracterul

contradictoriu al considerentelor deciziei pronunțate în calea de atac a

apelului și neraportarea la normele care reglementează statutul pârâtei de

comisionar în vamă.

Instanța de recurs a

subliniat faptul că s-a reținut drept justificată depozitarea mărfii de către

comisionar, dar a fost obligată aceasta la plata contravalorii mărfii, deși era

posibilă executarea în natură a obligației de predare a mărfii.

Totodată, s-a arătat

că pârâta a acționat ca mandatar al reclamantei la operațiunea de vămuire a

mărfurilor atât în baza convenției părților, cât și în baza normelor speciale

care reglementează statutul comisionarului în vamă, respectiv Cap. V din

Regulamentul codului vamal.

În rejudecare, Curtea

de Apel București, prin decizia nr. 402 din 21 septembrie 2011, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, a admis apelul pârâtei SC R.C.S.C. SA, a

schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins ca neîntemeiată

cererea privind acoperirea prejudiciului efectiv suferit și a înlăturat obligația

pârâtei de plată a cheltuielilor de judecată către reclamantă, menținând

celelalte dispoziții ale sentinței.

În pronunțarea

acestei decizii instanța de control judiciar a reținut următoarele:

- decizia pronunțată

inițial cu privire la apelul promovat de reclamanta SC A.A.I. SRL a rămas

irevocabilă și a intrat în puterea lucrului judecat, conform art. 377 alin. (2)

pct. 3 C. proc. civ., partea nepromovând calea de atac a recursului;

- potrivit celor

reținute de prima instanță și impuse prin decizia de casare, conform art. 315

alin. (1) C. proc. civ., raportul juridic dintre părți izvorăște dintr-un

contract de comision, pârâta angajându-se să o reprezinte pe reclamantă în

realizarea procedurii de vămuire a mărfii furnizate de SC A.K. LTD din Grecia,

în valoare de 26 938,10 Euro, desfășurată la 18 ianuarie 2005;

- executarea indirectă

a obligației dă dreptul creditorului de a pretinde și obține de la debitor

echivalentul prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a neexecutării

corespunzătoare a obligației atunci când executarea în natură nu mai este

posibilă. În cazul de față, reclamanta solicită, cu titlu de prejudiciu efectiv

suferit, contravaloarea mărfii livrate de partenerul grec, cu toate că este

necontestat faptul că marfa încă există, dar nu a fost preluată de reclamantă

din cauza neînțelegerilor cu privire la plata unor cheltuieli de depozitare a

acesteia până la vămuire.

- prejudiciul în sumă

de 700 Euro a fost calculat la valoarea transportului mărfii de care reclamanta

nu a beneficiat, transport efectuat prin intermediul firmei SC R.T.I. SRL, fără

a se putea stabili, ca și în cazul sumei evidențiate anterior, legătura de

cauzalitate dintre fapta ilicită invocată – neîndeplinirea în termen a

obligației de vămuire - și prejudiciul astfel cum a fost evaluat de reclamantă.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta SC A.A.I. SRL, solicitând admiterea recursului

astfel cum a fost formulat, modificarea decizie atacate în sensul respingerii

sentinței pronunțate de instanța de fond.

Recurenta – pârâtă își

subsumează criticile motivelor de modificare reglementate de art. 304 punctele

7, 8, și 9 C. proc. civ., cu referire la următoarele aspecte:

I. Motivarea

instanței de apel reprezintă o interpretare greșită a actului

dedus judecații care a dus la schimbarea naturii și

înțelesului acestuia

.

În susținerea acestei

critici recurenta aduce următoarea argumentație:

- Recurenta nu a

invocat niciodată ca bază a pretențiilor sale ”neexecutarea în termen a

obligației de vămuire a mărfii” și neexecutarea în totalitate a obligației de

predare a mărfii ci executarea întârziată a obligației de vămuire a mărfii” și neexecutarea

în totalitate a obligației de predare a mărfii, obligație care este subsecventa

obligației de vămuire și se execută imediat după încheierea executării

obligației de vămuire.

Solicitând

contravaloarea mărfii care i-a fost transmisă din Grecia - potrivit facturii

nr. 23 din 16 decembrie 2004 - și de care nu a beneficiat niciodată, în

realitate recurenta nu a cerut daune - interese pentru executarea cu întârziere

a obligației de vămuire, ci daune-interese pentru prejudiciul cauzat prin imposibilitatea

de a beneficia și a folosi, în interesul pentru care a achizitionat-o, marfa

trimisă din Grecia.

Recurenta a

solicitat achitarea de către pârâtă a

contravalorii

transportului mărfii pe distanța Atena - București deoarece,

la rândul ei, a fost obligată de instanța de judecată - prin sentința civila

nr. 1846/2006 - la achitarea transportului unei mărfi de care nu a beneficiat

niciodată, instanța care a pronunțat aceasta sentință reținând faptul ca

detenția de către pârâta a mărfii subscrisei nu poate constitui cauza de

neexecutare a obligațiilor de transport de către firma transportatoare - SC R.T.I.

SRL.

Recurenta precizează

că a fost obligată să plătească

transportul

unei mărfi de care nu

a beneficiat niciodată din culpa pârâtei care nu și-a

îndeplinit obligația de predare a mărfii.

Aprecierea instanței

de apel că ”este necontestat faptul că marfa există” este o altă interpretare

greșită a actului dedus judecații, având în vedere faptul că nu se află în prezenta

unei acțiuni constând în stabilirea de către instanța de judecată a existenței

sau inexistenței mărfii transportate din Grecia, în condițiile în care nu s-a

făcut o expertiză în acest sens și nici o cercetare la fața locului.

Aprecierea instanței

de apel că (marfa) ”nu a fost preluată de reclamantă din cauza neînțelegerilor

cu privire la plata unor cheltuieli de depozitare a acesteia până la

vămuire" este o altă apreciere greșită a stării de fapt și de drept din

dosar, câtă vreme atât în probatoriul la dosar - acte, interogatoriu -, cât și

în motivele de apel și de recurs formulate de SC R.C.S.C. SA”, dar și în

susținerile în fața instanțelor de judecată pârâta a precizat permanent ”în continuare

nu vom elibera marfa”.

Aprecierea instanței

de apel potrivit căreia între părți există „neînțelegeri cu privire la plata

unor cheltuieli de depozitare" este o altă apreciere greșită a stării de

fapt și de drept din dosar. Se mai arată și că

i

nstanța de apel reține greșit dreptul de retenție al pârâtei

asupra mărfii până la achitarea cheltuielilor de depozitare în condițiile în

care nu s-a făcut nicio dovadă a existentei unei culpe a recurentei în acest

sens.

Este greșită

aprecierea instanței că susținerile recurentei cu privire la comportamentul

inadecvat și incorect al pârâtei care, în calitate de comisionar vamal, își făcuse

un obicei în a-și îndeplini cu întârziere obligațiile de vămuire a mărfii stau

la baza reclamării neexecutării în termen a obligației de vămuire. Aceste

susțineri au fost aduse în discuție în dosar doar pentru a explica proasta relaționare

între părți, respectiv repetarea aceluiași scenariu de către pârâtă în

îndeplinirea, în general, a obligațiilor sale, așa cum prevede Codul Vamal și

Regulamentul de aplicare a Codului Vamal, precum și practica în domeniu, și

pentru a ne apară față de acuzele pârâtei care reclama întârzieri din partea

subscrisei în furnizarea documentelor necesare vămuirii.

Conchide recurenta –

pârâtă în sensul că baza legală a solicitării sale nu a fost și nu este neexecutarea

în termen a obligației de vămuire, așa cum greșit a reținut instanța de apel,

ci neexecutarea totală a obligației de predare a mărfii, obligație subsecventă

obligației de vămuire.

II. Hotărârea atacată

este dată cu aplicarea greșită a legii.

Argumentându-și această

critică, recurenta precizează următoarele:

Apreciind că

executarea

prin echivalent a unei obligații

se poate face doar atunci când nu este

posibilă executarea obligației în

natură și o sancționează pe recurentă - respingându-i cererea de executare în echivalent

- pe motiv că putea obține executarea obligației în natură, instanța de apel nu

a ținut cont de faptul că executarea obligației în natură nu a fost posibilă

pentru că pârâta a refuzat predarea mărfii - aspect demonstrat printr-o serie

de acte aflate la dosar, dar și

aspect

reiterat de pârâtă în fața instanțelor de judecată. Codul Civil prevede clar

că

în cazul în care nu se poate realiza îndeplinirea exactă a obligației, atunci

creditorul obligație are dreptul la dezdăunare.

În raport de aceste considerente,

recurenta apreciază că faptele reținute au fost greșit calificate și că

instanța a aplicat situației de fapt prevederi legale greșite.

III. Hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină, respectiv hotărârea cuprinde motive

străine de pricină.

Precizează recurenta

– pârâtă, sub acest aspect, că instanța de apel era obligată să motiveze în mod

expres ce anume împrejurări au

determinat-o

să schimbe soluția primei instanțe, cu indicarea

motivelor de fapt și de

drept, care au format convingerea instanței, precum și cele care au determinat-o

să înlăture apărările și cererile recurentei.

Concluzionează

recurenta că hotărârea recurată este nemotivată și, subsecvent, că odată ce

instanța de apel a interpretat greșit actul juridic supus judecății și motivele

invocate sunt străine de pricină.

Nu

în ultimul rând, arată recurenta, casarea cu retrimitere însemnă ca instanța de

apel să

analizeze

toate probele de la dosar, să înțeleagă obiectul cauzei, precum și întreaga

situație de fapt și de drept subliniind faptul că sumara aplecare asupra

dosarului de către instanța de apel a dus, de altfel, și la reținerea unor

aspecte care nu au legătură cu cauza.

În finalul cererii

recurenta – pârâtă prezintă situația de fapt a cauzei.

Intimata – reclamantă

SC R.C.S.C. SA a depus întâmpinare la termenul de astăzi, cu depășirea

termenului legal, prevăzut la art. 720

4

alin. (2) C. proc. civ.

împrejurare față de care Înalta Curte le va avea în vedere ca fiind concluzii

scrise.

Înalta Curte,

examinând recursul prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat

pentru motivele ce se vor arăta.

Cu titlu prealabil

este de remarcat că, în proporție covârșitoare, criticile recurentei sunt susținute

de argumente care supun analizei instanței situații de fapt, aprecieri pretins

a fi reținute greșit de instanța de apel precum și maniera în care au fost

interpretate de instanță probatoriile administrate.

Ceea ce poate fi

extras cu titlu de critică de nelegalitate se referă numai la calificarea greșită

de către instanța de apel a naturii executării obligației în raport de refuzul

pârâtei de predare a mărfii.

Acest aspect a fost

însă tranșat în mod irevocabil prin decizia de casare nr. 911 din 1 martie 2011

din 1 martie 2011 prin care Înalta Curte a statuat, în mod irevocabil, că

depozitarea mărfii de către comisionar este justificată, însă nu se impunea

obligarea pârâtei la plata contravalorii mărfii întrucât era posibilă

executarea în natură a obligației de predare a mărfii. S-a mai reținut prin

aceeași decizie de casare, în susținerea aceluiași aspect și calitatea pârâtei

de mandatar al reclamantei în operațiunea de urmărire a mărfurilor.

Întrucât celelalte

critici se raportează exclusiv la aspecte de netemeinicie, acestea nu vor fi

analizate în raport de limitele examenului de legalitate configurat de art. 304

pct. 1-9 C. proc. civ.

Înalta Curte,

constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din

perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va

respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de SC A.A.I. SRL JILAVA împotriva deciziei nr. 402 din 21

septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a

comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 martie 2012.