ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 54/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 54/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Ședința publică de la 18 ianuarie 2012

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Prahova sub nr. 1162/105/2010, reclamanta SC G.M.T. SRL, prin

administratorul judiciar a chemat în judecată pe pârâta SC U. SA Ploiești,

pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata

sumei de 748.900 lei penalității de întârziere în livrarea produselor

contractate.

Prin aceeași cerere s-a mai solicitat

obligarea pârâtei la plata daunelor rezultate din nelivrarea de către reclamată

a produselor finite către beneficiar, în sumă totală de 3.539.759,85 lei,

respectiv: 45.000 Euro - echivalentul a 163.687,50 lei calculați la cursul de

la data plății, pentru utilajele AFP 200; 639.683,99 Euro, echivalentul a

2.628.589,46 lei daune solicitate de către beneficiarul utilajului, T.W. – Germania,

calculate la cursul de la data introducerii acțiunii, pentru utilajul AFP 230;

111.120,57 Euro echivalentul a 436.448,27 lei - conform facturii 3528 din 08

octombrie 2009 pentru utilajul AFP 200 M7; 43.866 Euro - echivalentul a

165.348,50 lei calculat la cursul în vigoare la data restituirii sumei, conform

facturii nr. 1525 din 28 ianuarie 2008, aferentă strungului KDM17; 34.760 Euro

echivalentul a 145.686,12 lei - sumă reținută la plata de către firma R.

Italia, pentru livrarea cu întârziere a strungului din culpa exclusivă a

pârâtei, calculată la cursul în vigoare de la data reținerii sumei din restul

de plătit după punere în funcțiune.

Reclamanta a arătat că totalul acestor

daune este de 874.429,99 Euro echivalentul a 3.539.759,85 lei din care s-a scăzut,

în temeiul art. 1069 C. civ., suma de 748.900 lei, reprezentând penalități de

întârziere, astfel că daunele totale solicitate sunt de 2.790.859,85 lei.

Prin încheierea din 17 noiembrie 2010,

tribunalul a respins excepția prematurității formulării cererii, invocată de

pârâtă apreciind că reclamanta a fost notificată cu adresă nr. 43 din 26

ianuarie 2010, pentru a se prezenta la concilierea din 15 februarie 2010, când

nu s-a prezentat, ceea ce dovedește lipsa de interes a acesteia, în

soluționarea amiabilă și lipsa unei vătămării care să atragă inadmisibilitatea

cererii în temeiul art. 720

1

C. proc. civ.

Prin sentința nr. 527 din 30 noiembrie

2010, Tribunalul Prahova a admis în parte, cererea formulată de reclamanta SC G.M.T.

SRL, în contradictoriu cu pârâta SC U. SA Ploiești și a obligat pârâta să

plătească reclamantei suma de 748.900 lei reprezentând penalității de

întârziere în livrarea produselor contractate, calculate conform contractului

părților.

Pentru a pronunța această sentință,

prima instanță a reținut că reclamanta SC G.M.T. SRL București (fostă SC E.I.G.

SRL), în calitate de cumpărător și SC U. SA Ploiești, în calitate de vânzător

au încheiat contractul de vânzare - cumpărare nr. 021/296 din 14 februarie 2005,

având ca obiect vânzarea - cumpărarea de mașini unelte și părți componente de

mașini unelte (echipamente), conform Anexelor de la contract, conform căruia,

la art. 5.5. părțile au prevăzut o clauză de suspendare a contractului,

potrivit căreia, în cazul în care suma rezultată din cumularea creditelor

acordate și a restanțelor la plată ale cumpărătorului depășește 60.000 Euro,

vânzătorul are dreptul de a opri livrările până la plata de către cumpărător a

tuturor restanțelor și a majorărilor la acestea.

Astfel cum a susținut în întâmpinare,

pârâta a uzat de această clauză numai pentru a nu mai livra marfa (componente,

mașini - unelte, prelucrări), în valoare de 2.836.449,60 lei, existentă și

rămasă în stoc, nu și pentru marfa livrată anterior.

Tribunalul a constatat că, în

condițiile în care nu a înțeles să invoce până la acest moment clauza

menționată, pârâta este răspunzătoare pentru livrarea cu întârziere a

echipamentelor vândute anterior pentru care datorează penalizări de întârziere,

conform clauzei penale prevăzută de părți la art. 9.1.

din

contract, potrivit căreia, în cazul în care vânzătorul nu își

îndeplinește sau își îndeplinește cu întârziere obligațiile contractuale,

acestuia i se aplică o penalizare de 0,1 % pe zi de întârziere din valoarea

obligațiilor întârziate, dar nu mai mult de 10 % din valoare acestora. Prin

urmare, pârâta datorează, conform clauzei penale, care determină anticipat

echivalentul prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a executării cu

întârziere a obligațiilor de către debitor, numai penalitățile de întârziere,

în valoare de 748.900 lei.

S-a mai reținut că aceste penalități

calculate, conform prevederilor contractuale, reprezintă întinderea

prejudiciului determinat prin acordul de voință al părților, înainte de

producerea acestuia, fiind o modalitate de evaluare a prejudiciului suferit de

către reclamantă și că acest prejudiciu, astfel determinat, nu poate fi nici

redus, nici mărit de către instanță.

Pentru considerentele arătate, în

temeiul art. 969 și următoarele C. civ. raportat la art. 6.1 din contract, a

fost admisă cererea reclamantei în parte și a fost obligată pârâta la plata

sumei de 748.900 lei penalități de întârziere în livrarea produselor

contractate, calculate conform contractului părților.

Prin decizia nr. 30 din 15 martie

2011, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ

și fiscal, a respins ambele apeluri declarate de reclamantă și pârâtă,

împotriva sentinței mai sus menționate, ca nefondate.

În motivarea acestei soluții, instanța

de apel a reținut următoarele:

Relativ la excepția prematurității

cererii invocată de apelanta SC U. SA a reținut că aceasta este neîntemeiată în

condițiile în care la dosarul cauzei se află depusă adresa de convocare la

conciliere nr. 43 din 26 ianuarie 2010, fiind anexate acte doveditoare. Faptul

că au fost anexate înscrisuri în limba engleză, nu a reprezentat un impediment

în desfășurarea procedurii concilierii prevăzută de art. 720

1

și

următoarele C. proc. civ., acest aspect putând fi complinit, în situația în

care părțile se prezentau la data stabilită pentru conciliere, aspect însă

nedorit, părțile optând pentru soluționarea litigiului pe cale judecătorească.

De asemenea, aprecierea în sensul că

societatea U. SA are marfă ridicată și neplătită în valoare de 1.518.824,92 lei

și stoc de marfă executată și neridicată în valoare de 2.836.649,60, conform

adreselor nr. 024/1253/19 din 04 noiembrie 2008 și

1987 din 28 noiembrie 2008

nu este de natura să înlăture

obligarea acestuia la plata penalităților, în

condițiile

în care apelanta pârâtă nu a înțeles să uzeze de prevederile art. 5.5

(suspendarea)

din

cuprinsul

contractului, care stipulează expres că, în cazul în care,,dacă suma datorată

de către cumpărătorul SC G. SRL, depășește valoarea de 60.000 euro vânzătorul,

respectiv. SC U. SA are dreptul de a opri livrările până la plata de către

cumpărător a tuturor restanțelor cât și majorărilor la acestea”.

Ori, astfel cum a reținut și instanța

de fond, pârâta nu a înțeles să uzeze de această clauză pentru a suspenda

livrările până la plata de către cumpărător a tuturor restanțelor și a

majorărilor la acestea, ci, dimpotrivă a continuat să livreze marfa,

asumându-și riscul

aplicării

clauzelor

contractuale astfel cum au fost stabilite de părți, inclusiv acordarea de

penalități.

Față de solicitarea ca reclamanta să

facă dovada că penalitățile de întârziere în sumă de 748.900 lei au fost

efectiv achitate partenerului extern, s-a apreciat că aceasta nu este necesară,

în condițiile în care aceste penalități au fost calculate prin prisma prevederilor

contractuale care stabilesc prejudiciul prin acordul de voință al părților,

nefiind necesară o altă dovadă.

În ceea ce privește invocarea de către

instanța de fond a prevederilor art. 5.3, 5.4. și 5.5 din contractul de

vânzare-cumpărare nr. 296 numai relativ la suma de 2.836.649,60 lei, respectiv,

marfa rămasă pe stoc, când în realitate aceste articole se referă la absolut

toate restanțele, s-a reținut că susținerea este neîntemeiată, în condițiile în

care instanța de fond nu a făcut altceva decât să se raporteze la cererile și

apărările invocate de părți în cuprinsul cererii introductive și a întâmpinării

(în cuprinsul căreia se face vorbire de marfa neridicată în valoare de

2.836.649,60 lei).

Or, dat fiind această situație,

instanța nu a făcut decât să aplice clauzele din contract arătând sancțiunile

ce intervin în situația nesuspendării contractului și acceptării continuării

lui.

În ceea ce privește apelul formulat de

apelanta SC G.M.T. SRL, a reținut că prima din criticile formulate vizează

neacordarea daunelor interese, acordându-se doar penalități, prin prisma

caracterului sancționator, însă, critica este neîntemeiată în condițiile în

care instanța s-a raportat la situația de fapt, respectiv cuprinsul

contractelor încheiate între părți (art. 9 - penalități) și a celor încheiate

de pârâtă cu terții.

Aprecierea că s-a dovedit legătura de

cauzalitate, faptul că intimata nu a contestat prejudiciul sunt irelevante, în

contextul în care reclamantei îi revenea sarcina probei, pârâta neafirmând nici

un moment că ar fi de acord cu acordarea de despăgubiri, daune interese; mai

mult, în cauză nu s-au dovedit condițiile impuse de art. 1082 C. civ., text de

lege care de altfel nici nu a fost invocat de către reclamantă în acțiune.

De

asemenea, sub aspectul responsabilității, în cazul în care o parte nu-și

execută

obligațiile

ce-i revin din

contract se va angaja responsabilitatea ei contractuală, însă din punct de

vedere al unui terț. dacă o persoană împiedică pe una din părțile contractante

să execute o obligație contractuală, responsabilitatea acestuia va fi una

extracontractuală, pe temeiul faptei

ilicite

cauzatoare de prejudicii, art. 998 și urm. C. civ., text de lege care nu

a fost invocat în cererea dedusă judecății, nedovedindu-se existența

prejudiciului, a legăturii de cauzalitate și a vinovăției.

Împotriva

deciziei curții de apel au declarat recurs ambele părți.

1.

Recurenta reclamantă SC G.M.T. SRL București, prin administrator judiciar T.E. SPRL

Brașov își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. și solicită admiterea acestuia, modificarea în parte a deciziei recurate,

și pe cale de consecință și pe cea a sentinței de fond, în sensul admiterii și

a diferenței de daune reprezentând prejudiciu direct și efectiv suferit.

Critici subsumate

art. 304 pct. 7 C. proc. civ.:

Se

susține că, în pagina a doua din decizie, fraza ultima instanța retine, nu se

știe de unde anume, faptul ca daunele totale solicitate sunt în sumă de

2.790.859,85 lei, or, reclamanta nu putea să solicite doar daune fără a avea în

vedere penalitățile prevăzute în contract. A fost deci obligată să le calculeze

și să le solicite ca atare, urmând ca diferența până la acoperirea

prejudiciului să fie solicitată cu

titlu

de daune în completare.

Prin

urmare, instanța de apel a reținut motive străine de natura pricinii.

Critici subsumate art. 304 pct. 8 și 9

C. proc. civ.:

Se susține că instanța de apel nu a

reținut faptul că U. cunoștea faptul că piesele respective sunt destinate

echipării unor mașini-unelte, că aceasta era la curent (deși nu are importanță)

inclusiv cu clauzele contractelor sale externe, fiind de zeci de ori

notificată. Nu a reținut nici faptul că reclamanta nu a corelat termenele de

livrare din contractele externe cu o rezervă de minimum 6 luni față de cele

interne și că dacă se înregistra doar această întârziere ea nu plătea

penalizări și nici nu ar fi avut temei să solicite daune.

Nu s-a menționat nici imposibilitatea

apelării la un fabricant intern sau în condiții de rentabilitate la unul extern

pentru limitarea prejudiciului și nici faptul că piesele livrate cu întârziere

au fost achitate partenerilor externi, iar societății sale i-au fost reținute

pur și simplu penalitățile direct din prețul mașinilor livrate.

În lipsa unor apărări menite să

infirme cele reținute, era posibil ca instanța de apel să respingă și daunele

moratorii.

Față de prevederile

contractuale în care chiar daunele moratorii au fost limitate, ea nici nu ar fi

avut dreptul să solicite și daune și penalități, or, în loc să se aprecieze faptul

că nu a cerut și „lucrum cesans”, instanța o sancționează pe motivul că în

contract nu scrie că avea dreptul și la daune, deși acest drept este prevăzut

de lege (art. 1073 și art. 1084 C. civ.).

În concluzie,

solicită instanței de recurs să constate că sunt îndeplinite toate

condițiile

cerute de lege pentru angajarea

răspunderii intimatei și obligarea pârâtei la plata daunelor interese

solicitate, respectiv 3.539.759,85 lei, motiv pentru care solicită admiterea

recursului așa cum a fost formulat.

SC U. SA își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

și solicită admiterea acesteia și modificarea deciziei curții de apel, în

sensul respingerii acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

Pe cale de excepție,

recurenta-pârâtă înțelege să reitereze excepția prematurității introducerii

acțiunii pe care instanța de apel a respins-o ca neîntemeiată apreciind că

toate cerințele art. 720 au fost împlinite, ceea ce in opinia sa nu reflectă

realitatea.

În consecință,

solicită instanța să admită excepția invocată, în sensul de a respinge acțiunea

ca prematur introdusă.

Pe fond, în situația

în care instanța va respinge excepția invocată, solicită să fie avut în vedere

contractul nr. 021/296 din 14 februarie 2005 ca fiind singurul izvor de

drepturi și obligații pentru părțile litigante.

Criticile sale sunt

subsumate art. 304 pct. 8 C. proc. civ., după cum urmează:

Instanța de apel și

cea de fond, în mod eronat au apreciat și s-au pronunțat în sensul că art. 5.3,

5.4, 5.5 din Contractul de vânzare-cumpărare nu se aplică decât numai

mărfurilor executate și aflate pe stoc în valoare de 2.836.449,60 lei și nu la

absolut toată cantitatea de marfă executată și mai ales livrată, inclusiv marfa

ce face obiectul pretențiilor reclamantei-intimate atât din cererea

introductivă cât și din cea de apel.

Solicită

instanței să

constate faptul că legea părților o constituie Contractul de vânzare-cumpărare nr.

296/2005, care absolut niciodată nu a fost respectat de către intimată și care

întotdeauna a înregistrat datorii enorme către societatea sa, iar în momentul

în care am procedat la aplicarea art. 5.3, 5.4, 5.5 din contract ca urmare a

neachitării unor sume de peste 50.000 - 60.000 de euro reprezentând datorie restantă

și care nu au legătură cu marfa aflată pe stoc cu valoarea ei separată de

2.836.649 lei, SC G.M.T. SRL București a acționat-o în judecată pentru a obține

penalități tot de la ea care nici până în prezent nu și-a încasat toată datoria

restantă.

Totodată, acest

contract a fost semnat fără obiecțiuni de către SC G. SRL București, iar

livrarea cu întârziere a mărfurilor contractate a fost din culpa exclusivă a

intimatei, determinată de achitarea cu întârziere sau neachitarea facturilor și

restanțelor anterioare acestora.

Toate aceste aspecte au fost

învederate instanței de apel ca și celei de fond, fără însă a ține cont de ele

în pronunțarea unei sentințe judicioase.

Un alt

aspect pe care îl critică este cel referitor la nedovedirea achitării

penalităților de întârziere de către intimată partenerului extern, în sensul că

nu era necesară această dovadă, dat fiind că prejudiciul s-a stabilit prin

acordul de voință.

Pentru

că acord de voință al părților a avut și când s-a

stabilit

prin Contractul de vânzare cumpărare nr. 296/2005 în art.

5.3, 5.4, și 5.5 faptul că perioada de creditare acordată de pârâtă nu va

depăși în nici un caz 30 de zile, că suma creditată nu va depăși echivalentul a

50.000 de euro și că dacă valoarea depășește 60.000 de euro, SC U. în calitate

de vânzător are dreptul să sisteze

livrările

până la efectuarea plății de către SC G. a tuturor restanțelor.

Într-o

atare situație, societatea sa poate fi obligată să plătească o sumă aleatorie

reprezentând penalități de întârziere în sumă de 748.900 lei fără a ști cu

certitudine, dacă acestea au fost sau nu achitate de intimată și în ce cuantum.

Înalta

Curte, examinând motivele de recurs formulate de părți, în raport de actele

dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente în speță, constată

următoarele:

În ce privește recursul

reclamantei

Critica

recurentei întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul

că instanța de apel a reținut motive străine de natura pricinii nu poate fi

primită, întrucât examinând conținutul deciziei criticate, se constată că instanța

a examinat cererile și apărările formulate de părți, atât prin acțiunea

introductivă, cât și prin întâmpinare, admițându-le sau respingându-le motivat,

potrivit convingerii formate prin luarea în considerare a întregului probatoriu

administrat în cauză și a propriei conștiințe, așa încât nu se poate susține

justificat că hotărârea astfel pronunțată n-ar conține motivele pe care se

sprijină sau ar conține motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Criticile

întemeiate de recurentă pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., nu

pot fi nici ele primite.

Susținerea

conform căreia instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus

judecății, în sensul că în mod eronat nu a admis ambele capete de cerere, ci

doar pe cel privind obligarea pârâtei la plata sumei de 748.900 lei penalități

de întârziere în livrarea produselor contractate, fără a observa că erau

îndeplinite cerințele prevăzute de lege (respectiv art. 1073 și art. 1084 C.

civ.) pentru a fi acordate și daunele solicitate, deși acestea nu erau

stipulate în contract, suma totală cuvenită fiind de 3.539.759,85 lei, nu este

întemeiată.

Se

constată astfel, că instanța de apel având în vedere situația de fapt, a făcut

o interpretare corectă a clauzelor contractuale, apreciind judicios atât asupra

faptului că se impune aplicarea clauzelor din contractul părților în ce

privește sancțiunile ce intervin în situația nesuspendării contractului și

acceptării lui în continuare, cât și asupra nedovedirii condițiilor cerute de

dispozițiile art. 1082 C. civ., care de altfel nici nu au fost invocate de

reclamantă, cum de altfel nu s-a dovedit nici legătura de cauzalitate dintre

prejudiciul suferit de reclamantă prin semnarea contractelor externe și

întârzierea produsă de pârâtă, reținându-se în mod corect inopozabilitatea

contractelor externe încheiate de reclamantă în ce o privește pe pârâtă.

În ce privește recursul

pârâtei

Reiterarea

excepției prematurității introducerii acțiunii de către reclamantă, pe

considerentul că în mod eronat instanța de apel a respins-o ca neîntemeiată,

apreciind ca fiind îndeplinite cerințele art. 720

1

C. proc. civ.,

ceea ce însă, în opinia recurentei, nu reflectă realitatea, nu poate fi

primită, de vreme ce instanțele au apreciat corect că, față de dovada

convocării la conciliere, adresa nr. 43 din 26 ianuarie 2010, necontestată de

pârâtă, se impune respingerea acestei excepții.

În ce

privește criticile pe fondul cauzei, întemeiate de recurentă pe dispozițiile art.

304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că nu sunt întemeiate.

Astfel,

judicios s-a reținut că atât timp cât pârâta nu a înțeles să uzeze de

prevederile art. 5.5 din contract, clauză stipulată pentru a suspenda livrările

până la plata de către cumpărător a tuturor restanțelor, cât și a majorărilor

la acestea, ci dimpotrivă, a continuat să livreze marfa, aceasta înseamnă că

pârâta și-a asumat riscul aplicării clauzelor contractuale, așa cum au fost

stabilite ele de părți, inclusiv cele referitoare la acordarea de penalități.

Totodată,

susținerea potrivit căreia ar fi trebuit ca reclamanta să facă dovada achitării

penalităților către partenerul extern este neîntemeiată, pentru că în

condițiile în care penalitățile în valoare de 748.900 lei au fost calculate în

baza prevederilor contractuale care au stabilit întinderea prejudiciului

determinat prin acordul de voință al părților, o astfel de dovadă nu era

necesară, așa cum corect au apreciat și ambele instanțe care s-au pronunțat în

cauză.

Drept

urmare, reținându-se că nici una dintre recurente nu a formulat critici de

natură să conducă la modificarea sau casarea deciziei curții de apel, în

condițiile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 C.

proc. civ., aceasta va fi menținută ca fiind legală și vor fi respinse ca

nefondate ambele recursuri declarate împotriva acestei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

reclamanta SC G.M.T. SRL București, prin administrator judiciar A.R.J. IPURL

BUCUREȘTI și de pârâta SC U. SA Ploiești împotriva deciziei nr. 30 din 15

martie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 ianuarie

2012.