ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4818/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta S.C. C.C. SRL București a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta S.C. P.E. SRL București să se dispună rezilierea contractului nr.T-1530-B din 16 iunie 1997 și să fie obligată la plata sumei de 344.798.685 lei, reprezentând diferență de avans nerestituit și 319.462.256 lei cu titlu de penalități de întârziere, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii se arată următoarele: În calitate de antreprenor general, reclamanta a subcontractat cu pârâta echipamente tehnice provenite din import, reprezentând circuit de încălzire, circuit preparare apă caldă menajeră și instalații de condiționare, valoarea totală a echipamentelor, inclusiv a lucrărilor de montaj, fiind 1.075.434 FF.

Pârâta a executat parțial contractul și cu mare întârziere, deși termenul limită de livrare al întregii cantități de echipamente era 12 octombrie 1997. La data de 14 august 1997 reclamanta a plătit pârâtei suma de 471.000.000 lei, reprezentând avansul de 30% din valoarea totală a contractului, respectiv echivalentul a 391.487 FF la cursul din 14 iulie 1997. După livrări parțial efectuate, achitate în parte prin scăderea din avans, și, în parte, prin plată în lei, din avansul inițial de 30% din valoarea totală a contractului, a rămas neconsumată o sumă echivalentă cu 334.797 FF, respectiv 344.798.685 lei, sumă nerestituită de pârâtă. Urmare a întârzierii în livrare a echipamentelor pârâta datorează penalități de întârziere de 0,15% pe zi, din valoarea facturii nelivrate, la suma acordată ca avans, în sumă de 319.462.256 lei.

La termenul de judecată din 28 iunie 1999, pârâta a depus cerere reconvențională solicitând obligarea reclamantei la plata penalităților de întârziere, datorate pentru nerespectarea obligațiilor contractuale. În motivarea cererii se arată următoarele: Termenul de livrare fiind de 90 de zile de la achitarea avansului, nu se poate vorbi de întârziere în livrare, deoarece avansul s-a achitat cu întârziere de 59 de zile, iar conform prelungirilor acordate echipamentele puteau fi livrate până la 14 ianuarie 1998. Reclamanta achitând cu întârziere facturile emise de pârâtă, aceasta datorează suma de 88.872.708 lei cu titlu penalități de întârziere. Întrucât la data de 10 ianuarie 1997 reclamanta datora din alte contracte suma de 143.371.786 lei, care actualizată la data de 28 iunie 1999 este 440.101.453 lei, pârâta nu putea avansa livrări.

În ceea ce privește rezilierea contractului, consideră că reclamanta avea dreptul să o ceară în 20 de zile de la semnarea contractului, iar rezilierea după această dată atrage o penalizare de 0,15% pe zi din valoarea furniturii rest de livrat. După rămânerea în pronunțare asupra cauzei, instanța de fond o repune pe rol prin încheierea din 4 octombrie 1999 și pune în vedere pârâtei reclamante să precizeze cererea reconvențională cu privire la pretențiile solicitate. Ca urmare, la termenul din 25 octombrie 1999 pârâta reclamantă depune precizări în legătură cu cererea privind plata sumei de 88.872.708 lei în sensul că, în principal, prin cererea reconvențională pretinde suma de 124.798.487 lei reprezentând diferență de curs valutar, datorită achitării cu întârziere a facturilor, precum și echipamente neachitate.

Dacă ar fi luate în calcul și penalizările datorate de reclamantă pentru rezilierea contractului în alte condiții decât acelea prevăzute în contract s-ar ajunge la o penalizare de aproximativ 758.633.880 lei. La termenul din 15 noiembrie 1999 pârâta reclamantă prin avocat arată că suma solicitată nu reprezintă penalități. Tribunalul București, secția comercială, prin sentința nr. 1241 din 19 februarie 2001, a admis acțiunea reclamantei așa cum a fost formulată și a respins, ca nefondată, cererea reconvențională. Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia nr. 1365 din 16 octombrie 2001, a admis apelul pârâtei reclamante împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o în sensul că: Admite acțiunea și cererea reconvențională și în consecință obligă pârâta reclamantă la 346.652.309 lei avans de restituit și la 171.814.592 lei penalități de întârziere.

De asemenea, obligă reclamanta pârâtă la 23.702.000 lei reprezentând contravaloarea facturii nr. 343/1998 și la 50.980.000 lei contravaloarea facturii nr. 721/2000, precum și la penalități de întârziere de 22.315.939 lei la aceste facturi și 420.513.888 lei la restul nelivrat de la plata ultimii facturi. Totodată, compensează obligațiile reciproce și obligă pârâta reclamantă la 956.066 lei către reclamanta pârâtă. Păstrează celelalte dispoziții ale sentinței și obligă reclamanta pârâtă la 7.503.805 lei cheltuieli de judecată în apel. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: La data de 16 iunie 1997 între părți s-a încheiat contractul de livrare echipamente tehnice, în care s-a prevăzut condiția de plată a 30% cu titlu de avans, restul sumelor urmând a fi plătite în maximum 5 zile de la livrarea echipamentelor, iar pentru lucrările de montaj 50% avans la începerea lucrărilor, restul în 5 zile de la punerea în funcțiune.

În contract s-a prevăzut clauza de penalitate și decalarea termenului de livrare, dacă plata nu este făcută în termenul stabilit. Instanța de apel având în vedere expertiza efectuată la instanța de fond reține că expertul a concluzionat modul defectuos de îndeplinire a obligațiilor contractuale de către ambele părți și își însușește sumele stabilite de expert ca fiind datorate de părți, precum și propunerea de compensarea acestora. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamanta pârâtă, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată, în esență, următoarele: Instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut și ceea ce nu s-a cerut.

Astfel; La termenul din 15 noiembrie 1999 pârâta reclamantă a schimbat natura pretențiilor din penalități de întârziere în diferențe de curs valutar, precizări care nu pot fi luate în considerare, întrucât încalcă prevederile art. 132 C. proc. civ. Prin cererea reconvențională s-a solicitat suma de 88.872.708 lei penalități de întârziere și instanța de apel obligă la mai mult și anume la 420.518.888 lei, precum și la penalități la facturile pentru care pârâta reclamantă nu a cerut prin cererea reconvențională. Cu toate că părțile nu au solicitat compensația, instanța a procedat la compensația obligațiilor. A fost menținută dispoziția din sentință prin care s-a reziliat contractul din culpa pârâtei reclamante și totuși a fost obligată reclamanta pârâtă la penalități la restul nelivrat de la plata ultimei facturi.

Susținerea pârâtei reclamante că nu a mai efectuat livrări de echipamente, întrucât reclamanta pârâtă ar fi avut o datorie din alte contracte nu se putea reține, căci excepția privind neexecutarea contractului trebuia să se refere la cauze legate de contractul în litigiu. La calculul penalităților nu s-a avut în vedere data achitării de către B.R.D. către reclamanta pârâtă a contravalorii echipamentelor livrate, respectiv clauza de la art. 6 din contract, potrivit căreia sumele se vor achita în 5 zile după intrarea în contul S.C. C.C. SRL de la BNR. Expertul a calculat alte penalități decât acelea solicitate de pârâta reclamantă și pe alte temeiuri, neluând în considerare prevederile contractului și cererea reconvențională.

Recursul este nefondat. Este adevărat că pârâta reclamantă, prin avocat, la termenul de judecată din 15 noiembrie 1999 și-a precizat cererea reconvențională în sensul că „în conținutul cererii reconvenționale s-a strecurat o eroare de redactare, suma solicitată nu reprezintă penalități”. Critica formulată de recurenta reclamantă pârâtă că precizarea nu putea fi luată în considerare este nerelevantă, deoarece instanțele au obligat părțile la plata de penalități de întârziere și nu a avut în vedere capătul de cerere din precizarea de la termenul din 25 octombrie 1999 privind plata diferențelor de curs valutar.

Faptul că instanța stabilește o valoare mai mare a penalităților decât aceea menționată în cererea reconvențională nu este de natură să conducă la casarea deciziei pe motiv că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut și ceea ce nu s-a cerut, deoarece suma inițială a fost estimativă și ca urmare a cererii reclamantei pârâte s-a efectuat o expertiză contabilă, care a stabilit valoarea exactă a sumelor și penalităților de întârziere datorate de către părți. Că este așa rezultă și din cuprinsul cererii reconvenționale atunci când s-a solicitat plata sumei de 88.872.708 lei s-a referit la întârzieri la plata facturilor și cum expertiza a determinat cuantumul penalităților în mod corect instanța de apel le-a acordat.

În cauză pârâta reclamantă formulând cerere reconvențională și prin probele administrate stabilindu-se în mod cert sumele datorate de părți, instanța a procedat în mod corect la compensația obligațiilor reciproce. Instanța de apel a menținut dispoziția din sentința instanței de fond referitoare la rezilierea contractului nr. T-1530-B din 16 iunie 1997, însă nu ca urmare a culpei pârâte reclamante, ci a modului defectuos de îndeplinire a obligațiilor contractuale de către ambele părți și ca atare a obligat atât reclamanta pârâtă, cât și pârâta reclamantă la plata de penalități. Astfel fiind, motivarea deciziei instanței de apel referitoare la obligarea reclamantei pârâte la plata penalităților de întârziere și menținerea dispoziției de reziliere a contractului nu cuprinde motive contradictorii.

Admiterea cererii reconvenționale nu se datorează aplicării greșite a legii, întrucât instanța de apel a avut în vedere prevederile contractului, precum și constatarea expertizei contabile și anume că reclamanta pârâtă nu a respectat termenele de plată la care s-a angajat prin contract și totodată că termenul de livrare s-a decalat cu numărul de zile corespunzătoare întârzierii tranșelor neachitate. În acest context subliniem că, așa zisa excepție de neexecutare a contractului la care se referă recurenta reclamantă pârâtă nu a fost reținută de către instanța de apel ca fiind un motiv de neexecutare a contractului, iar pârâta reclamantă a invocat-o ca motiv de nelivrare în avans, respectiv mai înainte ca reclamanta pârâtă să-și fi îndeplinit obligațiile contractuale.

Susținerea recurentei reclamante pârâte că expertiza contabilă nu a ținut seama de clauza contractuală de la art. 6, potrivit căreia sumele se vor achita în 5 zile după intrarea lor în contul S.C. C. SRL, de la B.R.D., nu poate fi reținută, deoarece nu a administrat probe din care să rezulte că a primit cu întârziere sumele de la beneficiarul B.R.D. și nici nu a solicitat completarea expertizei sub acest aspect. De altfel expertiza contabilă se referă la clauza respectivă, dar arată că reclamanta pârâtă nu a prezentat situațiile de lucrări în care au fost cuprinse furniturile livrate de pârâta reclamantă și nu a putut stabili termenele de plată pe tranșe de livrări de echipamente. Or, în lipsa situațiilor de lucrări și a neadministrării unor probe din care să reiasă că s-a primit cu întârziere sumele de la B.R.D., critica deciziei instanței de apel este neîntemeiată.

În ceea ce privește critica formulată de recurenta reclamantă pârâtă că cea mai mare parte a penalităților de întârziere acordate pârâtei reclamante o reprezintă suma calculată asupra avansului „achitat cu întârziere” este nefondată, deoarece expertul a calculat penalitățile de 23.315.939 lei pentru plata cu întârziere a facturilor nr. 372, 445, 446/1998 și nr. 343/1999 iar pe cele în sumă de 420.513.828 lei le-a calculat la restul de livrat de la neplata ultimei facturi, respectiv 8 februarie 1999 (anexa nr. 2 pct. II ). De reținut că reclamanta pârâtă a solicitat penalități la suma plătită cu titlu de avans și neacoperită cu mărfuri livrate de către pârâta reclamantă și care nu s-au acordat și respectiv nu au fost calculate de expertul contabil, care a învederat că potrivit art. 5 din contract penalitățile se referă la termenul de livrare a mărfurilor contractate și nu la nerestituirea avansului.

În altă ordine de idei, arătăm că, susținerea recurentei reclamante pârâte că este neîntemeiată opunerea pârâtei reclamante la rezilierea contractului este irelevantă, în această fază a procesului, întrucât pârâta reclamantă nu a declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel și din acest punct de vedere soluția de reziliere a contractului este definitivă și irevocabilă. Critica formulată de recurenta reclamantă pârâtă că expertul nu s-a pronunțat asupra sumelor solicitate cu titlu penalități de către pârâta reclamantă prin cererea reconvențională, ci a calculat penalități pe alte temeiuri și sub acest aspect expertiza nu trebuie luată în considerare, se înlătură ca neîntemeiată.

Aceasta, deoarece din conținutul cererii reconvenționale reiese că pârâta reclamantă a solicitat obligarea reclamantei pârâte la plata penalităților de întârziere pentru neachitarea în termen a facturilor, precum și a penalității de 0,15% pe zi la restul de livrat de la neplata ultimii facturi. Or, expertul a calculat și instanța de apel a acordat aceste penalități. Așa cum s-a arătat mai sus instanța de apel reținând culpa ambelor părți în rezilierea contractului, în mod corect a acordat și penalitatea de 0,15% pe zi la restul de livrat de la neplata ultimei facturi. Modalitatea în care avocatul pârâtei reclamante a făcut precizarea la termenul din 15 noiembrie 1999 că suma solicitată nu reprezintă penalități, reprezintă o renunțare la capătul de cerere privind plata penalităților de întârziere.

Potrivit art. 69 raportat la art. 68 C. proc. civ. renunțarea nu putea fi făcută fără un mandat special din partea pârâtei reclamante. În speță, precizarea fiind făcută fără un asemenea mandat și nefiind însușită de pârâta reclamantă ea nu îi este opozabilă și ca atare nu produce efecte. Față de cele arătate se constată că soluția instanței de apel este corectă, iar decizia este temeinică și legală și nefiind îndeplinite condițiile art. 304 C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamanta pârâtă S.C. C.C. SRL București împotriva deciziei nr. 1363 din 16 octombrie 2001 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 3 decembrie 2003.